Soțul meu s-a căsătorit în timp ce eu eram în sala de operație, dar când a ajuns acasă, a încetat să mai zâmbească

Când am deschis ochii după operație, primul lucru pe care l-am văzut nu a fost chipul unui medic, ci nunta soțului meu transmisă în direct pe telefonul asistentei.

Eram încă amețită, cu o perfuzie rece lipită de încheietură și cu o durere ascuțită sub coaste. Lumina din salon îmi tăia ochii. Asistenta ținea telefonul deasupra patului, iar pe ecran Andrei zâmbea într-un costum negru, cu mâna strânsă în jurul taliei Caterinei.

Caterina purta o rochie de mireasă din mătase ivoire.

— Nu trebuie să te uiți, Natalia, șopti asistenta.

— Lasă-l, am spus. Vreau să aud.

În sală se auzeau aplauze. Un jurnalist i-a întins lui Andrei un microfon și l-a întrebat cine era femeia de lângă el.

Andrei a privit-o ca și cum tocmai câștigase ceva ce îi fusese promis de mult.

— Este femeia pe care mi-am dorit-o cu adevărat, a spus el.

Mi-am simțit degetele amorțind.

Cu trei ore înainte, medicul îmi spusese că fără operație puteam muri. Aveam douăzeci și nouă de ani, o hemoragie internă și mai puțin de o oră pentru a lua o decizie. Spitalul îl sunase pe Andrei de șase ori, pentru că era soțul meu și trebuia să-și dea acordul.

El nu răspunsese.

În timp ce eu semnam cu mâna tremurândă formularul de consimțământ, telefonul lui trimitea apelurile asistentei direct în căsuța vocală. La aceeași oră, el își ridica paharul de șampanie în fața camerelor.

— Ești sigură că vrei să vezi asta? întrebă asistenta.

Am luat telefonul. Pe ecran, Caterina își sprijinea obrazul de umărul lui. Era femeia pe care o adusesem chiar eu în compania noastră, cu trei ani în urmă, pentru că îi admirasem talentul și credeam că merită o șansă.

Apoi am sunat la numărul lui Andrei.

O dată.

De două ori.

De trei ori.

Nimic.

Am închis și am sunat-o pe Irina, asistenta mea personală. A răspuns plângând, de parcă ea ar fi fost vinovată.

— Natalia, te caut de dimineață. Am sunat la birou, la hotel, peste tot. Ce s-a întâmplat?

Mi-am privit bandajul alb de pe abdomen.

— Nunta s-a terminat?

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Da, a spus Irina. Natalia, îmi pare atât de rău.

— Trimite-mi înregistrarea.

În acea noapte, la ora două și unsprezece minute, am urmărit totul de pe patul de spital. Fiecare zâmbet. Fiecare sărut. Fiecare aplauză. Când Andrei a spus din nou că ea era femeia pe care și-o dorise cu adevărat, ceva din mine s-a desprins fără zgomot.

Nu am plâns.

I-am cerut Irinei să-mi aducă pașaportul, actele casei, laptopul și dosarul companiei. I-am spus să nu atingă nimic care aparținea lui Andrei și să ia numai obiectele cumpărate sau înregistrate pe numele meu.

— Ești sigură? întrebă ea.

— Pentru prima dată după mult timp, sunt sigură.

Trei zile mai târziu, la ora nouă dimineața, opt camioane au oprit în fața casei. Irina verifica o listă lungă, cu un creion roșu între degete. Muncitorii împachetau tablourile mele, fotoliul din catifea verde și cutia mică de lemn în care păstram scrisorile mamei.

Atunci a sosit Andrei.

A coborât din mașină și a trântit portiera.

— Ce se întâmplă aici?

Irina nici măcar nu s-a întors spre el.

— Punem în aplicare dispozițiile Nataliei.

— Unde este soția mea?

— Nu mi-a spus unde va merge.

Andrei s-a apropiat de camion. Șoferul a coborât oblonul exact când el întindea mâna.

— Opriți totul! a strigat.

— Nu putem, domnule, răspunse muncitorul. Avem documente semnate.

Andrei a format numărul meu. Apelul a intrat imediat în căsuța vocală.

Atunci a privit casa altfel. Nu ca pe locul în care urma să se întoarcă după petrecere, ci ca pe ceva ce îi putea fi luat.

Irina a scos din geantă un dosar subțire, legat cu o panglică portocalie, aceeași culoare pe care o foloseam când arhivam documentele importante.

— Natalia a spus să vi-l dau după ce se încarcă ultimul camion.

În spatele ei, ultimul muncitor a închis ușile metalice. Andrei s-a uitat la panglica portocalie, apoi a întins mâna spre dosar…

PARTEA 2

Andrei a smuls dosarul din mâna Irinei și l-a deschis chiar lângă poarta casei.

Pe prima pagină era scris un singur cuvânt: CASA.

Sub el se afla extrasul de carte funciară. Casa, pe care Andrei o numise timp de șase ani „a noastră”, fusese cumpărată de mine cu opt luni înainte să ne căsătorim. Banii proveneau din vânzarea primului meu atelier, iar actul era înregistrat numai pe numele meu.

Andrei a rânjit nervos.

— Asta nu înseamnă că poate să mă dea afară.

— Nu v-a dat afară, spuse Irina. Doar și-a recuperat bunurile.

— Este și casa mea.

— Atunci ar trebui să citiți mai atent actele.

Vântul a ridicat panglica portocalie de pe marginea dosarului. Ea s-a lipit pentru o clipă de mâna lui, iar Andrei a smuls-o cu furie.

A răsfoit inventarul. Fuseseră luate doar lucrurile mele: tablourile cumpărate înaintea căsătoriei, mobilierul plătit din contul meu, aparatura de lucru, documentele și hainele. Costumul lui, ceasurile, pașaportul și cutiile cu fotografii rămăseseră înăuntru.

— Ea a plănuit asta, murmură el.

— Nu, răspunse Irina. Dumneavoastră ați plănuit nunta. Natalia doar a citit invitația până la capăt.

Andrei o privi cu o furie care ar fi speriat-o pe femeia care fusese cu el în acea dimineață. Irina însă își ținea creionul roșu între degete ca pe o armă.

— Sun-o, porunci el.

— Ați sunat-o deja de șaptesprezece ori.

— Atunci găsește-o.

— Nu mi-a lăsat adresa.

El a coborât ochii spre ultima filă. Acolo era o copie a jurnalului de apeluri al spitalului. Orele erau evidențiate cu roșu. 18:42, 18:49, 18:57, 19:06. În dreptul fiecărei ore apărea numărul lui Andrei și nota: „Apel fără răspuns”.

Lângă ele se afla o captură din transmisiunea de la hotel. În colțul imaginii apărea aceeași oră.

Andrei a înghițit greu.

— A falsificat asta.

— Spitalul a trimis originalele avocatului ei, spuse Irina. Nu sunt copii făcute de Natalia.

— Ea era sedată. Nu știe ce face.

— A fost operată, nu și-a pierdut memoria.

Pentru prima dată, în ochii lui s-a strecurat ceva mai puternic decât furia.

Teamă.

A deschis ultima pagină. Era o notificare legală prin care eram împuternicită să retrag temporar accesul lui la conturile companiei, la serverele de proiectare și la arhiva financiară. Nu era o hotărâre definitivă. Era o măsură de protecție, susținută de auditul început cu două săptămâni înainte.

Andrei a citit rândurile de două ori.

— Ce audit?

Irina a tăcut.

— Ce audit, am întrebat din nou, dar acum vocea lui se spărsese.

— Cel pe care Natalia l-a cerut după ce au dispărut primele facturi pentru materialele de la colecția nouă.

— A fost o eroare contabilă.

— Poate. De aceea verifică auditorii.

Telefonul lui a început să sune. Pe ecran apărea numele Caterinei. Andrei a răspuns imediat.

— Spune-mi că știi ceva despre asta.

Am auzit doar vocea ei prin difuzor, ascuțită și îndepărtată.

— Andrei, reporterii întreabă de ce nu mai răspunde Natalia. Trebuie să spui că este o criză personală, nu una a companiei.

— De ce mă întrebi pe mine? Ai spus că totul era pregătit.

— Nu vorbi așa cu mine.

— Cine ți-a spus că este pregătit?

Caterina a tăcut câteva secunde.

— Ai semnat actele, nu eu.

Andrei a închis apelul și a rămas nemișcat, cu telefonul în mână.

Dincolo de poartă, ultimul camion dispăruse deja pe șosea. Casa părea brusc prea mare, prea goală și prea tăcută.

Irina i-a întins o altă foaie.

— Mai este ceva.

— Ce?

— Natalia a cerut să fie convocată mâine dimineață ședința extraordinară a consiliului companiei.

— Nu poate face asta singură.

— Poate, dacă are majoritatea voturilor.

Andrei a privit-o fix.

— Majoritatea este a mea.

Irina a coborât glasul.

— Așa ați crezut și când v-ați căsătorit cu ea.

La ora șapte seara, în timp ce Andrei încă stătea lângă poartă, un mesaj a ajuns pe telefonul lui. Nu era de la mine, nici de la Caterina. Era de la avocatul companiei.

„Am găsit documentul lipsă din arhiva transferurilor. Veniți singur. Nu o sunați pe doamna Gnatюк.”

Andrei a recitit mesajul, apoi a ridicat privirea spre casa goală. În buzunarul dosarului, sub inventarul bunurilor, mai exista o pagină pe care nu o văzuse încă…

PARTEA 3

Andrei a citit mesajul avocatului încă o dată și a plecat fără să mai privească înapoi.

La ora opt fără un sfert, a intrat în sala de ședințe a companiei. Pereții erau acoperiți cu schițe de colecții vechi, iar pe masa lungă de stejar se afla un dosar negru, deschis la mijloc. Avocatul, Mihai Dobre, îl aștepta singur.

— Unde este documentul? întrebă Andrei.

Mihai îi arătă scaunul.

— Înainte să-l vedeți, trebuie să înțelegeți că nu mai reprezint interesele dumneavoastră personale.

— Ești avocatul companiei.

— Tocmai de aceea.

Andrei nu s-a așezat.

— Natalia a făcut asta ca să mă distrugă.

— Natalia a făcut asta pentru că auditul a găsit transferuri neautorizate către două firme controlate indirect de Caterina Gnatюк.

Andrei își strânse maxilarul.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Atunci veți afla acum.

Mihai a împins spre el o mapă. Înăuntru era contractul inițial de înființare a companiei. La pagina șaisprezece, o anexă arăta că acțiunile majoritare nu fuseseră niciodată ale lui Andrei. Eu dețineam șaizeci și două la sută din companie, printr-o societate înființată înainte de căsătorie. Andrei primise drept de administrare, nu drept de proprietate.

El a clipit.

— Mi-ai spus că acțiunile au fost împărțite.

— V-am spus ce scrie în acte. Poate că nu ați ascultat.

Mihai a scos apoi o înregistrare de pe un dispozitiv mic și a apăsat butonul.

Vocea lui Andrei a umplut sala.

„Dacă Natalia ajunge să ceară explicații, îi spunem că transferurile sunt investiții. Până la nuntă, totul trebuie să pară normal.”

A urmat vocea Caterinei.

„Iar după nuntă?”

„După nuntă, semnează orice. E prea ocupată să salveze compania.”

Înregistrarea s-a oprit.

Andrei a devenit alb.

— De unde ai asta?

— Din sistemul de securitate al sălii de proiectare. A fost recuperată de echipa tehnică după ce cineva a încercat să șteargă fișierele.

— Este o înscenare.

Ușa s-a deschis. Am intrat sprijinindu-mă într-un baston subțire, cu bandajul ascuns sub o bluză largă. Încă mă durea fiecare pas, dar nu mai aveam nevoie ca durerea să-mi amintească ce făcuse Andrei.

El s-a întors spre mine.

— Natalia…

— Nu spune numele meu ca și cum ai avea dreptul să fii surprins.

Caterina a intrat după mine. Purta un palton alb și nu mai avea nimic din mireasa de la hotel. Când a auzit înregistrarea, și-a dus mâna la gură.

— Mi-ai spus că ea nu va afla niciodată, șopti ea.

Andrei o privi speriat.

— Taci.

— Mi-ai spus că acțiunile sunt ale tale. Mi-ai spus că după nuntă vom conduce împreună.

— Am spus multe lucruri ca să te liniștesc.

Am scos din geantă ultima filă a dosarului, cea pe care o ascunsesem sub panglica portocalie.

— Nu doar acțiunile sunt ale mele. Și brevetul colecției noi este înregistrat pe numele meu. Orice produs creat folosind schițele companiei fără aprobarea mea poate fi retras imediat.

Caterina a privit foaia.

— Colecția pe care am prezentat-o la hotel…

— A fost folosită fără autorizație, am spus.

Andrei s-a apropiat de mine.

— Putem rezolva asta între noi.

— Am încercat să rezolv între noi. În timp ce eram pe masa de operație, tu îți sărutai viitoarea soție.

Mihai a ridicat telefonul. Pe ecran apăruse un apel de la spital.

— Natalia, trebuie să răspunzi, spuse el.

Am luat telefonul. Era medicul care mă operase.

— Am verificat dosarul dumneavoastră, doamnă Popescu. Înainte de operație, cineva a încercat să schimbe persoana de contact și să anuleze procedura.

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

— Cine?

— Cererea a venit de la numărul soțului dumneavoastră. Dar semnătura electronică nu îi aparține. A fost folosită de pe calculatorul firmei.

M-am uitat la Andrei.

El nu mai avea culoare în față.

— Nu am anulat nimic, spuse el.

— Atunci cine a făcut-o? am întrebat.

În acel moment, pe telefonul lui Mihai a sosit o fotografie. Era o captură din camera de acces a companiei, înregistrată cu două ore înainte de operația mea. Cineva intra în biroul lui Andrei folosind cardul lui personal.

Fața era ascunsă de glugă.

Dar în mână purta brățara metalică pe care Caterina o primise la hotel în timpul petrecerii de nuntă.

Caterina a făcut un pas înapoi.

— Nu… nu am fost eu.

Telefonul lui Andrei a început să vibreze. Pe ecran apărea un număr necunoscut.

A răspuns, iar vocea de la celălalt capăt a rostit doar atât:

— Dacă Natalia ajunge la poliție, nu vei fi singurul care intră în dosar. Avem încă o copie a contractului…

Andrei a închis imediat.

Eu l-am privit și am înțeles că nunta nu fusese cel mai rău lucru pe care îl făcuse.

Cel mai rău lucru încă nu fusese spus…