PARTEA 4 — Soțul meu s-a căsătorit în timp ce eu eram în sala de operație, dar când a ajuns acasă, a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

Cel mai rău lucru încă nu fusese spus…

Andrei a aruncat telefonul pe masă.

— Cine era? întrebă Mihai.

— Nu știu.

— Ai auzit vocea.

— Nu știu cine era!

Caterina stătea lângă ușă, cu paltonul alb strâns la gât. Își pierduse cerceii în formă de stea, iar unul dintre ei se rostogolise sub masă. Nu s-a aplecat să-l ridice.

Eu m-am așezat încet pe scaun. Cicatricea mă durea, dar nu mai era nimic în acea durere care să mă sperie. Frica își consumase toată puterea la spital.

Mihai a luat telefonul de pe masă.

— Sun la poliție.

Andrei i-a prins încheietura.

— Nu faci asta.

— Eliberează-mă.

— Mihai, te rog.

— Nu mă mai rogi pe mine. Te rogi de consecințe să nu te ajungă.

Mi-am ridicat privirea.

— Sună.

Mihai a format numărul.

În următoarele douăzeci de minute, biroul s-a umplut de zgomote mici: tastatura, pașii agenților pe coridor, foșnetul documentelor și respirația neregulată a Caterinei.

Andrei încerca să recâștige controlul.

A sunat la bancă.

— Blocați transferurile din contul companiei, a spus el. Sunt administratorul.

A ascultat câteva secunde și a închis.

— Ce au spus? am întrebat.

— Că accesul meu a fost suspendat.

A sunat apoi la agenția de relații publice.

— Pregătiți un comunicat. Spuneți că Natalia este instabilă după operație și că între noi există doar o neînțelegere personală.

Mihai i-a smuls telefonul din mână.

— Dacă mai folosești angajații ca să minți în numele tău, fiecare apel devine probă.

Andrei s-a uitat la el ca la un străin.

— Ești concediat.

— Nu poți concedia avocatul companiei după ce consiliul ți-a retras mandatul.

Pe hol, doi agenți au cerut acces la calculatoarele din biroul lui Andrei. Unul dintre ei a deschis sertarul de jos și a scos un telefon vechi, înfășurat într-o batistă.

Andrei a făcut un pas înainte.

— Acela este proprietatea mea.

— Atunci nu ar trebui să vă fie teamă să-l verificăm, spuse agentul.

Telefonul avea o fisură în colțul ecranului. Când l-au pornit, au găsit mesajele șterse, fotografiile transferurilor și înregistrarea apelului către spital.

Înregistrarea a fost redată în sala de ședințe.

Vocea lui Andrei suna calmă, aproape plictisită.

„Nu mă mai sunați. Sunt ocupat la eveniment. Dacă soția mea nu semnează, așteptați până mâine.”

A urmat vocea asistentei.

„Domnule, medicul spune că nu poate aștepta până mâine.”

„Atunci faceți ce trebuie să faceți. Nu-mi stricați seara.”

Nimeni nu a vorbit.

Andrei a ascultat până la capăt.

Și atunci a înțeles că acele cuvinte nu fuseseră inventate de mine, nici scoase din context, nici rostite de un dușman. Le spusese el. Cu vocea lui. În timp ce eu îmi semnam propria operație.

A coborât pe scaun.

— Nu mi-am amintit…

— Dar eu mi-am amintit fiecare minut, am spus.

Caterina plângea în liniște.

— Andrei, ce ai făcut?

El s-a întors spre ea.

— Am făcut totul pentru noi.

— Nu. Ai făcut totul pentru tine. Eu credeam că mă alegi.

— Te-am ales.

— M-ai ales după ce ai încercat să o lași să moară?

Caterina și-a acoperit fața.

A doua zi, consiliul companiei s-a întrunit la ora zece. Eu am participat de acasă, cu laptopul sprijinit pe două perne și cu Irina lângă mine. Pe ecran, Andrei stătea singur într-o sală de așteptare a secției de poliție.

Caterina nu a mai venit.

Prin avocatul ei, a returnat toate documentele și a recunoscut că intrase în biroul lui Andrei în seara dinaintea operației. Nu intenționase să-mi facă rău, a spus ea. Voise doar să copieze contractele și să afle cât de mult urma să primească după căsătorie.

Dar, când văzuse mesajul spitalului, nu sunase pe nimeni.

A închis telefonul.

Asta a fost alegerea ei.

Andrei a semnat acordul de separare în aceeași săptămână. Casa a rămas a mea. Compania a rămas sub conducerea mea. Nu i-am cerut să-mi dea înapoi niciun cadou, niciun ceas, niciun obiect personal.

I-am cerut doar să nu mă mai caute.

În noaptea când a părăsit casa, am intrat în dormitorul nostru. Muncitorii lăsaseră intactă partea lui de dulap. Pe raft, între două cămăși, rămăsese o fotografie de la prima noastră călătorie la mare.

În fotografie, eu râdeam cu ochii închiși. Andrei mă ținea de umeri, dar privea deja dincolo de aparat.

Am pus fotografia într-un sertar.

Camera lui a rămas goală.

Nu pentru că aș fi vrut să-l pedepsesc, ci pentru că unele spații nu mai pot fi locuite după ce adevărul a intrat în ele.

La șase săptămâni după operație, m-am întors la birou. Am mutat compania într-o clădire mai mică, cu ferestre spre parc. Dimineața beam ceai de mentă, citeam rapoartele personal și verificam fiecare contract înainte să-l semnez.

Irina a pus pe biroul meu o plantă cu frunze rotunde.

— Ca să nu mai lucrezi într-un loc care îți amintește de el, a spus.

— Nu mai lucrez pentru a uita de el, i-am răspuns. Lucrez pentru a-mi aminti cine eram înaintea lui.

Într-o sâmbătă, nepotul meu, Luca, a venit să mă viziteze. Avea șapte ani și ținea în mână un desen împăturit.

— Ți-am făcut o casă, mi-a spus.

Am deschis hârtia. Era o casă galbenă, cu ferestre mari și o ușă portocalie. În față stătea o femeie cu un baston, iar lângă ea era un camion.

— De ce este camionul aici? l-am întrebat.

— Pentru că pleacă lucrurile triste, răspunse el. Și rămân oamenii.

Am simțit un nod în gât.

— Cine ți-a spus asta?

— Tu. În ziua când ai venit acasă.

Nu-mi aminteam să fi spus-o. Dar poate că uneori copiii aud exact lucrurile pe care adulții încearcă să le ascundă.

Au trecut trei luni.

Procesul pentru fraude și folosirea neautorizată a documentelor a început fără mine în sala de judecată. Am depus mărturie o singură dată, prin videoconferință. Nu am ridicat vocea. Nu am zâmbit. Nu am privit spre Andrei decât atunci când judecătorul m-a întrebat dacă îl recunosc.

— Da, am spus. Dar nu mai este soțul meu.

Andrei a primit pedeapsa stabilită de lege și obligația de a despăgubi compania. Caterina a acceptat un acord și a plecat din oraș. Nu m-am bucurat de niciuna dintre aceste lucruri.

Doar am încetat să le mai port în mine.

Într-o dimineață de decembrie, când primul omăt se așeza pe balustrada balconului, am găsit un mesaj de la Andrei.

„Am vândut ceasul. Am plătit prima parte. Dacă îmi dai voie să te văd, îți pot explica totul.”

Am privit ecranul mult timp.

Apoi am răspuns:

„Nu mai ai nimic de explicat. Ai avut timp să vorbești când eu te-am sunat din sala de operație.”

Am blocat numărul.

În aceeași seară, am pus desenul lui Luca pe frigider, lângă lista de cumpărături. În colțul casei se afla cutia mică de lemn cu scrisorile mamei. Am legat-o din nou cu panglica portocalie și am așezat-o pe raftul de lângă fereastră.

Panglica nu mai era un semn pentru acte importante.

Era semnul zilei în care am ales să-mi iau viața înapoi.

Afară, zăpada acoperea urmele camioanelor.

Casa era liniștită.

Pentru prima dată, liniștea nu mai semăna cu singurătatea.

Semăna cu libertatea.