Mi-am urmărit soția până la un bloc uitat, iar când a deschis ușa, zâmbetul ei a dispărut

Fiul meu își lăsă lingurița în bol și mă întrebă de ce mama plânge în fiecare seară înainte să intre în casă.

Era marți, la ora șapte și un sfert, iar în bucătărie mirosea a pâine prăjită și scorțișoară. Max stătea în pijamale, cu o șosetă mototolită sub piciorul scaunului și cu sprâncenele strânse într-o îngrijorare pe care nu o mai văzusem la el.

— Tată, de ce mama se schimbă în mașină?

Mi s-a oprit cana la câțiva centimetri de buze.

— Cum adică se schimbă?

— Își scoate bluza și îmbracă alta. Uneori stă cu fața în mâini. Apoi intră în casă și zâmbește, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Ai văzut asta de multe ori?

— Aproape în fiecare zi.

Am pus cana jos. Lingurița lui Max a atins marginea bolului cu un clinchet subțire. În acel moment mi-am dat seama că, în timp ce eu lucram de acasă, copilul meu observase mai mult despre soția mea decât observasem eu într-un an întreg.

În seara aceea, la ora șapte și treizeci și opt, mașina Nataliei s-a oprit în fața blocului. Am stins lumina din sufragerie și m-am apropiat de fereastră. Parbrizul era acoperit cu stropi de ploaie, iar ștergătoarele se mișcau încet, ca niște ace de ceas.

Natalia nu a coborât.

A stat nemișcată aproape cinci minute. Apoi și-a apăsat fruntea pe volan. Umerii i-au început să tremure.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

După aceea a scos de pe bancheta din spate o sacoșă de pânză cu un desen galben, a tras jaluzelele mici ale geamurilor și și-a schimbat bluza. Când a intrat, purta o cămașă crem și zâmbea atât de perfect, încât zâmbetul acela m-a speriat mai tare decât lacrimile.

— Bună, a spus ea.

— Bună.

— Max a mâncat?

— Da.

S-a apropiat și m-a sărutat pe obraz. Am simțit un miros dulce, de flori ieftine, amestecat cu dezinfectant.

— Ai fost la birou? am întrebat.

— Da. A fost o zi grea.

— Unde este biroul tău, mai exact?

A râs scurt, fără să mă privească.

— Andrei, lucrez acolo de trei ani. Nu mă întreba ca pe un suspect.

În noaptea aceea, când Natalia făcea duș, am coborât în parcare. Sacoșa se afla sub scaunul pasagerului. Înăuntru am găsit o bluză bleumarin, o cămașă pătată și un flacon mic, cu eticheta „Grădină de iasomie”. Pe fundul sacoșei erau două cutii de medicamente și o notiță scrisă de mâna ei: „Să nu uite apa. Să verific aragazul. Să schimb cearșaful.”

Am căutat numele medicamentelor. Erau prescrise oamenilor cu demență.

În zilele următoare am început să număr tăcerile. Pleca la opt dimineața, deși drumul până la birou dura douăzeci de minute. Se întorcea la șapte, uneori la nouă. Primea telefoane de la o persoană numită Larisa K., mereu dimineața devreme sau înainte să ajungă acasă.

Vineri am condus după ea.

Natalia nu a mers spre centru, ci către cartierul vechi, unde blocurile aveau tencuiala cojitǎ și balcoanele pline de rufe. A parcat lângă o scară întunecată, a luat sacoșa și a intrat.

Am așteptat în mașină o oră și zece minute.

Când a ieșit, purta o altă bluză. Mergea încet și ținea în mână un breloc în formă de casă, cu vopseaua roșie sărită într-un colț. În mașină și-a schimbat din nou hainele, apoi și-a pulverizat parfumul pe gât și pe încheieturi.

Nu am plâns. Nu am făcut scandal.

Am așteptat-o acasă, în bucătăria întunecată, cu brelocul ei imaginar încă în minte.

La ora șapte și treizeci și unu s-a auzit cheia în yală. Natalia a intrat, a aprins lumina și a încremenit când m-a văzut la masă.

— Astăzi te-am urmărit, am spus.

A lăsat geanta jos.

— Ce ai văzut?

— Destul cât să nu mai pot dormi.

S-a uitat la mine câteva secunde. Apoi a luat cheile de pe masă și s-a îndreptat către ușă.

— Atunci vino cu mine.

— Unde?

— La locul unde crezi că te înșel.

A descuiat ușa. Înainte să iasă, s-a întors spre mine, iar fața ei nu mai semăna deloc cu fața femeii care intrase cu puțin timp înainte.

— Când vei intra acolo, vei înțelege de ce mă schimb înainte să mă întorc la tine și la Max. Dar nu știu dacă vei mai putea privi aceeași familie după ce vei afla cine se află în spatele acelei uși…

PARTEA 2

Am coborât după ea fără să spun nimic. Era ora opt fără zece, iar ploaia se transformase într-o burniță rece care făcea asfaltul să lucească sub felinarele portocalii. Natalia mergea înaintea mea, strângând brelocul în formă de casă atât de tare, încât marginea metalică îi lăsase o urmă roșie în palmă.

— Natalia, spune-mi măcar dacă este un bărbat acolo.

S-a oprit lângă mașină.

— Este o persoană.

— Asta nu este un răspuns.

— Pentru tine, poate că nu. Pentru mine, este tot ce am putut duce până acum.

Am pornit spre cartierul vechi. În mașină mirosea a ploaie și a parfumul acela dulce, care rămăsese prins în tapițerie. Radioul era închis. Singurul sunet era al semnalizatorului și al degetelor Nataliei, care băteau ritmic în volan.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat.

— Pentru că nu ai mai întrebat de mult nimic despre viața mea.

Cuvintele ei au căzut între noi mai greu decât orice acuzație.

La ora opt și douăzeci și două am ajuns în fața blocului. La intrare, un bec pâlpâia deasupra unei cutii poștale îndoite. Natalia a scos o cheie lungă, cu vârful înnegrit, și a deschis ușa de la scară.

La etajul trei, s-a oprit în fața apartamentului cu numărul șapte. A respirat adânc.

— Înainte să intrăm, promite-mi că nu vei ridica vocea.

— Promit.

— Și că nu vei spune „de ce nu mi-ai spus” înainte să vezi totul.

— Nu pot promite asta.

A zâmbit trist.

— Atunci încearcă să nu mă urăști pentru tăcerea mea.

A băgat cheia în broască.

Înăuntru mirosea a supă rece, talc și flori artificiale. Pe hol era o oglindă crăpată, iar sub ea se afla un scaun cu tapițeria ruptă. Natalia și-a dat jos pantofii și a pus sacoșa lângă perete.

— Mamă? a strigat.

Din camera din capăt s-a auzit o voce slabă.

— Irina? Tu ești?

Natalia a închis ochii.

Am simțit cum îmi amorțesc mâinile.

— Cine este Irina? am șoptit.

— Nu acum.

Am pășit în cameră. O femeie foarte bătrână stătea lângă fereastră, învelită într-un halat verde, cu părul alb prins într-o panglică. Avea pe genunchi o fotografie îngălbenită și ținea între degete o batistă brodată cu inițialele „L. C.”

Când m-a văzut, s-a ridicat cu greu.

— Soțul tău? a întrebat.

Natalia s-a apropiat și i-a aranjat pătura.

— Da, mamă. El este Andrei.

Femeia m-a privit lung, apoi și-a înclinat capul.

— Andrei… Tu ai ochii lui Mihai.

— Cine este Mihai? am întrebat.

Natalia s-a întors brusc spre mine.

— Te rog.

Femeia a început să tremure. Natalia a luat parfumul din sacoșă și a pulverizat puțin în aer. Mirosul de iasomie s-a răspândit prin cameră. Bătrâna a inspirat adânc și, pentru câteva clipe, chipul ei s-a limpezit.

— Nu mă lăsa să plec, a murmurat. I-am spus că nu mă lăsa să plec.

— Nu te las, mamă, a răspuns Natalia.

— El a spus că ești moartă.

Mi s-a făcut frig.

Natalia a tras perdeaua și a verificat aragazul din bucătărie. Apoi i-a pus femeii apă și medicamentele într-un pahar mic.

— Cine a spus că sunt moartă? am întrebat.

Ea a rămas cu spatele la mine.

— Tatăl meu.

Am privit fotografia de pe genunchii bătrânei. În ea apăreau trei persoane: femeia tânără, un bărbat cu mustață și o fetiță de aproximativ patru ani, purtând un medalion rotund la gât. Fetița avea ochii Nataliei.

— Estești tu? am întrebat.

— Da.

— Și ea este mama ta?

— Da.

Bătrâna a scăpat paharul. Apa s-a întins pe covor.

— El mi-a spus că te-ai dus la îngeri, a murmurat. A spus că nu mă vei ierta niciodată.

Natalia s-a așezat pe podea și i-a prins mâna.

— Nu mai vorbi despre el.

— Cine este el? am repetat.

— Mihai. Tatăl meu. Un om care a dispărut din viața noastră acum treizeci și unu de ani, dar care încă își trimite facturile, telefoanele și amenințările.

În acel moment, telefonul Nataliei a început să sune. Pe ecran apărea numele „Larisa K.”

Ea a răspuns.

— Da?

Vocea unei femei se auzea agitată prin difuzor.

Natalia a devenit palidă.

— Cum adică a venit? Nu trebuia să ajungă decât luni.

S-a ridicat.

— Cine a venit? am întrebat.

Ea a apăsat telefonul la ureche și a privit spre ușa apartamentului.

— Larisa spune că tatăl meu este deja la parter. Are cu el un notar, un avocat și un ordin prin care cere să intre în locuință.

Bătrâna a început să plângă.

— Nu-l lăsa să mă ia, Irina. Te rog, nu-l lăsa să mă ducă iar acolo.

Am auzit pași pe scara blocului.

Lenti, grei, siguri.

Natalia a deschis sertarul unei comode și a scos o cutie metalică, învelită într-o față de masă. A pus-o în mâinile mele.

— Dacă intră, deschide-o doar când îți spun eu.

— Ce este în ea?

— Motivul pentru care am tăcut treizeci și unu de ani.

În clipa următoare, cineva a lovit ușa cu palma.

O voce bărbătească a răsunat pe hol:

— Natalia, deschide imediat! Sunt Mihai. Știu că ești acolo…

PARTEA 3

— Natalia, deschide imediat! Sunt Mihai. Știu că ești acolo…

Lovitura următoare a făcut oglinda crăpată să vibreze. Bătrâna s-a ghemuit pe scaun, iar eu am strâns cutia metalică la piept. Era rece și grea, cu o zgârietură adâncă pe capac.

— Nu deschide, am spus.

— Nu poate intra fără martori, a răspuns Natalia. Dar dacă are actele pe care le spune, va încerca să o ia pe mama.

— Cine este Larisa?

— Asistenta ei. Singura persoană care m-a ajutat să aflu că mama trăiește.

— Și tu ai știut asta de șase luni?

— De opt luni.

A treia lovitură a fost urmată de glasul unui bărbat mai tânăr.

— Doamnă Natalia, deschideți. Sunt avocatul domnului Mihai. Avem dreptul să verificăm starea doamnei Elena.

Bătrâna a început să murmure aceeași frază: „Nu mă lăsa să plec”. Natalia și-a lipit fruntea de a ei.

— Mamă, uită-te la mine. Sunt aici.

— Irina?

— Da. Sunt aici.

Am înțeles atunci de ce se schimba în mașină. Nu voia să intre în casa noastră cu hainele murdare de supă, de transpirație și de teamă. Nu voia ca Max să simtă mirosul de medicamente. Iar parfumul nu era pentru altcineva. Era pentru femeia care, în unele zile, își amintea de fiica ei doar prin mirosul de iasomie.

— Spune-mi adevărul, am șoptit.

Natalia a privit cutia.

— Deschide-o.

Am ridicat capacul. Înăuntru se aflau un certificat de naștere, o fotografie arsă pe margine, două scrisori legate cu sfoară și o casetă audio mică, într-o husă transparentă. Deasupra tuturor era un bilețel: „Pentru ziua în care nu voi mai putea spune eu.”

Natalia a luat bilețelul cu degetele tremurânde.

— Scrisul este al mamei, a spus.

A desfăcut prima scrisoare. Era datată 14 octombrie 1993.

„Dragă Irina, dacă citești asta, înseamnă că Mihai a reușit să te țină departe de mine. Nu te-am abandonat. Te-a luat din casa de copii și mi-a spus că vei fi crescută de sora lui, într-un oraș unde nu te voi găsi. Am încercat să te caut. De fiecare dată m-a amenințat că te va face să dispari cu totul.”

Natalia nu a mai putut citi. Mi-a întins foaia.

Am continuat eu.

„Tu nu ești Natalia Mihăilescu. Numele tău la naștere este Irina Elena Pop. Tatăl tău a schimbat actele când aveai patru ani și a spus tuturor că mama ta este instabilă. Eu am fost închisă într-un spital, deși nu eram bolnavă. Când am ieșit, tu dispăruseși.”

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Natalia… tu ești Irina?

Ea a dat din cap.

— Numele pe care mi l-a dat familia lui Mihai. Toată viața am crezut că mama mea a murit. Acum opt luni, Larisa a găsit-o într-un centru, cu alt nume. Avea demență și nu știa unde locuiește.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost rușine. Și pentru că, dacă îți spuneam, trebuia să-ți spun și că omul pe care l-am numit tată a mințit despre tot.

În afara ușii s-a auzit cheia răsucindu-se.

— A cumpărat administratorul, a spus Natalia.

Am introdus caseta într-un aparat vechi aflat pe raft. După un fâșâit, vocea unei femei tinere a umplut camera.

— Mă numesc Elena Pop. Dacă cineva ascultă această înregistrare, înseamnă că fiica mea a fost găsită sau că Mihai a venit după apartament. El nu are dreptul să o ia. El știe că toate actele sunt aici. Știe că apartamentul și economiile au fost puse pe numele meu înainte să mă interneze.

Vocea a făcut o pauză, apoi a continuat:

— Mihai nu m-a despărțit de Irina pentru că eram bolnavă. M-a despărțit pentru că urma să spun poliției ce făcuse cu banii și cu documentele. Dacă fiica mea se întoarce, să nu creadă că am uitat-o. Am așteptat-o în fiecare zi.

Natalia și-a acoperit gura.

Bătrâna s-a ridicat brusc și a spus limpede, fără urmă de confuzie:

— El a venit.

Ușa s-a deschis cu un trosnet. Un bărbat înalt, cu părul alb și baston din lemn lustruit, a intrat în prag. L-am recunoscut din fotografie.

Mihai s-a uitat la Natalia și a zâmbit.

— În sfârșit, Irina. Ai adus și soțul. Cu atât mai bine.

— Nu te apropia de mama mea, a spus Natalia.

— Mama ta nu mai știe cine ești.

— Dar știe cine ești tu.

Zâmbetul lui a dispărut.

Larisa a apărut în spatele lui, ținând telefonul ridicat.

— Totul a fost înregistrat, Mihai.

El a făcut un pas înapoi.

— Nu aveți nicio dovadă.

Am ridicat caseta.

— Avem vocea ei. Și avem actele.

Pentru prima dată, Mihai a părut speriat. Dar apoi telefonul lui a vibrat. A citit mesajul, iar expresia i s-a schimbat din nou.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Mihai a introdus telefonul în buzunar.

— Nu contează.

Larisa a privit ecranul meu, unde tocmai sosise o fotografie de la un număr necunoscut. În imagine era un dosar depus la tribunal și o semnătură falsificată.

— Nu este doar despre apartament, a spus ea. Cineva a folosit actele lui Mihai ca să golească un cont pe numele mamei tale. Iar banca tocmai a anunțat poliția…