PARTEA 4 — La petrecerea fiului meu, fostul soț și-a batjocorit iubitul — apoi o singură frază i-a șters zâmbetul de pe față

PARTEA 4

— Atunci mergem la clinică, am spus.

Nu am mai așteptat explicații.

Mara mi l-a înmânat pe Luca, iar eu l-am prins sub bărbie, simțindu-i căldura prin cămașa subțire. În buzunar, avionul de lemn mi s-a înfipt în palmă.

Andrei a sunat la avocatul meu în timp ce traversam terasa.

— Trimiteți imediat o cerere de protecție pentru copil, a spus el. Și blocați orice schimbare în dosarul medical.

La celălalt capăt s-a auzit o voce grăbită.

— Există o semnătură electronică de pe telefonul Olenei.

— Telefonul meu a fost la mine toată ziua.

— Atunci cineva are acces la contul dumneavoastră.

Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Înainte să ajungem la mașină, telefonul lui Maxim a început să sune pe masa de lângă piscină. Un apel. Apoi altul. Apoi încă trei.

Karina îl ridicase.

— Este avocatul lui, a spus ea. Îl sună fără oprire.

— Nu răspunde, i-a spus Andrei.

— De ce?

— Pentru că orice spune acum poate deveni probă.

Karina a privit ecranul, apoi a apăsat butonul de răspuns.

— Alo?

Fața ei s-a golit de culoare.

— Nu, nu sunt Olena. Sunt Karina. Ce înseamnă că trebuie să părăsesc casa până mâine dimineață?

A ascultat câteva secunde și a închis.

— A spus că nu mă mai reprezintă.

Andrei a luat telefonul din mâna ei și l-a pus pe masă.

— A înțeles că Maxim i-a ascuns prea multe.

În drum spre clinică, am privit clădirile trecând prin geamul mașinii. Aveam impresia că orașul mergea înainte, nepăsător, în timp ce viața mea se rupea în bucăți.

La ora cinci și douăzeci am intrat în biroul directoarei medicale. Pe masă se afla o imprimare, prinsă cu o agrafă roșie.

— Cererea a fost trimisă la ora zece și șaptesprezece, a spus directoarea. Solicita ca domnul Maxim Radu să fie singura persoană autorizată să îl ia pe Luca.

— Eu nu am trimis-o.

— Știu. Sistemul a înregistrat adresa dumneavoastră, dar nu și dispozitivul dumneavoastră.

Andrei a ridicat privirea.

— Cine a depus-o personal?

Directoarea a ezitat.

— O femeie pe nume Mara Dinu.

Mara, sora mea, a scăpat geanta pe podea.

— Eu nu am fost aici.

Camerele au fost verificate în aceeași seară. Femeia nu era Mara. Purta o perucă scurtă și o haină crem, dar mersul ei era cunoscut.

— Karina, am șoptit.

Andrei a înghețat imaginea pe ecran.

— Ea a încercat să îl scoată pe Luca din clinică.

Karina a negat până când a văzut filmarea.

Apoi s-a așezat.

— Maxim mi-a spus că, dacă nu îl ajut, voi fi acuzată pentru toate transferurile, a mărturisit ea. A spus că trebuie doar să iau copilul și să îl duc la casa lui. Mi-a promis că apoi mă va proteja.

— De ce ai acceptat? am întrebat.

— Pentru că eram speriată. Și pentru că abia atunci am înțeles că omul pentru care am lăsat totul nu m-a iubit niciodată.

A doua zi dimineață, poliția a venit la adresa lui Maxim. Acolo au găsit laptopul, ștampilele societăților intermediare și contractele semnate cu date modificate. Într-un sertar era și cartela de acces la biroul financiar.

Au urmat săptămâni de declarații, verificări și nopți fără somn.

Maxim a încercat să îmi trimită mesaje prin prieteni.

„Spune-le că ai înțeles greșit.”

„Renunță la plângere și îți dau casa.”

„Luca are nevoie de tatăl lui.”

Nu am răspuns.

Într-o joi, la tribunal, am fost chemată să ascult înregistrarea completă. Sala era mică, cu pereți de lemn și un ceas care ticăia prea tare.

Vocea lui Maxim s-a auzit din nou.

„Dacă Olena nu semnează, îi spun că voi cere custodia. Femeile singure cedează repede când le iei copilul din brațe.”

Am privit spre el.

Maxim stătea la masa apărării, cu mâinile împreunate. Pentru prima dată, era obligat să își audă propriile cuvinte fără să le poată acoperi cu un zâmbet sau cu o glumă.

Înregistrarea a continuat.

„Iar dacă apare problema fondului, pun totul pe seama Karinei. Ea nu știe să citească rapoartele.”

Karina, aflată în banca martorilor, a închis ochii.

Maxim și-a ridicat capul.

— Opriți asta.

— Ați spus aceste lucruri? a întrebat judecătoarea.

— Am fost provocat.

— Întrebarea este dacă vocea vă aparține.

În sală s-a auzit doar ticăitul ceasului.

— Da, a spus el, aproape fără glas.

A fost începutul sfârșitului pentru el.

Instanța a dispus restituirea banilor către fond, confiscarea bunurilor cumpărate prin fraudă și suspendarea drepturilor lui de administrare. Pentru amenințările și tentativa de a-l lua pe Luca printr-o cerere falsă, a primit o pedeapsă separată și dreptul de a-și vedea copilul doar în prezența unui supraveghetor.

Karina a acceptat să depună mărturie. A pierdut casa, dar nu și libertatea, pentru că dovezile au arătat că fusese folosită și că a cooperat imediat ce a aflat adevărul.

Eu nu m-am bucurat când l-am văzut pe Maxim ieșind din tribunal.

Am simțit doar oboseală.

Și o liniște pe care nu o mai cunoscusem de mult.

Când m-am întors acasă, camera lui Luca era aproape goală. Toate lucrurile lui fuseseră mutate în apartamentul nou, iar pe raft rămăsese doar fotografia noastră din maternitate. În ea, eu zâmbeam epuizată, iar Maxim privea spre aparat ca un om care juca rolul unui tată fericit.

Am luat fotografia și am pus-o într-un sertar.

Avionul de lemn a rămas pe raft.

Trei luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic din Brașov, la două străzi de parc. M-am angajat la o firmă care ajuta angajații să își recupereze economiile pierdute. Dimineața deschideam ferestrele, puneam apă la fiert și îl lăsam pe Luca să împrăștie cuburile pe covor.

Într-o duminică, a desenat cu creionul verde o casă, un copac și trei oameni.

— Cine este acesta? am întrebat, arătând spre figura înaltă.

— Andrei, a spus el.

— Dar aici sunt doar doi oameni.

Luca a mai desenat un punct lângă casă.

— Acesta ești tu?

— Nu. Avionul.

Am râs pentru prima dată fără să mă simt vinovată.

Andrei nu devenise iubitul meu. Nu mai aveam nevoie de o poveste inventată ca să par puternică. Rămăsese prietenul care mă ajutase să găsesc adevărul și care, în fiecare joi, venea cu pâine caldă și cu răbdare pentru întrebările lui Luca.

Într-o seară de noiembrie, când primul strat de zăpadă acoperise trotuarul, am primit un mesaj de la Maxim.

„Am înțeles ce am pierdut. Lasă-mă să mă întorc. Pentru tine și pentru Luca.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns.

„Luca are nevoie de un tată care vine cu adevărul, nu cu amenințări. Eu am nevoie de o viață în care nu mai trebuie să mă apăr de omul de lângă mine. Nu mă întorc.”

Am blocat numărul.

Nu am șters mesajul imediat. L-am păstrat câteva minute, ca pe dovada că, de data aceasta, alegerea îmi aparținea.

Înainte de culcare, Luca a venit desculț în bucătărie.

— Mamă, avionul zboară mâine?

Am privit jucăria de lemn. Aripa reparată cu rășină strălucea sub lumina caldă a lămpii.

— Da, i-am spus. Mâine zboară.

— Unde?

L-am ridicat în brațe și i-am sărutat părul.

— Oriunde nu ne mai este frică.

Afară, zăpada se așeza peste oraș fără zgomot. În sufragerie, desenul lui Luca se usca pe masă, iar avionul de lemn stătea pe pervaz, cu aripa îndreptată spre fereastră.

Pentru prima dată, nu mai era o jucărie care să ne amintească de ceva rupt.

Era direcția în care plecam.

Și am plecat.