PARTEA 4 — La nunta unchiului meu de optzeci de ani, rudele au făcut glume despre mireasă, până când ușa s-a deschis și au amuțit

PARTEA 4

Adevărata fugă a început în secunda în care fotografia casei lui Nicolae a apărut pe ecran.

La ora unsprezece și douăzeci și șapte de minute, polițista Mara a venit cu doi colegi și ne-a scos din hotel prin parcarea subterană. Betonul mirosea a ulei, iar luminile reci se aprindeau una câte una deasupra noastră.

— Nu vă despărțiți, ne-a spus ea. Și nu luați niciun telefon care nu vă aparține.

Andrei mergea în spatele nostru, cu fața albă.

— Dacă tata a fost implicat, eu nu știam nimic.

Nicolae nu s-a întors.

— Nu te-am acuzat pe tine.

— Dar familia mea a beneficiat de casa aceea.

— Asta va trebui să afli singur.

În mașina poliției, Elena stătea lângă mine. Își ținea broșa în palmă. Frunza de metal îi lăsase o urmă rotundă pe piele.

La ora douăsprezece fără cinci, telefonul lui Nicolae a început să sune. Era avocatul lui, domnul Petrescu.

— Am primit o copie a contractului, a spus avocatul. Vor să susțină că Elena a semnat deja cedarea proprietății.

— Nu a semnat nimic, a răspuns Nicolae.

— Știu. Dar au o înregistrare în care pare că ea acceptă banii.

Elena s-a întors spre mine.

— M-au filmat când am spus că aș accepta orice ca să-mi lase mama în pace.

— Vor folosi cuvintele tale împotriva ta, i-am spus.

— Atunci ce facem?

Domnul Petrescu a răspuns înaintea mea.

— Facem ce trebuia făcut de la început. Predăm toate dovezile procurorului și cerem protecție oficială.

— Nu vreau să-mi pierd casa, a spus Elena.

— Dacă rămâi în casa aceea fără protecție, îți poți pierde viața.

În acel moment, Nicolae a închis ochii. Pentru prima dată, părea cu adevărat bătrân.

A doua zi, la ora opt dimineața, ne aflam într-o sală mică de audiere. Pe masă era un aparat de redare, iar în spatele nostru stătea Mara. Andrei nu mai privea pe nimeni.

Procurorul a introdus caseta.

Vocea tatălui lui Andrei a umplut încăperea.

— Actele trebuie să pară curate. Casa fetei trece la firmă, iar Nicolae va fi redus la tăcere.

Andrei a tresărit.

— Este vocea lui, a spus el.

— Nu poți fi sigur, a murmurat Natalia.

Procurorul a pornit următoarea înregistrare. Se auzea râsul aceluiași bărbat, apoi o frază limpede:

— Dacă fata se mărită cu bătrânul, o lăsăm să creadă că e în siguranță. După nuntă, luăm și casa lui.

Elena a început să tremure.

Nicolae i-a atins umărul.

— Sunt aici.

Andrei s-a ridicat brusc.

— Tatăl meu a făcut asta? A urmărit-o pe Elena?

— Nu doar tatăl tău, a răspuns procurorul. În acte apar și semnăturile lui, ale notarului și ale bărbatului care v-a amenințat la hotel.

Mara a pus pe masă un dosar nou.

— Îl cheamă Doru Mănescu. Are plângeri pentru șantaj, fals și agresiune. A fost localizat în apropierea casei lui Nicolae.

Nicolae s-a ridicat încet.

— Ce este în dosarul acela?

— Mandatul de percheziție și ordinul de protecție pentru Elena.

A urmat o tăcere grea.

Andrei și-a privit mâinile.

— Eu am glumit la nuntă, a spus el. Am râs de ea. Am văzut-o speriată și tot am continuat.

Elena nu i-a răspuns.

— Îmi pare rău, a adăugat el.

— Și mie îmi pare rău că ai aflat adevărul abia când nu mai puteai să-l ignori, a spus Nicolae.

În aceeași după-amiază, poliția l-a găsit pe Doru în casa unui complice. Avea asupra lui copii ale actelor și un dispozitiv de înregistrare. Notarul a fost reținut la biroul său, iar în arhiva firmei au fost descoperite contractele originale.

Nicolae nu a sărbătorit.

A mers la spital cu Elena, pentru că ea leșinase după audiere.

Eu am rămas cu Andrei în hol.

— De ce nu ne-a spus bunicul totul mai devreme? m-a întrebat.

— Poate pentru că a încercat să ne protejeze.

— Sau pentru că s-a obișnuit să ducă singur toate războaiele.

Mai târziu, procurorul ne-a arătat înregistrarea camerei ascunse din mașină. Am auzit propriile noastre voci din camera de hotel. Am auzit frica Elenei. Am auzit promisiunea lui Nicolae că nu o va lăsa singură.

Apoi s-a auzit vocea lui Andrei, din seara nunții:

— Bătrânul nici nu va apuca să deschidă ochii mâine.

Andrei a încremenit.

— Eu am spus asta?

Mara a oprit înregistrarea.

— Da.

— Dar era o glumă.

— Într-un dosar de amenințare, glumele au consecințe, a spus ea.

Andrei și-a acoperit fața. Nu l-am urât. Pentru prima dată, l-am văzut auzindu-se așa cum îl auziseră ceilalți.

În săptămânile următoare, casa Elenei a fost restituită printr-o hotărâre provizorie, apoi definitiv. Doru a primit o condamnare pentru șantaj și fals. Notarul a pierdut dreptul de a profesa. Tatăl lui Andrei murise cu ani înainte, dar documentele au arătat limpede ce făcuse, iar familia a pierdut terenurile obținute prin contractele false.

Andrei a fost obligat să plătească despăgubiri pentru complicitatea sa la amenințări, dar cel mai greu lucru pentru el nu a fost suma.

A fost să-i asculte vocea.

Într-o sală de judecată, procurorul a redat încă o dată înregistrarea de la nuntă. Când a venit fraza despre moartea lui Nicolae, Andrei a lăsat capul în jos.

— Eu am râs, a spus el. Ea plângea și eu am râs.

Nicolae nu i-a răspuns.

Uneori, tăcerea este singurul răspuns care nu falsifică nimic.

La două luni după aceea, am intrat în camera de hotel în care începuse totul. Fusese curățată, zugrăvită și închiriată altor oameni. Pe podea nu mai era nicio mapă. Pe masă nu mai era niciun plic.

Dar într-un sertar rămăsese broșa Elenei. O uitase în noaptea aceea. Frunza de metal era zgâriată, iar acul se îndoia într-o parte.

Am dus-o acasă.

Elena s-a mutat în vechea locuință a mamei ei. A vopsit pereții în galben pal și a pus ghivece cu busuioc pe pervaz. Nicolae a rămas în casa lui, dar nu mai dormea în fotoliu lângă ușă. A început să doarmă în pat, cu telefonul închis pe timpul nopții.

Într-o dimineață de noiembrie, la patru luni după nuntă, am găsit-o pe Elena în curte. Ținea în mână un desen făcut de un copil din vecini, o casă cu ferestre mari și trei oameni în fața ei.

— Cine sunt? am întrebat.

— Eu, Nicolae și tu, a spus ea. Copilul a zis că a desenat o casă în care nimeni nu mai trebuie să păzească ușa.

Mi s-a strâns gâtul.

Nicolae stătea pe bancă, reparând un ceas vechi. Nu mai purta costumul de la nuntă. Avea o cămașă de lucru și ochelarii coborâți pe vârful nasului.

— Irina, vino să vezi, mi-a spus.

Ceasul pornise din nou.

Ticăia liniștit.

Viața noastră s-a schimbat în lucruri mici. Elena a început să lucreze la biblioteca orașului. Eu am renunțat la slujba care mă ținea departe și m-am mutat într-un apartament la două străzi de ea. Nicolae a plantat meri în grădină și a refuzat orice glumă despre vârsta lui.

— Nu sunt bătrân, spunea el. Sunt doar greu de păcălit.

Într-o seară de decembrie, când primul viscol bătea în geamuri, a sosit un mesaj de la Andrei.

„Am vândut mașina. Am plătit prima parte din despăgubiri. Aș vrea să vorbim. Măcar o dată.”

Elena a citit mesajul fără să clipească.

— Vrei să-i răspunzi?

— Nu acum.

— Poate într-o zi.

— Poate. Dar nu ca să-l salvez.

A rămas tăcută câteva clipe, apoi a scris:

„Îți doresc să înveți să trăiești cu adevărul tău. Eu am ales să trăiesc cu al meu. Nu te voi mai primi în casa mea.”

A apăsat pe trimitere și a lăsat telefonul deoparte.

Nu a plâns.

Nici Nicolae nu a întrebat ce scrisese.

La sfârșitul iernii, m-am dus la el cu broșa Elenei prinsă într-o cutie mică de lemn. Frunza de metal fusese îndreptată și lustruită. Zgârietura încă se vedea.

— De ce ai păstrat-o? m-a întrebat Elena.

— Pentru că în noaptea aceea te-ai ținut de ea ca să nu te prăbușești.

— Acum nu mai am nevoie de ea.

— Atunci o păstrăm ca să ne amintim că ai trecut prin noaptea aceea.

Nicolae a deschis ușa casei. Pentru prima dată, nu s-a uitat pe stradă înainte să ne lase să intrăm.

În hol, broșa a prins lumina felinarului și a aruncat pe perete umbra unei frunze.

Ușa a rămas larg deschisă.

Nimeni nu mai păzea noaptea.