Am refuzat ceaiul pregătit de soțul meu, iar când m-a văzut trează, zâmbetul lui a dispărut

La ora 2:17 dimineața, soțul meu a intrat în dormitor cu mănuși chirurgicale și o geantă neagră pe care nu o mai văzusem niciodată.

Am rămas nemișcată sub pătură, cu pleoapele coborâte și respirația încetinită artificial. Inima îmi lovea coastele atât de tare, încât eram convinsă că Dererick o putea auzi.

Cu trei ore înainte, în bucătăria luminată de becul galben de deasupra mesei, îmi întinsese cana mea obișnuită de ceai de mușețel.

— Ți l-am făcut exact cum îți place, spusese el.

— Mulțumesc.

Îi zâmbisem chiar eu. Îi atinsesem degetele când luasem cana.

Apoi, când intrase în baie să se spele pe dinți, turnasem ceaiul în chiuvetă. Cana rămăsese goală, iar eu mă întorsesem în pat prefăcându-mă somnoroasă.

În ultimele trei săptămâni, mă trezeam ca după o operație. Capul îmi era greu, gura uscată, iar unele ore din noapte dispăreau complet din memorie. La început crezusem că eram epuizată. Apoi apăruseră vânătăile.

Mici. Pe brațe, pe coapse, lângă genunchi.

Când îl întrebasem de ele, Dererick mă sărutase pe frunte.

— Probabil te lovești de mobilă când dormi.

— Și de ce nu-mi amintesc?

— Pentru că ești stresată, Anna.

Spusese asta cu blândețe. Cu blândețea unui om care îți explică de ce nu trebuie să ai încredere în propriile simțuri.

Acum, el stătea lângă pat.

În lumina slabă de la fereastră, mănușile albe se mișcau fără grabă. Dererick nu părea nervos. Nu verifica dacă dormeam. Nu ezita.

Se comporta ca un om care mai făcuse asta de multe ori.

A lăsat geanta pe covorul crem și a scos o cameră mică. A așezat-o pe comodă, lângă cutia mea cu agrafe de păr, apoi a îndreptat obiectivul spre pat.

O lumină roșie s-a aprins.

Mă filma.

Am vrut să mă ridic. Să țip. Să fug spre ușa de la balcon.

Dar am rămas moale, cu mâinile deschise peste cearșaf.

Dererick s-a întors la geantă și a scos o foarfecă.

Metalul a prins o dungă de lumină.

S-a aplecat asupra mea. A ridicat marginea bluzei de pijama și a tăiat o fâșie îngustă din material.

Foarfeca a trosnit o dată.

Sunetul mi-a intrat în stomac.

El a pus bucata într-o pungă transparentă, a închis-o cu grijă și a scos telefonul. A început să-mi fotografieze trupul.

Brațul meu. Piciorul. Fața întoarsă spre pernă.

Apoi mi-a tras bluza într-o parte, mi-a îndoit genunchiul și mi-a răvășit părul.

Nu mă privea ca pe soția lui.

Mă aranja.

Mă transforma într-o imagine.

După aproape douăzeci de minute, a scos un calculator portabil și un carnețel cu colțurile roase. A transferat fotografiile, apoi a început să scrie date și observații. Paginile erau deja pline.

Telefonul i-a vibrat.

Dererick a zâmbit.

A ridicat ecranul spre cameră, ca și cum voia ca mesajul să fie înregistrat. Am văzut doar câteva rânduri înainte ca lumina să dispară, dar am recunoscut un cuvânt: „următoarea”.

Cineva îl coordona.

Cineva știa.

Când a terminat, a pus totul în geantă și s-a aplecat spre mine.

Respirația lui mi-a atins obrazul.

— Somn ușor, Anna, a șoptit.

M-a sărutat pe frunte, exact ca în fiecare seară.

Câteva minute mai târziu, ușa de la intrare s-a închis.

Am numărat până la o sută. Apoi încă o dată.

M-am ridicat și am început să caut prin sertare, în dulap și sub pat. Lângă piciorul din lemn am găsit o valiză mică, încuiată cu un cifru.

Am încercat data nunții noastre.

Încuietoarea s-a deschis.

Înăuntru era un alt calculator, iar pe ecran se aflau sute de dosare cu fotografii ale mele. Datele mergeau înapoi săptămână după săptămână, lună după lună.

La sfârșit am găsit un singur dosar, cel mai vechi. Data lui mi-a tăiat respirația.

Am apăsat pe el.

Prima fotografie a început să se deschidă, iar în aceeași clipă cheia s-a răsucit în ușa casei……

PARTEA 2

Fotografia s-a încărcat chiar când clanța ușii de la intrare a coborât.

Am închis calculatorul și am împins valiza sub pat. Nu am avut timp să mă întorc în dormitor. M-am ascuns în dulap, printre rochiile de iarnă, cu genunchii lipiți de piept și cu fâșia tăiată din bluza mea strânsă în palmă.

Ușa s-a deschis.

Pași pe parchet.

— Anna? a strigat Dererick.

Vocea lui suna calm, dar nu mai avea căldură.

Am simțit mirosul de mentă al pastei lui de dinți. A trecut pe lângă dormitor, apoi s-a întors. O mână a atins clanța.

— Știu că nu dormi.

Mi-am ținut respirația până când pieptul a început să mă doară.

După câteva secunde, Dererick a intrat. A aprins veioza, iar lumina s-a strecurat printre haine. L-am văzut printr-un spațiu îngust: cămașa desfăcută la gât, părul ud, geanta neagră în mâna stângă.

A privit patul.

A privit fereastra.

Apoi s-a aplecat sub el.

Degetele i-au atins valiza.

Mi s-a făcut frig până în oase.

— Ce cauți? am întrebat, ieșind din dulap înainte să-și poată ridica privirea.

Dererick s-a izbit cu umărul de marginea patului. Pentru prima dată în noaptea aceea, fața lui a trădat ceva.

Frică.

— M-ai speriat.

— Unde ai fost?

— La benzinărie.

— La două și jumătate dimineața?

— Aveam nevoie de aer.

Am încercat să par confuză, deși îmi simțeam mâinile tremurând.

— Am găsit valiza.

— Ce valiză?

— Cea de sub pat.

Privirea lui a coborât spre covor.

— Nu știu despre ce vorbești.

Am zâmbit slab.

— Atunci de ce ți-a dispărut culoarea din față?

A făcut un pas spre mine. Eu am făcut unul spre ușă.

— Anna, ascultă-mă. Nu e ceea ce crezi.

— Atunci spune-mi ce este.

În liniștea dormitorului, ceasul de pe noptieră a ticăit de trei ori.

— Ai luat ceva din valiză?

— Nu.

— Ai deschis calculatorul?

Nu i-am răspuns.

Dererick și-a trecut limba peste buze. Apoi a ridicat mâinile, ca și cum încerca să calmeze un animal speriat.

— Ești obosită. Te-ai simțit rău în ultima vreme. Nu vreau să iei decizii în starea asta.

— De ce îmi faci fotografii când dorm?

Întrebarea a rămas între noi ca un obiect greu.

Dererick s-a uitat spre comodă, acolo unde camera fusese așezată cu câteva minute înainte.

— Ce fotografii?

— Cele în care îmi miști corpul. Cele cu vânătăile.

El a râs scurt, fără urmă de veselie.

— Vânătăile tale sunt dovada că ai nevoie de ajutor.

— Ajutor de la cine?

— De la mine.

În acel moment am înțeles că nu trebuia să-l înfrunt încă. Aveam nevoie de dovezi, nu de curaj orb. M-am prefăcut că mă clatin, iar el m-a prins de cot.

— Vezi? a spus. Abia stai în picioare.

Mi-am smuls brațul.

— Nu mă atinge.

Expresia lui s-a golit.

— Dacă pleci acum, Anna, nu vei mai putea controla ce se întâmplă.

— Ce se întâmplă?

Telefonul lui a vibrat din nou.

Dererick a privit ecranul. De data aceasta, am văzut numele: Pavel Mureșan.

— Cine este Pavel?

A apăsat imediat pe butonul de închidere.

— Un medic.

— Medicul meu?

— Nu încă.

Cuvântul acela mi-a înghețat sângele.

În timp ce el se îndrepta spre baie, am scos telefonul din buzunarul halatului și am fotografiat valiza, calculatorul și geanta neagră. Apoi i-am trimis imaginile Mirelei, singura mea prietenă care locuia la două străzi distanță.

„Nu mă suna. Vino doar dacă îți scriu parola.”

Am apăsat trimitere.

Dererick s-a întors cu un pahar de apă.

— Bea.

— Nu mi-e sete.

— Anna, nu mă obliga să fac lucrurile mai grele.

Înainte să-i răspund, telefonul meu a vibrat în palmă. Mirela trimisese un singur mesaj.

„Am căutat numele medicului. Nu este doar medic.”

Apoi a apărut o fotografie atașată.

Era un articol vechi despre o femeie găsită moartă într-o casă închiriată. Soțul ei fusese audiat, dar nu fusese acuzat. În imaginea mică de sub titlu se vedea o masă, un pahar și o fâșie de material prinsă într-o pungă transparentă.

Exact ca aceea din mâna lui Dererick.

Am deschis articolul.

Sub fotografie era numele femeii.

Bianca Mureșan.

Numele de familie al lui Pavel.

În spatele meu, Dererick a spus încet:

— Ai găsit dosarul vechi, nu-i așa?

Mi-am ridicat privirea.

El nu mai încerca să pară soțul meu.

— Ce i-ai făcut Biancăi?

Dererick a făcut un pas spre mine. Din telefonul lui s-a auzit vocea lui Pavel, redată automat de un mesaj vocal.

— Dacă a deschis dosarul, nu o mai lăsa să iasă din casă. Mâine dimineață trebuie să fie declarată instabilă……

PARTEA 3

Vocea lui Pavel s-a oprit, dar tăcerea care a urmat a fost mai asurzitoare decât orice țipăt.

Dererick stătea între mine și ușa dormitorului. În mâna lui, paharul de apă tremura ușor.

— Ai înregistrat mesajul, am spus.

— Telefonul meu nu era blocat.

— Ai recunoscut tot.

— Nu am recunoscut nimic.

— Ai spus că mâine trebuie să fiu declarată instabilă.

El a aruncat paharul în perete. Sticla s-a spart lângă fotografia noastră de nuntă, iar un ciob a tăiat rama.

— Nu înțelegi ce ai găsit.

— Atunci explică-mi.

Dererick a închis ochii o clipă. Când i-a deschis, părea obosit, nu vinovat.

— Dosarul vechi este despre Bianca.

— Soția lui Pavel.

— Da.

— Ai omorât-o?

El a râs încet.

— Crezi că toate femeile din viața mea mor din cauza mea?

Nu i-am răspuns. Pentru prima dată, întrebarea lui nu suna ca o negare, ci ca o mărturisire ascunsă.

Am luat calculatorul de pe podea și l-am deschis. Dererick s-a repezit spre mine, dar m-am retras lângă fereastră.

— Mai faci un pas și strig.

— Nu ai unde să fugi.

— Mirela știe.

A încremenit.

— Ce știe?

— Tot ce am fotografiat.

Era o minciună. Mirela avea doar câteva imagini, dar expresia lui mi-a arătat că era suficient.

Am deschis dosarul cel mai vechi.

Pe ecran a apărut o fotografie cu o femeie blondă întinsă pe un pat. Bluza îi era trasă într-o parte, părul răvășit, iar pe gât avea două pete întunecate. Lângă ea se afla o cană de ceai.

Am derulat.

Aceeași cameră. Aceeași poziție. Aceleași note scrise în carnețel.

„Ora douăsprezece și patruzeci. Reacție lentă.”

„A treia doză. Respirație regulată.”

„Pregătită pentru evaluare.”

Apoi am deschis ultimul fișier. Era un videoclip.

Pe ecran, Dererick, mai tânăr, stătea lângă patul Biancăi. Pavel apărea în ușă.

— Nu mai răspunde, spusese Pavel.

— Atunci raportul va spune că a avut o criză.

— Și dacă poliția întreabă?

— Vor găsi fotografiile. O femeie instabilă, urme pe brațe, medicamente în sânge. Exact povestea de care avem nevoie.

Mi s-a tăiat respirația.

Bianca nu fusese un accident. Fusese primul lor experiment. Iar eu eram următoarea.

— De ce? am șoptit.

Dererick și-a lăsat privirea în jos.

— Pentru că ai moștenit casa tatălui tău și fondul de investiții. Pavel știa că, dacă te declară incapabilă să-ți administrezi bunurile, eu voi putea prelua totul.

— M-ai drogat ca să-mi furi viața?

— Te-am protejat de tine însăți.

Am apăsat pe alt dosar. Înăuntru se aflau fotografii din fiecare noapte, plăți către Pavel, rețete și copii ale unor formulare pregătite pentru o internare psihiatrică.

La final, un document purta data zilei următoare.

„Evaluare de urgență. Pacientă: Anna Văduva. Motiv: comportament agresiv, pierderi de memorie, tendințe paranoide.”

Mâinile mi s-au răcit.

— Ai vrut să mă internezi.

— După ce te-ai fi opus, ai fi devenit violentă. Fotografiiile ar fi demonstrat asta.

— Fotografii false.

— Pentru oameni, o fotografie este mai convingătoare decât adevărul.

Atunci am auzit sirene în stradă.

Dererick a zâmbit din nou.

— Ai chemat poliția?

— Nu.

Telefonul meu a vibrat. Mirela trimisese un mesaj: „Nu sunt polițiștii. Sunt oamenii lui Pavel. Am sunat la numărul de urgență, dar au ajuns înaintea lor.”

În aceeași clipă, cineva a bătut în ușa casei.

Dererick s-a îndreptat spre hol, iar eu am ținut calculatorul la piept.

— Nu deschide, am spus.

— Dacă nu deschid eu, vor sparge ușa.

Bătăile au devenit mai puternice.

Apoi o voce de bărbat a strigat din exterior:

— Doamnă Văduva, avem ordin să vă transportăm pentru evaluare!

Dererick s-a întors spre mine, convins că totul se terminase.

Dar, în buzunarul halatului, telefonul meu începuse să înregistreze o convorbire nouă. Mirela îmi trimisese încă un fișier, iar numele lui Pavel apărea pe ecran lângă o sumă uriașă și o dată de plată.

Data era de a doua zi după moartea Biancăi.

Și dedesubt, într-o notă scurtă, scria cine urma să semneze transferul……