Am fost urmărită până la ferma lui Cole, iar când pădurea a început să respire, rancherul a devenit alb la față

În clipa în care umbra din pădure s-a ridicat deasupra copacilor, am înțeles că toate glumele despre înălțimea mea fuseseră doar o pregătire pentru ceva mult mai rău.

Stăteam pe câmpul lui Cole, cu felinarul tremurând în mâna dreaptă și cu degetele lui strânse în jurul încheieturii mele. Era aproape ora zece, iar vântul mirosea a pământ ud și a fân rupt. În spatele nostru, caii loveau gardul cu copitele. În față, trunchiurile se mișcau fără să fie atinse de furtună.

— Nu te uita prea mult, mi-a șoptit Cole.

— Cum să nu mă uit? Ce este acolo?

El nu mi-a răspuns. Își ținea corpul înaintea mea, deși eu eram cu un cap mai înaltă decât aproape orice bărbat din oraș. Toată viața oamenii mă numiseră mireasa uriașă, chiar și atunci când nu fusesem mireasa nimănui. Îmi spuneau asta la piață, la biserică, în șoaptă sau direct în față. Cole fusese singurul care nu-mi măsurase trupul din priviri.

În acea seară, însă, chiar și el părea mic.

Umbra s-a strecurat printre copaci. Avea umeri lați, mult prea sus pentru orice cal, și un cap care atingea ramurile. Din pieptul ei a ieșit un sunet adânc, ca o piatră rostogolită printr-o fântână. Apoi am auzit ceva sub acel bubuit.

Un geamăt.

— Este rănită, am spus.

Cole s-a întors brusc spre mine.

— De unde știi?

— Pentru că sună ca un om care încearcă să nu plângă.

La ora șapte în aceeași dimineață, în piața din centru, unchiul meu Dorian îmi spusese că ar trebui să stau departe de Cole. Ținea în mână o cană de tablă, iar marginea ei îi tremura între degete.

— Am văzut urmele de la creastă, Lena. Sunt cât o ușă.

— Și asta îl face pe Cole vinovat?

— El umblă noaptea prin pădure cu felinarul.

— Poate pentru că încearcă să afle ce se întâmplă.

Dorian își coborâse vocea.

— Oamenii care ascund ceva nu se plimbă ziua.

Mi-am amintit atunci de primul nostru întâlnire, cu trei săptămâni înainte. La piață, lădița cu dovlecei îmi scăpase din brațe, iar colțul ei de fier fusese la o palmă de piciorul meu. Cole o prinsese înainte să cadă.

— Ești bine? mă întrebase.

Atât. Fără râs. Fără priviri către picioarele mele lungi sau mâinile prea mari. Doar întrebarea aceea simplă, care îmi rămăsese în piept mai mult decât ar fi trebuit.

Acum, lângă pădure, mi-am smuls mâna dintr-a lui.

— Dacă este rănită, trebuie să o ajutăm.

— Nu știm ce este.

— Și dacă este cineva?

Cole a privit spre umbră. Ochii lui erau fixați pe un punct dintre copaci.

— Atunci trebuie să fim foarte atenți.

La ora zece fără un sfert, am făcut primul pas spre marginea pădurii. Sub cizma mea s-a rupt o ramură groasă. Umbra s-a oprit. Un miros metalic, ca de sânge amestecat cu ploaie, a coborât peste câmp.

Cole m-a prins de braț.

— Lena, nu.

— Mi-ai spus să nu-ți dau drumul. Nu mi-ai spus să fug.

Pentru o secundă, fața lui a cedat. În lumina galbenă a felinarului am văzut frica adevărată, nu pentru el, ci pentru mine.

Din pădure s-a auzit un scârțâit de lemn. Apoi o ramură s-a ridicat încet, ca și cum o mână uriașă ar fi împins-o dinăuntru. Cole a făcut un pas înainte, iar eu am ridicat felinarul.

În noroi, lângă rădăcini, se afla ceva strălucitor. O bucată subțire de metal, prinsă într-o curea ruptă. Pe ea era gravat un semn pe care îl recunoșteam fără să știu de unde.

Cole a văzut-o și a încremenit.

— Unde ai găsit asta? am întrebat.

El a întins mâna spre curea, dar înainte să o atingă, din întuneric s-a întins o palmă cât o ușă și s-a oprit la câțiva pași de noi…

PARTEA 2

Palma uriașă a rămas suspendată între copaci, acoperită de noroi și zgârieturi. În mijlocul ei se vedeau dungi întunecate de sânge. Am simțit cum mi se înmoaie genunchii, dar nu am fugit.

Cole mi-a pus o mână pe umăr.

— Nu face nicio mișcare bruscă.

— Este rănită.

— Știu.

— De unde?

— Pentru că am urmărit-o de două luni.

Răspunsul lui m-a lovit mai puternic decât urletul din pădure. Felinarul mirosea a ulei ars, iar flacăra se legăna între noi.

— Ai știut despre ea și nu ai spus nimănui?

— Dacă spuneam, oamenii veneau cu puști.

— Poate că trebuie să chemăm doctorul.

Cole a râs fără bucurie.

— Doctorul din oraș a vrut să împuște un lup pentru că i-a speriat găinile. Ce crezi că ar face cu ceva de trei ori mai mare decât el?

Umbra a scos un geamăt. Palma s-a retras, iar printre copaci am zărit o față enormă, cu ochii umezi și tulburi. Nu semăna cu un animal. Avea nas, buze și păr negru lipit de frunte. Când m-a privit, mi s-a strâns stomacul, nu de groază, ci de o recunoaștere imposibilă.

La ora unsprezece, în șopronul lui Cole, am aprins încă două lămpi. Pereții erau plini de hărți, sfori și semne făcute cu cărbune. Pe o masă se afla o cutie de lemn cu marginea arsă. Înăuntru erau fotografii vechi, bucăți de țesătură și desene ale unor urme uriașe.

— De ce ai desenat toate astea? am întrebat.

— Ca să văd unde se deplasează.

— „Vă deplasați”? Vorbești despre ea ca despre mai multe persoane.

Cole a rămas cu mâna pe capacul cutiei.

— Nu știu câte sunt.

În aceeași clipă, s-a auzit o lovitură în poartă. Apoi alta. Trei felinare au apărut dincolo de gard. Dorian era în față, împreună cu șeriful Banu și încă patru bărbați.

— Cole! Ieși afară!

Cole și-a strâns maxilarul.

— Stai în spatele meu.

— Nu mai vreau să stau în spatele nimănui.

Am ieșit prima. Aerul nopții îmi tăia obrajii, iar o potcoavă ruginită atârna de balustradă și lovea lemnul la fiecare rafală.

Dorian m-a văzut și a ridicat felinarul.

— Lena, vino acasă. Acest om ascunde ceva în pădure.

— Știți ce ascunde?

— Nu avem nevoie să știm ca să ne apărăm.

Cole a pășit lângă mine.

— Nu intrați în pădure.

Șeriful Banu și-a dus mâna la armă.

— Asta nu este ferma ta în seara asta. Sunt vite dispărute, garduri rupte și urme pe terenul tuturor.

— Vitele nu le-a luat ea, a răspuns Cole. A mâncat doar ce i-am lăsat.

Dorian a scuipat în țărână.

— Ai înnebunit. Te-a prins în mreaja ei.

Cuvintele au rămas între noi. M-am uitat la Cole, dar el nu a clipit.

— Ce înseamnă „mreaja ei”? am întrebat.

— Înseamnă că oamenii se tem de ceea ce nu pot măsura, a spus el.

Banu a făcut un pas spre poartă.

— Mâine dimineață intrăm în pădure. Dacă găsim creatura, o omorâm.

Dinspre copaci s-a auzit un urlet. De data aceasta, în el era un cuvânt. Sau ceva care semăna cu numele meu.

Le-am simțit sângele retrăgându-mi-se din față.

— M-a strigat.

Cole a întors capul spre mine.

— Nu, Lena. Nu te-a strigat.

— Atunci de ce ai mințit?

În șopron, pe masă, cutia arsă s-a deschis singură când vântul a trântit ușa. O fotografie a alunecat pe podea. M-am aplecat și am ridicat-o.

În imagine era o femeie înaltă, aproape cât creatura din pădure, ținând un copil în brațe. Copilul aveam să fiu eu. Pe gâtul femeii atârna aceeași curea metalică găsită lângă rădăcini.

Pe spatele fotografiei, cu cerneală veche, erau scrise patru cuvinte: „Nu îi spune încă adevărul.”

— Cole, am șoptit. Cine este femeia?

El a închis ochii.

Atunci, din afara șopronului, Banu a strigat că găsise ceva în grajd, iar Cole s-a întors spre ușă cu o expresie care mi-a înghețat mâinile…

PARTEA 3

Cole a ajuns la grajd înaintea tuturor, dar era prea târziu. Banu ținea în mână o bucată de pânză neagră, ruptă și plină de sânge. Lampa de pe perete arunca umbre tremurătoare peste vacile înghesuite în colț.

— A fost aici, a spus șeriful. A intrat printre animale.

— Nu, am răspuns. A venit după ajutor.

Dorian m-a apucat de cot.

— Nu mai apăra monstrul.

Mi-am smuls brațul.

— Nu mă mai atinge.

Cole s-a așezat lângă o ladă și a scos din buzunar un plic legat cu o sfoară roșcată. Plicul era pătat de apă, iar hârtia dinăuntru mirosea a mucegai.

— Ajunge, Lena, a spus el. Trebuia să afli de la mine.

— Atunci spune-mi acum.

Banu a ridicat arma.

— Toată lumea rămâne pe loc.

Cole nici nu l-a privit.

— Femeia din fotografie se numește Mara. Este mama ta.

Pentru o clipă nu am auzit nimic. Nici vitele, nici vântul, nici oamenii din jur. Doar bătaia inimii mele, grea și neregulată.

— Mama mea a murit când aveam trei ani.

— Asta ți s-a spus.

— De către tata.

— De către tatăl tău și de către Dorian, a spus Cole.

Unchiul meu a făcut un pas înapoi. Cana de tablă i-a căzut din mână și s-a rostogolit prin paie.

— Minte.

Cole a desfăcut plicul. Înăuntru se aflau un certificat vechi, o scrisoare și o fotografie mai mică. A ridicat certificatul spre lumină.

— Mara nu era un animal. Era o femeie dintr-un neam de oameni foarte înalți, ascuns de generații în pădurile din nord. Tatăl tău a întâlnit-o acolo. Tu ai fost copilul lor.

Am apucat hârtia. Numele mamei era scris clar, cu litere mari: Mara Vâlcu. Lângă el se afla semnătura tatălui meu și data nașterii mele.

— De ce m-a lăsat?

Cole și-a coborât privirea.

— Nu te-a lăsat. A fost prinsă într-o capcană pusă de oamenii tatălui tău. A scăpat, dar era rănită. El a luat copilul și a spus tuturor că ea murise.

— Tu de unde știi?

— Pentru că tata era unul dintre cei care au pus capcana.

Banu a lăsat arma în jos.

— Cole…

— Am găsit-o acum doi ani, când am moștenit ferma. Era slăbită și nu mai putea coborî din munți. Am hrănit-o și am încercat să găsesc leacuri pentru rana din umăr. Urmele pe care le-ați văzut au apărut după ce Banu a pus lanțuri noi la marginea pădurii.

Șeriful a albit.

— Eu n-am pus lanțuri pentru ea.

— Nu? Cole a scos o a doua fotografie. În ea apărea Banu, cu doi bărbați, lângă o ladă plină de capcane. Pe spate era notată data din ziua în care dispăruseră primele vite.

Dorian a început să plângă fără zgomot.

M-am întors către el.

— Știai?

— Tatăl tău mi-a cerut să tac. Spunea că orașul nu va accepta niciodată adevărul.

Din pădure s-a auzit un geamăt. De data aceasta, am înțeles limpede silabele.

„Lena.”

Am alergat spre ușă, dar Cole m-a oprit.

— Mara este pe moarte. Rana s-a infectat.

— Atunci du-mă la ea.

— Nu putem trece de oamenii lui Banu.

În depărtare, s-a auzit un motor. Farurile au tăiat noaptea, iar pe poarta fermei s-a oprit o mașină neagră. Din ea a coborât un bărbat pe care îl recunoșteam din portretele de pe biroul tatălui meu: avocatul familiei.

A ridicat o geantă de piele și a strigat:

— Lena, tatăl tău este încă în viață. Și tocmai a cerut să fii adusă acasă…