PARTEA 4 — După ce fiica menajerei mi-a luminat ochii, doctorul meu a intrat în conac, iar zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Anna nu a terminat de privit fotografia.

— Ce este? am întrebat.

A apăsat telefonul la piept.

— O fetiță într-o cameră întunecată.

— Emilia?

— Nu știu. Fața este acoperită de păr.

Polițistul mi-a smuls telefonul din mână.

— Nu mergeți nicăieri singur. Este o capcană.

— Tocmai asta vor să cred.

— Vor să vă omoare.

— Au încercat deja timp de cinci ani.

În salon mirosea a dezinfectant și a plastic încălzit de aparatura medicală. Bandajele îmi apăsau pleoapele, dar prin marginea lor vedeam o pată albă, tremurătoare. Nu era suficient ca să disting un chip. Era suficient ca să știu că întunericul nu mai era absolut.

Anna s-a apropiat de pat.

— Nu vă duceți.

— Dacă fata este Emilia?

— Atunci mergem cu poliția.

— Au spus să vin singur.

— Și dumneavoastră chiar intenționați să le faceți pe plac?

Pentru prima dată, am zâmbit.

— Nu. Intenționez să-i fac să creadă că le fac pe plac.

În acea noapte, oamenii legii au înconjurat depozitul șaptesprezece. Eu am rămas în mașină, la două sute de metri, cu un microfon prins sub guler. Nu vedeam decât lumina farurilor și o pată neagră în locul clădirii.

Un glas a răsunat din interior:

— Macar! Intră singur!

Era vocea lui Pavel, fostul contabil al portului. Îl crezusem dispărut după explozie.

— Unde este fata?

— Înăuntru.

— Vreau să o aud.

A urmat o tăcere lungă.

Apoi o voce subțire a fredonat patru note.

Aceeași melodie pe care Karina o cânta Emiliei.

Am deschis portiera.

Polițistul m-a prins de braț.

— Așteptați semnalul.

— Acum știu că este ea.

— Nu puteți fi sigur.

— O mamă poate fi ucisă. Dar cântecul ei nu moare atât de ușor.

Am intrat în depozit cu mâinile ridicate. Podeaua era acoperită de praf și mirosea a sare, ulei și lemn ud. Pe un scaun, lângă un bec gol, stătea o fată de nouă ani. Avea părul castaniu și o cicatrice mică, în formă de semilună, sub clavicula stângă.

Am îngenuncheat la câțiva pași de ea.

— Emilia?

Fata s-a uitat la mine fără să se miște.

— Așa m-au numit oamenii care m-au crescut.

Vocea mea s-a frânt.

— Mama ta îți spunea Steaua ei?

Fata a clipit.

— De unde știți?

— Pentru că era mama mea înainte să fie mama ta.

Pavel a ridicat arma.

— Destul. Semnezi actele și pleci.

— Nu mai există acte.

Am scos din buzunar copia testamentului, pe care poliția mi-o lăsase să o păstrez. Foaia era îndoită la colț.

— Karina a transferat toate acțiunile într-un fond protejat pentru Emilia. Dacă mor, nimeni nu poate vinde nimic fără aprobarea ei, când va împlini optsprezece ani. Tu nu vrei semnătura mea. Vrei să distrugi această hârtie.

Pavel a făcut un pas spre mine.

Din afara depozitului s-a auzit sirena.

— Ai fost înregistrat, am spus.

— Ce?

— Tot ce ai spus.

A privit către bec, apoi către ușă. În clipa aceea, polițiștii au intrat. Pavel a aruncat arma și a ridicat mâinile.

Emilia nu s-a mișcat.

— Nu trebuie să vii cu mine, i-am spus. Poți să alegi.

— Dacă merg cu tine, o să mă trimiți înapoi?

— Nu.

— Dacă nu te recunosc?

— Atunci o să-ți spun în fiecare zi cine sunt, fără să te forțez să mă crezi.

A venit către mine încet. M-a atins pe obraz și a tresărit.

— Ești cald.

— Și tu ești reală.

În săptămânile care au urmat, adevărul a ieșit la lumină în ordine: Goncear falsificase rapoartele medicale, Denis transferase bani către oamenii care organizaseră explozia, iar Pavel ascunsese familia care o crescuse pe Emilia. Fiecare a fost judecat pentru faptele sale.

Eu nu am mers la toate audierile.

Uneori, libertatea înseamnă să nu mai fii prezent la fiecare pedeapsă a celui care te-a rănit.

Doctorul Goncear a cerut să mă vadă înainte de proces. Am acceptat într-o cameră mică, cu o masă de metal între noi.

— Mi-ați luat vederea, am spus.

— Am crezut că, dacă nu puteți vedea, nu veți putea conduce.

— Ați confundat întunericul cu slăbiciunea.

A început să plângă.

Nu am simțit satisfacție.

Doar oboseală.

Avocatul lui Denis a renunțat la caz după ce a ascultat înregistrările. Într-una dintre ele, Denis spunea exact ce jurase că nu spusese niciodată. Când vocea lui s-a auzit în sala de audiere, a ridicat capul și a înțeles că nu fusese învins de un dușman.

Fusese învins de propria gură.

După trei luni, am reușit să disting contururile ferestrei. După cinci luni, am văzut mâna Emiliei când mi-a pus un desen pe birou. Era o casă strâmbă, cu patru oameni în față și o pată galbenă deasupra lor.

— Asta este lanterna Sofiei? am întrebat.

— Da. Ea ne-a ajutat să ne găsim.

Sofia și Anna nu mai locuiau în aripa de serviciu. Le-am oferit un apartament lângă școala fetei, iar Anna a început să lucreze într-o clinică de recuperare. Nu ca menajeră. Ca tehnician oftalmolog.

În fiecare dimineață, făceam exerciții pentru ochi lângă fereastră. Număram frunzele. Descriam norii. Învățam să privesc fără să mă tem că imaginea va dispărea.

Emilia învăța să cânte la pian. La început cânta aceeași melodie de patru note. Apoi a adăugat una a cincea.

În prima zi de ninsoare, a venit la mine cu mănușile ude.

— Tată, vezi?

M-am uitat pe fereastră. Fulgi albi cădeau peste debarcader, iar apa reflecta o dungă de lumină.

— Da, am spus. Văd.

— Pe mine mă vezi?

Mi-am întors fața către ea.

— Te-am văzut înainte să-mi revină vederea.

— Cum?

— Te-am auzit respirând.

Câteva săptămâni mai târziu, am primit un mesaj de la Denis. Îmi scria că se pocăise, că voia să-mi explice și că trecutul nu trebuia să ne despartă pentru totdeauna.

Am citit mesajul singur, la biroul Karinei.

Apoi i-am răspuns cu o singură propoziție:

— Nu mai sunt omul pe care l-ai lăsat în întuneric.

Am șters mesajul.

Nu pentru că îl uram.

Ci pentru că nu mai aveam nevoie să mă apăr de el.

Pe birou, lângă desenul Emiliei, am așezat busola de alamă. Capacul era încă zgâriat de noaptea exploziei. Ani întregi o ținusem în palmă ca pe o dovadă că pierdusem direcția.

În seara aceea, am deschis capacul și am privit acul tremurând spre nord.

Emilia a intrat în cameră și a stins lumina.

— Ți-e frică? m-a întrebat.

Am ascultat casa. Pașii ei. Respirația Annei în hol. Pianul tăcut.

Apoi am zâmbit în întuneric.

— Nu, am spus. Acum știu drumul.

Acul busolei s-a oprit.

De data aceasta, nu spre trecut.