PARTEA 4 — Am fost urmărită până la ferma lui Cole, iar când pădurea a început să respire, rancherul a devenit alb la față

PARTEA 4

Avocatul a rostit acele cuvinte la ora douăsprezece și șapte minute, sub lumina farurilor. Numele lui era Matei Rusu, iar pantofii îi erau curați, de parcă nu ar fi coborât într-un câmp plin de noroi, ci dintr-o sală încălzită.

Cole a închis ușa grajdului între noi și el.

— Nu o duce nicăieri.

Matei a ridicat geanta.

— Nu depinde de tine.

— Depinde de ea.

M-am apropiat de avocat. În buzunar aveam certificatul ud, iar hârtia se lipise de degetele mele.

— Tata este viu?

— Da. A avut un atac în această dimineață. Vrea să vă vadă.

— După douăzeci și șapte de ani?

Matei și-a dres glasul.

— Situația s-a complicat. Ferma, pădurile și terenurile sunt amenințate de o anchetă. Tatăl dumneavoastră dorește să vă protejeze.

Cole a izbucnit amar.

— Să o protejeze de adevăr, vrei să spui.

Telefonul din buzunarul avocatului a început să sune. Matei a răspuns și s-a îndepărtat câțiva pași.

— Da, domnule Vâlcu… este aici… Nu, nu a văzut încă toate actele…

Am auzit vocea tatălui meu prin difuzor. Era slabă, dar poruncitoare.

— Adu-o imediat. Femeia din pădure trebuie să dispară înainte să ajungă poliția.

Matei a închis ochii.

Eu am rămas nemișcată.

Tata își spusese singur adevărul.

Avocatul s-a întors cu fața albă.

— A fost o neînțelegere.

— Nu, am spus. A fost vocea lui.

— Lena, ascultă-mă. Dacă actele acestea ajung la autorități, tatăl tău va fi acuzat de răpire, fals și vătămare. Iar Cole poate fi acuzat că a ascuns o persoană dispărută și că a obstrucționat ancheta.

Cole a făcut un pas spre el.

— Spune-i și despre capcane.

Matei a tăcut.

— Spune-i, am repetat.

— Banu a primit bani pentru a închide ochii, a murmurat avocatul. Tatăl dumneavoastră a cumpărat tăcerea mai multor oameni. Dar nu am știut că Mara a supraviețuit.

În acel moment, un sunet ascuțit a izbucnit din geanta lui. Matei tresări. Cole a smuls aparatul de înregistrare ascuns între acte.

— Ce este asta?

Matei a devenit cenușiu.

— Nu aveți dreptul.

Cole a apăsat un buton. În liniștea grajdului s-a auzit glasul tatălui meu, înregistrat cu două zile înainte.

— Dacă fata află cine este mama ei, o voi trimite la clinică și voi vinde terenul. Nimeni nu trebuie să știe că ea poartă sângele Vâlcului și al celor din munți.

Apoi s-a auzit râsul lui scurt.

— Iar dacă Mara mai coboară, o împușcați. De data aceasta fără martori.

Mi-am auzit propriul tată din afara mea și am înțeles cât de ușor transformase o fiică într-o problemă de rezolvat.

Banu a încercat să plece. Doi polițiști au intrat pe poartă, urmați de un procuror. Matei își sunase singur biroul înainte să răspundă tatălui meu. Înregistrarea fusese trimisă deja.

— Domnule Banu, a spus procurorul, puneți arma jos.

Șeriful a ascultat.

Dorian s-a așezat în paie și și-a acoperit fața.

Eu m-am întors către pădure.

Mara era întinsă lângă un stejar, cu o bară de fier înfiptă în umăr. Cole și medicul adus de procuror au lucrat până dimineață. Femeia uriașă nu s-a opus când m-am apropiat.

I-am atins degetele.

— Mamă?

Ochii ei s-au deschis.

— Lena… ai crescut.

Am plâns atât de tare, încât nu am mai putut rosti nimic.

Mara a supraviețuit operației improvizate. Nu fără durere, nu fără cicatrice, dar vie. Tatăl meu a fost dus la spital sub pază, iar câteva zile mai târziu a fost arestat împreună cu Banu. Dorian a mărturisit totul. Matei a renunțat la apărarea tatălui meu și a depus înregistrările la dosar.

Dar înainte de toate acestea, tata a cerut să mă vadă.

La ora patru după-amiaza, în salonul păzit al spitalului, l-am găsit întins între aparate. Pătura albă îi ajungea până la bărbie. Pe noptieră se afla un pahar cu apă neatins.

— Ai venit, a spus el.

— Am venit să te aud.

— Nu am vrut să-ți fac rău.

— Ai spus că mama trebuie împușcată.

A întors capul.

— Era singura soluție.

— Pentru cine?

Nu mi-a răspuns.

Am pus pe masă fotografia cu Mara.

— Ai fi putut să-mi spui adevărul.

— Oamenii te-ar fi respins.

— Tu m-ai făcut să mă resping singură.

Degetele lui au început să tremure.

— Am vrut să te țin în siguranță.

— Nu. Ai vrut să nu pierzi controlul.

Când am ieșit, nu am mai privit înapoi.

În săptămânile următoare, ferma a devenit un loc al tăcerii. Polițiștii au ridicat capcanele din pădure. Vitele s-au întors în țarcuri. Oamenii din oraș au încetat să mai vorbească despre monștri când au văzut actele și fotografiile.

Unii și-au cerut iertare.

Alții au continuat să privească de la ferestre.

Eu nu mai aveam nevoie de aprobarea lor.

Mara s-a mutat într-o grotă largă din munți, unde putea sta fără să fie văzută. Cole a construit acolo o ușă mare din stejar și un acoperiș care să nu lase ploaia să pătrundă. Eu mergeam zilnic la ea cu mâncare, bandaje și vești.

Într-o dimineață, după șase săptămâni, Mara m-a întrebat:

— Îți este teamă că vei semăna cu mine?

Eram pe prag, cu cizmele pline de frunze. Deasupra noastră picura apă din stâncă.

— Mi-a fost teamă toată viața că sunt prea mult.

— Pentru cine?

— Pentru toți.

Mara mi-a cuprins mâna în palma ei.

— Pentru mine nu ai fost niciodată prea mult.

A fost prima dată când cineva mi-a spus asta și am crezut.

Cole și cu mine nu ne-am grăbit să numim ceea ce deveneam. Am reparat garduri, am îngrijit caii și am curățat hambarul de lăzile ascunse ale tatălui meu. În fiecare seară, el lăsa lângă sobă două căni de ceai. În prima lună, încă îmi cerea să stau în spatele lui când auzeam zgomote în pădure.

Într-o seară i-am spus:

— Nu mai trebuie să mă protejezi de orice.

— Știu.

— Dar poți să-mi ții mâna.

A făcut-o.

Luna următoare, am început să lucrez la școala din oraș. Copiii mă priveau cu aceeași curiozitate pe care o avuseseră adulții, dar eu le răspundeam fără să-mi ascund trupul. Am predat cititul, desenul și istoria locului. La primul îngheț, o fetiță pe nume Ilinca mi-a lăsat pe catedră un desen.

În el eram eu, Mara și Cole, sub un copac cu ramuri foarte lungi. Eu eram cea mai înaltă dintre toți. Deasupra capului meu, Ilinca scrisese: „Doamna care încape oriunde.”

Am păstrat desenul lângă pat.

Tatăl meu a încercat să-mi scrie de trei ori. Prima scrisoare a venit printr-un asistent. A doua prin Matei. A treia a ajuns într-un plic alb, cu o propunere de împăcare și o frază despre familie.

Am citit-o până la capăt.

Apoi i-am răspuns simplu:

„Nu te urăsc. Dar nu mă mai întorc.”

Matei mi-a telefonat în aceeași seară.

— Ești sigură?

— Pentru prima dată, da.

— S-ar putea să nu te ierte.

— Nu mai am nevoie să fiu iertată pentru că am supraviețuit.

În iarnă, am mers cu Cole până la marginea pădurii. Zăpada acoperise urmele vechi, iar caii nu mai loveau gardul. În buzunar purtam bucata de curea metalică găsită lângă rădăcini. O curățasem cu o perie mică și descoperisem pe spatele ei două litere: M.V.

Cole a privit-o.

— Ai putea să o păstrezi pentru Mara.

— O voi păstra pentru amândouă.

— De ce?

Am închis degetele peste metalul rece.

— Pentru că într-o noapte m-a condus spre adevăr, chiar dacă atunci credeam că mă conduce spre pericol.

Vântul a trecut printre crengi. Din adâncul pădurii s-a auzit glasul Marei, mai limpede decât înainte.

— Lena!

Am zâmbit și am răspuns:

— Vin, mamă!

Cole mi-a întins mâna. De data aceasta, nu ca să mă tragă înapoi, ci ca să mergem împreună.

Am privit câmpul, ferma, munții și lumina mică din grotă. Toată viața încercasem să-mi micșorez pașii ca să nu deranjez lumea altora.

În acea zi, am mers exact cât eram.

Bucata de metal a încălzit încet în palma mea.

Și pentru prima dată, nu mai eram prea mare pentru nimeni.