PARTEA 4 — După înmormântarea fiului meu, nora m-a trimis în munți, dar când am atins podeaua ascunsă, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Inspectorul nu și-a terminat fraza. A închis telefonul și le-a făcut semn polițiștilor să nu o lase pe Elena să se apropie de mine.

Eu am rămas lângă altar, cu fotografia lui Andrei în față și cu sfeșnicul de fier încă pătat de praf în palmă.

— Ce rezultat ați primit? am întrebat.

— Analiza probelor din ceai și o a doua expertiză a dosarului medical.

— Vorbiți clar.

Pavel Dima a respirat adânc.

— În ceaiul lui Andrei s-a găsit un medicament administrat într-o doză periculoasă. Nu a fost un accident. Iar certificatul de deces a fost completat pe baza unor informații false.

Elena s-a prăbușit pe scaun.

— Nu l-am omorât.

— Nimeni nu v-a acuzat încă de asta, a spus inspectorul.

— Dar asta credeți!

— Credem ceea ce arată probele.

Radu Mureșan și-a strâns servieta la piept.

— Eu nu mai pot reprezenta această persoană.

Elena s-a întors spre el.

— M-ai asigurat că totul este în regulă.

— Mi-ai spus că Andrei era bolnav și că documentele erau ale lui.

— Ai verificat ceva?

— Am verificat ce mi-ai cerut să verific.

A fost prima dată când am văzut-o cu adevărat singură. Nu mai avea glasul sigur, nici zâmbetul rece. Avea doar mâinile strânse în poală și colierul meu apăsându-i pielea.

Un polițist i-a pus cătușele.

Elena nu s-a opus. S-a uitat la mine în timp ce metalul i se închidea la încheieturi.

— Galina, ascultă-mă. Am făcut totul pentru Irina.

— Nu ai făcut nimic pentru ea.

— Casa trebuia să fie a ei.

— Andrei o lăsase pentru ea.

— Nu înțelegi! Dacă plecam, pierdeam tot.

— Ai pierdut pentru că ai vrut să controlezi totul.

A coborât ochii spre sfeșnicul din mâna mea.

— El ți-a ascuns lucrurile acolo.

— Da.

— M-a urât.

— Nu. A încercat să te oprească fără să distrugă familia.

Atunci inspectorul a pornit ultima înregistrare.

Vocea lui Andrei a umplut cabana.

„Dacă mama ascultă asta, vreau să știe că nu am abandonat-o. Am tăcut prea mult pentru că mi-a fost frică. Mi-a fost frică de Elena, de rușine și de faptul că Irina va rămâne fără mamă. Dar am făcut o greșeală. Am lăsat-o pe mama să creadă că nu o mai iubesc. Dacă nu supraviețuiesc, spuneți-i că fiecare seară în care am auzit-o plângând în camera de oaspeți m-a făcut să-mi fie rușine de mine.”

Mi s-au tăiat genunchii.

Nu am plâns când am aflat că fusese otrăvit. Nu am plâns când am văzut documentele. Dar la auzul acelei fraze, am simțit că Andrei se întorsese pentru o clipă în încăpere.

— Mamă, continua înregistrarea, nu o urî pe Irina pentru ceea ce fac adulții. Ea are nevoie de tine.

Elena a început să plângă.

— O să-mi iei copilul?

— Nu, am spus. Dar nu o să o mai ascund de adevăr.

După ce au plecat, cabana a devenit tăcută. O tăcere adevărată, nu cea apăsătoare din nopțile în care îmi era teamă că voi muri singură.

În aceeași zi, am primit primul telefon de la bancă. Transferurile lui Elena fuseseră blocate. Apoi m-a sunat notarul. Testamentul era valabil, iar locuința din oraș era protejată într-un fond destinat Irinei.

Seara, avocatul m-a sunat de pe un număr privat.

— Doamnă Galina, putem găsi o soluție discretă.

— Pentru cine?

— Pentru dumneavoastră și pentru Elena.

— Nu mai există soluții discrete când un om a murit în tăcere.

— V-ar fi mai ușor să renunțați la casă.

— Casa nu este premiul meu. Este siguranța unei fetițe.

— Gândiți-vă bine.

— M-am gândit deja.

Am închis.

A doua zi, inspectorul mi-a cerut să merg la secție pentru o declarație. Într-o cameră mică, cu pereți albi și un magnetofon pe masă, am ascultat înregistrarea în care Elena îl amenința pe Andrei.

„Dacă îi spui mamei tale, te las fără bani și fără copil.”

„Nu poți să faci asta.”

„Pot să fac orice. Tu ai nevoie de mine.”

Apoi vocea lui, foarte încet:

„Nu, Elena. Eu am avut nevoie să cred că ești cineva care mă iubește.”

Am cerut să oprească aparatul.

Nu voiam să-i aud suferința încă o dată.

Dar trebuia să o aud. Pentru prima dată, propriile lui cuvinte o obligau pe Elena să se privească din afară. Nu mai putea spune că fusese neînțeleasă. Nu mai putea transforma minciuna în grijă.

Câteva săptămâni mai târziu, camera lui Andrei din casa orașului era goală. Rafturile fuseseră sigilate, hainele ridicate pentru probe, iar pe perete rămăsese dreptunghiul mai deschis unde fusese fotografia lui.

Am găsit în dulap eșarfa verde pe care Elena nu mă lăsase să o iau.

Am ținut-o la față.

Mirosea încă vag a săpun și a lemn de cedru.

În buzunarul ei era un bilet împăturit. Nu era scrisul lui Andrei. Era al Irinei.

„Bunica, tata spunea că tu știi să faci casele să nu mai fie triste.”

Am pus biletul în cutia metalică, lângă testament și lângă fotografia lui.

Irina a venit să locuiască o perioadă cu mine, până când instanța a stabilit programul de vizitare și tutela. În prima seară, a stat pe marginea patului cu păpușa de pânză în brațe.

— Bunico, tata chiar te iubea?

— Da.

— Atunci de ce nu venea să te vadă?

Am ales adevărul, dar l-am spus fără să o rănesc.

— Uneori, oamenii iubesc și totuși se tem. Iar frica îi face să tacă.

— Tu o să taci?

— Nu când va fi vorba despre tine.

A dat din cap și s-a culcat cu mâna prinsă de a mea.

În lunile care au urmat, viața mea s-a schimbat în lucruri mici. Am reparat ferestrele cabanei. Am instalat o pompă de apă. Am plantat mentă lângă trepte și am vopsit altarul într-un alb cald.

Irina a început școala din sat. În fiecare după-amiază, își lăsa ghiozdanul lângă sobă și îmi povestea despre colegi, despre desene și despre profesorul care vorbea prea repede.

Eu am început să fac pâine pentru vecini. La început, frământam aluatul cu mâinile tremurând. Apoi am învățat să măsor drojdia, să ascult crusta și să nu mai aștept ca cineva să-mi spună că am voie să trăiesc.

Casa din oraș a rămas a Irinei. Nu m-am mutat înapoi. Pereții aceia aveau prea multe ecouri, iar eu nu mai voiam să-mi petrec viața în locul unde tăcerea fusese confundată cu pacea.

Elena a fost trimisă în judecată pentru fals, fraudă și administrarea unor substanțe periculoase. Cât despre moartea lui Andrei, ancheta a continuat. Nu am urmărit fiecare zi a procesului. Nu voiam să transform durerea într-o ocupație.

Am mers doar la prima audiere importantă, când înregistrarea a fost ascultată în sală.

Elena stătea la câțiva metri de mine. Când și-a auzit vocea spunând că poate face orice, a închis ochii.

Apoi a deschis ochii și m-a privit.

Nu mai era furie acolo. Nici superioritate.

Doar gol.

— Galina, mi-a spus după ședință, dacă aș putea da timpul înapoi…

— Nu poți.

— Nu am vrut să ajung aici.

— Dar ai mers spre locul acesta în fiecare zi.

— Irina mă va ierta?

— Asta va fi alegerea ei, nu a mea.

— Iar tu?

Am privit spre ușa tribunalului.

— Eu nu te mai urăsc. Dar nici nu te mai salvez.

Au trecut opt luni.

În prima dimineață de iarnă, am găsit zăpadă pe treptele cabanei. Irina dormea încă. Focul trosnea, iar pe masă se răcea o cană cu ceai de tei.

Telefonul a vibrat.

Era un mesaj de la Elena.

„Am ieșit pentru câteva ore. Vreau să vorbim. Îți pot explica totul. Te rog, răspunde.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am scris:

„Nu mai am nevoie de explicații. Pentru Irina, vom vorbi doar prin avocat.”

Am șters numărul.

Nu am simțit triumf.

Doar liniște.

Irina a apărut în prag, cu părul ciufulit și cu un desen în mâini. Era cabana noastră, cu fum ieșind din horn și trei oameni în fața ușii.

— Suntem noi? am întrebat.

— Da. Tu, eu și tata.

— Dar tata nu mai este aici.

— Este aici, a spus ea, atingând pieptul desenului. Doar că nu poate intra în casă.

Am lipit desenul lângă altar.

Sfeșnicul de fier stătea în fața fotografiei lui Andrei, curățat de rugină, dar păstrând încă o urmă întunecată pe margine.

L-am aprins pentru prima dată fără să mă mai tem de noapte.

Flacăra s-a ridicat drept, mică și sigură.

Iar casa nu mai era tristă.