PARTEA 4 — Fiica mea mi-a cerut să plec de lângă tatăl ei, iar când am rostit un singur cuvânt, Andrei a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

Mesajul doamnei Preda a rămas deschis pe ecran, iar eu am simțit cum tăcerea din sufragerie se strânge în jurul nostru.

— Ce alt document? am întrebat.

— Elena, trebuie să plecați acum cu Mila, mi-a spus avocata la telefon. Nu îl confruntați singură.

Andrei a auzit-o.

— Închide telefonul!

— Nu mai îmi dai ordine.

— Ești soția mea!

— Nu. Sunt femeia pe care ai încercat să o lași fără casă, fără bani și fără copil.

Corina se uita când la mine, când la el. Artem rămăsese lângă bibliotecă, palid, cu mâinile în buzunare.

Telefonul lui Andrei a sunat din nou.

De data aceasta, el nu a răspuns.

A treia oară, a apăsat pe ecran.

— Domnule Radu, sunt inspectorul Pavel. Vă rog să nu părăsiți locuința. Avem nevoie să discutăm despre plângerea depusă de doamna Elena și despre documentele prezentate la notar.

Andrei a închis.

Apoi a încercat să sune un avocat.

— Mihai, am nevoie de tine acum. Nu, nu e doar o neînțelegere. Ea a făcut o scenă și a chemat poliția. Mihai, ascultă-mă!

A urmat o pauză.

— Nu, nu poți să mă refuzi. Te plătesc.

A închis telefonul cu mâna tremurândă.

— Ce a spus? a întrebat Corina.

Andrei nu i-a răspuns.

Avocatul lui îi spusese că nu îl poate reprezenta după ce văzuse copia procurii false și înregistrarea de la notar. Nu voia să-și lege numele de o faptă care putea deveni dosar penal.

La ora două, inspectorul Pavel a venit împreună cu o colegă. Ploaia se prelingea pe hainele lor, iar pe hol mirosea a asfalt ud.

— Domnule Radu, trebuie să ne însoțiți pentru declarații.

— Nu am făcut nimic.

— Atunci veți putea explica totul acolo.

Andrei s-a întors spre mine.

— Spune-le că a fost o glumă.

— Nu a fost o glumă.

— Elena, te rog.

Era prima dată când îmi spunea „te rog” fără să ceară ceva în schimb.

— Ai cerut să fii crezut când m-ai numit instabilă. Acum va trebui să fii crezut pe baza faptelor.

Când inspectorii l-au condus spre ușă, telefonul lui a rămas pe masă. Ecranul s-a aprins. Un mesaj de la bancă anunța blocarea conturilor până la clarificarea transferurilor făcute din banii Milei.

Andrei s-a uitat la mesaj și apoi la mine.

— Ai distrus tot.

— Nu. Am oprit distrugerea.

După plecarea lui, Corina a rămas în sufragerie. Artem stătea pe scaun, cu genunchii strânși la piept.

— Tu știai? am întrebat-o.

— Nu știam despre acte.

— Dar știai că voia să mă scoată din casă?

Corina și-a plecat privirea.

— Mi-a spus că te vei întoarce la părinții tăi și că eu voi veni aici cu Artem. Am crezut că aveți o înțelegere.

— Nu a existat nicio înțelegere.

Artem a ridicat capul.

— Eu am spus că vreau să pleci.

Mila s-a ascuns după piciorul meu.

— Știu, Artem.

— Tata mi-a spus că dacă tu pleci, mama se întoarce. Dar nu am vrut să plângă Mila.

Vocea lui s-a frânt.

— Atunci de ce ai râs?

Băiatul a început să plângă.

— Pentru că tata râdea. Și mi-a fost frică să nu se supere pe mine.

A fost momentul în care am înțeles că Andrei nu își rănise doar soția. Își învățase copiii că iubirea trebuia cumpărată cu supunere.

În aceeași seară, am înregistrat declarația oficială. Am vorbit despre grupul familiei, despre umilințe, despre noaptea în care Mila încercase să vomite și despre toate dățile când fusesem făcută să cred că nu am dreptul la un loc în propria casă.

Când am terminat, inspectorul Pavel a închis mapa.

— Ați păstrat multe dovezi.

— Nu ca să mă răzbun. Ca să nu mai fiu făcută să mă îndoiesc de mine.

Dosarul lui Andrei a ajuns în instanță. Expertiza grafoscopică a confirmat că semnătura de pe procură era falsă. Notarul a depus înregistrarea. Banca a dovedit transferurile. Instanța a stabilit că locuința era proprietatea mea și că Mila va rămâne cu mine. Andrei a primit o pedeapsă cu suspendare, obligația de a restitui banii și interdicția de a se apropia de noi fără acordul autorităților.

Nu am simțit bucurie când am auzit hotărârea.

Am simțit aer.

În prima noapte după plecarea lui, apartamentul a fost înspăimântător de liniștit. Nu mai auzeam uși trântite, pași apăsați sau glasul lui întrebând cine îmi dă voie să folosesc masa din sufragerie.

În dormitorul lui Andrei, dulapul era gol. Pe raft rămăsese o singură fotografie: noi doi în ziua nunții, zâmbind spre aparat. Am luat-o, am privit-o și am pus-o într-un sertar.

Pe noptieră se afla pasărea ceramică galbenă. Ciocul reparat se vedea ca o linie albă.

Mila a intrat în cameră cu păturica ei.

— Mami, acum casa e a noastră?

— Casa este a noastră de mult timp.

— Dar acum poate să fie și liniștită?

Am ridicat-o în brațe.

— Da.

— Și dacă mănânc ultima bucată?

Am strâns-o la piept.

— Atunci mai cumpărăm una.

Trei luni mai târziu, locuiam în același apartament, dar nimic nu mai era la fel. Am schimbat perdelele, am vopsit holul și am mutat masa lângă fereastră. M-am întors la serviciu cu normă întreagă și, în fiecare dimineață, mergeam pe jos până la birou, chiar dacă ningea.

Mila a început să doarmă fără să verifice de două ori dacă ușa era încuiată.

Într-o sâmbătă, a desenat o casă cu ferestre mari și trei păsări pe acoperiș.

— De ce sunt trei? am întrebat.

— Una e pentru mine, una pentru tine și una pentru curaj.

Am pus desenul pe frigider cu un magnet în formă de lămâie.

Artem mi-a trimis primul mesaj după șase săptămâni. Era scurt.

„Îmi pare rău că am râs. Nu știam cum să-l opresc pe tata.”

I-am răspuns că și mie îmi fusese frică, dar că frica nu ne face vinovați pentru totdeauna. I-am spus să vorbească cu un consilier și să nu mai creadă că trebuie să aleagă între mama lui și adevăr.

Corina a venit o singură dată, la ușă. Mi-a adus o cutie cu hainele Milei și mi-a spus că se mutase într-un alt cartier.

— Nu mai vreau să fiu parte din minciuna lui, a spus ea.

— Atunci nu mai fi.

A plecat fără să cerșească iertare.

Într-o seară de noiembrie, când primul omăt se așezase pe balustradă, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Andrei.

„Știu că am greșit. Putem să vorbim măcar pentru copii? Îți promit că m-am schimbat.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am deschis sertarul și am scos fotografia de la nuntă. Am pus-o lângă telefon, nu ca să-mi amintesc de el, ci ca să-mi amintesc cât de mult timp confundasem promisiunea cu iubirea.

Mila a apărut în ușă.

— Cine ți-a scris?

— Un om care vrea să se întoarcă într-un loc pe care l-a pierdut.

— Îl lași?

Am privit fulgii de zăpadă.

— Nu.

Am tastat un singur răspuns: „Nu mai este nimic de discutat. Te rog să respecți hotărârea instanței.”

Apoi am șters conversația.

Nu am simțit triumf.

Doar pace.

Mila a venit lângă mine și a luat pasărea ceramică de pe noptieră. Ciocul reparat încă avea dunga albă, iar aripa strâmbă încă nu fusese îndreptată.

— Mami, acum e frumoasă?

— Acum spune adevărul.

— Ce adevăr?

Am zâmbit și am așezat pasărea la loc, lângă fereastră.

— Că lucrurile fragile nu trebuie să fie perfecte ca să rămână în picioare.

Afară, zăpada acoperea urmele pașilor lui Andrei de pe trotuar.

În casa noastră, pentru prima dată, nimeni nu mai cerea voie să fie iubit.