PARTEA 4

— Tată, a spus băiatul, aici este cineva care spune că a fost trimis de tine. Și are cheia de la casa noastră…

În clipa aceea, toate vocile din birou au amuțit.

— Jordan, ascultă-mă. Unde ești?

S-a auzit o ușă trântită, apoi respirația lui grăbită.

— Nu știu. Este un coridor. Sunt lumini albe.

— Uită-te în jur. Vezi ceva scris?

— O firmă… cred că scrie „Atelierul North”.

Mara i-a făcut semn anchetatorului. El a început să vorbească rapid la telefon, în timp ce al doilea ofițer deschidea harta orașului pe un ecran.

— Jordan, nu închide. Rămâi lângă telefon.

— Tată, mi-e frică.

Mi-am apăsat brățara în palmă. Trenul de alamă mi-a intrat în piele.

— Știu. Dar sunt aici. Nu te las.

— Ai spus asta și înainte.

Cuvintele lui m-au lovit mai tare decât orice acuzație.

Pentru că era adevărat. Cu șase luni înainte, când fusesem arestat, îi promisesem că mă întorc în aceeași seară. Nu mă întorsesem.

— De data asta nu mai plec nicăieri, i-am spus.

În fundal, o voce de bărbat a strigat ceva. Jordan a scăpat telefonul. Legătura s-a întrerupt.

— Locația este vechiul atelier feroviar, a spus anchetatorul. Echipa ajunge în șapte minute.

Jenz s-a aruncat spre masă, dar cătușele l-au tras înapoi. Miles l-a prins de umăr.

— Stai jos!

— Nu înțelegeți! a urlat Jenz. Dacă îl găsesc, se termină tot!

Mara s-a întors spre el.

— Pentru tine, s-a terminat deja.

Apoi a apăsat din nou pe înregistrare.

Vocea lui Jenz a umplut camera.

„Nu-l atinge pe băiat. Mai întâi îl facem pe tatăl lui să tacă.”

Jenz a privit difuzorul ca și cum ar fi văzut un animal care îl mușcase.

„Îl puneți în celula mea. Îl speriați. Îl faceți să semneze.”

A urmat propria lui respirație, grea, sigură, lipsită de orice rușine.

Jenz și-a dus mâna la față.

— Opriți asta.

— Ai spus-o tu, a răspuns Miles.

— Opriți-o!

— Nu mai pot, a spus Mara. Acum te auzi și tu.

Mi-am dat seama atunci că cel mai mare dușman al lui Jenz nu eram eu. Era vocea lui, păstrată în întuneric și adusă la lumină exact când credea că zidurile îl apără.

La ora unsprezece și treizeci și opt, ușa biroului s-a deschis. Un ofițer a intrat cu Jordan în brațe.

Băiatul avea buza spartă, cămașa ruptă la umăr și o dungă de ulei pe obraz. Când m-a văzut, s-a oprit.

CITEȘTE ȘI: Tatăl meu vitreg ne-a adus la urgențe după o noapte cumplită, dar zâmbetul lui a dispărut când medicul a încuiat ușa

— Tată?

Am vrut să alerg spre el, dar lanțul de la glezna mea s-a întins.

Jordan a venit singur până la mine și și-a lipit fruntea de umărul meu.

— Am crezut că m-ai vândut.

— Și eu am crezut că te pierd.

Am rămas așa câteva secunde, fără să ne pese de nimeni.

Apoi Jordan a scos din buzunar o cheie mică, prinsă de un șnur portocaliu.

— Mi-a dat-o omul acela. A spus că ai lăsat-o pentru el.

Mara a luat cheia cu o batistă.

— Este cheia casei voastre.

Atunci am înțeles. Cineva ajunsese înaintea poliției la casa Elenei.

Ofițerul a verificat telefonul. Avea trei apeluri pierdute.

— Casa este goală, a spus el. Ușa din spate a fost forțată. Dar am găsit ceva în camera lui Jordan.

Mi-a întins o fotografie făcută cu telefonul. Pe podea se afla cutia mea veche de lemn, cea în care păstram desenele lui Jordan. Capacul era deschis, iar înăuntru lipsea o singură foaie.

— Ce era pe foaie? am întrebat.

Jordan a ridicat capul.

— Desenul cu trenul. Cel pe care l-am făcut pentru tine când ai plecat la închisoare.

Nu am știut ce să spun.

În aceeași noapte, poliția a reținut trei oameni la atelier, inclusiv pe bărbatul care îl păzise pe Jordan. Judecătorul a fost găsit dimineața într-un hotel de la marginea orașului, cu pașaportul în buzunar și cu două bilete de avion pe masă.

Mara a depus înregistrarea, fotografiile și lista apelurilor. A cerut redeschiderea cazului meu.

De data aceasta, nimeni nu a mai putut spune că fusese doar o izbucnire de furie într-o parcare.

Înregistrarea arăta că fusesem împins în capcană.

Jenz a încercat să-și schimbe avocatul în aceeași săptămână.

Primul avocat a refuzat.

— Nu mai pot apăra un om care își amenință martorii în timp ce este înregistrat, i-a spus el.

Al doilea a cerut bani familiei lui. Familia nu a mai răspuns.

Miles a fost suspendat, apoi acuzat pentru că a transmis informații și a introdus mesaje în celulă. Când anchetatorii i-au arătat înregistrarea, a început să plângă.

— Am crezut că nimeni nu o va auzi, a spus el.

— Noi am auzit-o, i-a răspuns Mara.

Procesul meu s-a reluat după trei luni, într-o sală mai mică decât prima. Nu am simțit bucurie când judecătorul a anulat condamnarea. Doar o oboseală adâncă, de parcă purtasem aceeași piatră printr-un oraș întreg și, în sfârșit, o lăsasem jos.

CITEȘTE ȘI: În ziua nunții, soțul meu a anunțat cine se va muta în apartamentul meu, iar când am luat microfonul, zâmbetul lui a dispărut

Jenz a fost condamnat pentru răpire, șantaj, conspirație și atacuri asupra martorilor. Când a fost scos din sală, nu s-a uitat la mine.

Nu mai avea nevoie să mă privească.

Își auzise vocea.

Și știa că lumea o auzise împreună cu el.

După eliberare, primul loc în care am mers a fost casa Elenei. Ușa din spate fusese reparată, dar lemnul nou avea o culoare prea deschisă față de restul cadrului.

Camera lui Jordan era goală.

Patul fusese strâns, rafturile curățate, iar pe perete rămăsese doar o urmă dreptunghiulară, mai deschisă, acolo unde fusese fotografia lui cu bicicleta.

Pe podea am găsit desenul cu trenul.

O îndoitură îi traversa mijlocul.

L-am ridicat cu grijă și l-am pus în cutia de lemn.

— Nu trebuie să păstrezi lucrurile care te rănesc, a spus Elena din ușă.

— Nu mă mai rănesc la fel.

— Cum se simt acum?

Am privit trenul desenat cu creioane galbene și verzi.

— Ca o dovadă că Jordan a încercat să mă găsească, chiar și atunci când eu eram închis.

Elena s-a apropiat, dar nu m-a atins.

— Vei rămâne?

Am înțeles că nu întreba doar despre noaptea aceea.

— Dacă mă lași, da.

— Nu pot promite că uit.

— Nici eu nu vreau să uiți. Vreau doar să nu mai trăim în frică.

Săptămânile au trecut încet.

Am găsit de lucru într-un atelier de reparații lângă gară. În fiecare dimineață, deschideam ușa la șapte, ungeam balamalele, curățam mesele și puneam cafeaua într-un ibric albastru, ciobit la margine.

Nu mai suportam zgomotul ușilor metalice.

Dar am învățat să nu tresar la fiecare sunet.

Jordan s-a întors la școală după vacanța de iarnă. La început, îl conduceam până la colțul străzii. Apoi până la stația de autobuz. Într-o dimineață, el s-a întors și mi-a spus:

— De aici pot singur.

Am dat din cap.

— Știu.

— Ești supărat?

— Nu. Doar încerc să învăț să am încredere în tine.

A zâmbit puțin.

— Și tu înveți să ai încredere în lume?

— Mai greu.

— Atunci putem învăța împreună.

În februarie, Jordan mi-a adus un nou desen. Era tot un tren, dar de data aceasta mergea pe o cale ferată care ieșea dintre ziduri și se pierdea într-un câmp alb.

CITEȘTE ȘI: PARTEA 4 — La masa de familie mi s-au pus farfuriile în brațe, iar când am plecat, fiul meu a încetat brusc să zâmbească

În partea de jos scrisese: „Drumul spre casă nu dispare.”

Am pus desenul lângă cel vechi.

Într-o seară de martie, telefonul meu a vibrat. Număr necunoscut.

Am știut cine era înainte să răspund.

— Curtis, a spus Jenz. Trebuie să vorbim.

Am rămas lângă fereastră, cu mâna pe cutia de lemn.

— Nu trebuie.

— Am făcut greșeli.

— Nu au fost greșeli. Ai ales.

A tăcut.

— Pot să-ți spun unde este foaia lipsă.