Am fost acuzată că am ajutat atacatorii la gala miliardarilor, iar când șeful mafiei m-a sărutat, avocatul lui a încremenit

În clipa în care Enzo m-a împins în mijlocul salonului plin de sânge, Mateo Viscanti a spus în fața tuturor că voi dormi lângă el în noaptea aceea. Nu ca o rugăminte. Ca un verdict.

— Ai văzut totul, a spus el.

— N-am văzut nimic, am mințit.

În jurul nostru, marmura albă a hotelului Baccarat era pătată de sânge, iar candelabrele sparte împrăștiau cioburi ca niște stele reci. Cu zece minute înainte, dirijasem ospătarii printre mese acoperite cu fețe de masă ivoire și pahare de cristal. Acum, patru bărbați în uniforme tactice zăceau nemișcați lângă orchestra care abandonase instrumentele.

Mi-am simțit acul de păr apăsându-mi scalpul. Era o rândunică sculptată în fildeș, cu aripile ridicate și un ochi mic de chihlimbar. Mama mi-l dăruise înainte să plece din New York și îmi spusese că unele lucruri trebuie purtate aproape de cap, ca să nu le uiți niciodată. Îl purtam la fiecare eveniment important.

Mateo își ajustă calm manșeta cămășii. Costumul lui întunecat nu avea nici măcar o pată, deși sângele îi ajunsese la pantofi.

— A mințit, șefu’, mârâi Enzo. Am găsit-o ascunsă în cămară.

— Nu eram ascunsă. Încercam să scap.

— De cine?

Am privit spre Arthur Pendleton, mâna dreaptă a lui Mateo. Stătea lângă masa răsturnată de lângă ferestre, cu pistolul coborât și cu o expresie de îngrijorare perfect jucată. Îl văzusem cu ochii mei. Înainte de primul foc, Arthur împinsese discret un pistol spre liderul atacatorilor.

Dacă spuneam asta, deveneam următorul cadavru.

Dacă tăceam, eram complice.

— Mi-a fost frică, am spus.

Mateo făcu un pas spre mine.

— Frica nu te face să privești exact omul care a început atacul.

Mi s-a strâns stomacul.

— Poate că m-am uitat la el pentru că era singurul care nu trăgea.

Pentru prima dată, Arthur zâmbi.

— Șefu’, femeia asta încearcă să ne întoarcă unii împotriva altora.

— Nu încerc nimic, am răspuns. Vreau doar să plec.

— Pleci cu mine, spuse Mateo.

— Nu.

Cuvântul ieși înainte să-mi dau seama cât de periculos era. Enzo ridică sprâncenele. Arthur își schimbă greutatea de pe un picior pe altul. Mateo însă se opri atât de aproape, încât am simțit mirosul discret de lemn ars și mentă de pe haina lui.

— Nu-mi spui mie nu în casa mea.

— Nici dumneavoastră nu-mi puteți lua viața doar pentru că ați împușcat patru oameni.

Ochii lui albaștri se întunecară.

— Tocmai pentru că am împușcat patru oameni încă ești vie.

Din spatele ușilor sparte se auziră pași și voci. Oamenii lui Mateo intrau în salon, iar printre ei se afla avocatul său, Victor Hale, cu o servietă de piele strânsă la piept. Victor se opri când mă văzu.

— Ea este martora? întrebă el.

— Ea este problema, răspunse Arthur.

Mateo întinse mâna și îmi atinse bărbia. Gestul a fost blând, dar mi-a înghețat sângele.

— În seara asta, Genevieve doarme lângă mine, anunță el.

— Ce?

Înainte să protestez, mă apucă de talie și mă sărută în fața tuturor. Nu a fost un sărut tandru. A fost o declarație publică, o barieră ridicată între mine și orice glonț care ar fi putut veni din partea oamenilor lui.

Când se retrase, Arthur devenise livid.

— De ce ai face asta? am șoptit.

— Pentru că acum, dacă cineva te atinge, declară război împotriva mea.

Victor deschise servieta, scoase o mapă subțire și se uită spre Arthur.

— Mateo, trebuie să vezi asta înainte să iei femeia de aici.

Degetele lui se îndreptară spre primul dosar, iar Arthur făcu un pas brusc înainte. Eu am observat. Mateo a observat și el.

Apoi, din buzunarul hainei lui Victor, se auzi un sunet scurt, metalic. Un lacăt se deschidea. Victor își ridică mâna spre mapă……

PARTEA 2

…iar în salonul devastat se lăsă o liniște atât de adâncă, încât am auzit picătura de sânge desprinzându-se de pe marginea mesei și lovind marmura.

Victor trase mapa spre el, dar Arthur îi apucă încheietura.

— Nu aici, spuse el. Șeful nu are nevoie de presupunerile unei angajate speriate.

— Dă-i drumul, zise Mateo.

Arthur nu se mișcă imediat. A fost doar o secundă, însă acea secundă a schimbat totul. Victor își eliberă mâna, iar pe obrazul lui Arthur apăru o zvâcnire.

Eu am băgat degetele în părul prins la ceafă și am atins aripile de fildeș ale rândunicii. Sub una dintre ele se afla o mică închizătoare, aproape invizibilă. Mama mi-o arătase cu mulți ani în urmă, în bucătăria apartamentului nostru.

„Dacă cineva te întreabă ce ai auzit, nu spune niciodată totul din prima.”

Atunci crezusem că era doar o regulă ciudată a unei femei care lucrase prea mult în securitate. În acea noapte, am înțeles că mama nu inventase niciodată lucruri ciudate.

— Despre ce este vorba? am întrebat.

Victor mă privi direct.

— Despre o înregistrare făcută cu două ore înainte de atac.

Arthur râse scurt.

— O înregistrare? De unde?

— Din biroul de serviciu de la etajul al treilea, răspunse Victor. Exact locul în care ai intrat singur la ora douăzeci și unu și șaptesprezece minute.

Mi se uscară buzele. La ora aceea, fusesem trimisă după meniurile tipărite. Ușa biroului era întredeschisă și îl auzisem pe Arthur vorbind la telefon.

Nu văzusem cu cine.

Dar îi auzisem cuvintele.

— Ai spus că în zece minute se termină totul, am rostit.

Arthur își îndreptă pistolul spre mine.

Enzo scoase arma în aceeași clipă, iar Mateo se interpuse între noi.

— Arthur, coboară pistolul.

— Ea este implicată.

— Dacă aș fi implicată, ai fi deja mort, am spus, deși genunchii îmi tremurau atât de tare încât abia mă țineau.

Mateo întoarse capul spre mine.

— Ai înregistrat conversația?

Am tăcut.

În spatele meu, un ospătar rănit gemea lângă bufet. Mirosul de șampanie vărsată se amesteca cu fumul armelor. Într-un colț, una dintre viorile abandonate avea coarda ruptă și se legăna încet, atinsă de curentul rece al ferestrei sparte.

— Genevieve, repetă Mateo.

— Nu știam că dispozitivul funcționează.

Arthur făcu un pas.

— Minte.

— Nu, am spus. Și tocmai de aceea ai încercat să mă omori înainte să ajungi la mine.

Mateo își coborî privirea spre acul meu de păr.

— Ce este?

Am vrut să fug. Am vrut să-l lovesc și să mă strecor printre mesele răsturnate. Dar ceva din ochii lui nu semăna cu furia. Semăna cu o suspiciune care se transforma în înțelegere.

— Un dar de la mama mea.

— Mama ta, Elena Sinclair?

Am încremenit.

Nimeni din compania de organizare nu știa numele mamei mele. Ea murise cu nouă ani în urmă, după ce refuzase să vorbească despre ultima ei slujbă.

— De unde știi cine a fost?

Mateo nu răspunse. Victor își deschise mapa și scoase o fotografie veche, prinsă de un clips ruginit. În ea, mama mea stătea lângă un bărbat mult mai tânăr, cu aceeași privire rece ca a lui Mateo.

— Tatăl meu a ținut fotografia asta ascunsă, spuse el. Elena Sinclair i-a salvat viața înainte să dispară.

— A dispărut? am repetat.

Arthur se repezi spre Victor, dar Enzo îl trânti peste o masă. Lemnul trosni. Mateo apucă fotografia și o studie cu fața împietrită.

— Mama ta nu a murit atunci, spuse el încet. A fost urmărită. Iar cineva a plătit ca dosarul ei să fie închis.

Am simțit că podeaua se mișcă sub mine.

— Cine?

Victor își întoarse servieta și scoase un al doilea plic, sigilat cu ceară neagră.

— Numele apare aici. Dar trebuie să știți ceva: persoana respectivă a aflat în această seară că dosarul a fost găsit.

Telefonul lui Mateo vibră. Se uită la ecran, apoi chipul i se goli de culoare.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

El îmi întinse telefonul.

Pe ecran era o fotografie cu mine, făcută cu doar câteva minute înainte, în timp ce stăteam în spatele ușii.

Sub fotografie, un mesaj: „Sărut-o cât mai poți. La răsărit, ea nu va mai respira.”

Mateo strânse telefonul până i se albiseră degetele și se uită spre ușile hotelului, care tocmai se închideau……

PARTEA 3

…iar în clipa următoare, toate luminile hotelului s-au stins.

Femeile au început să țipe în coridoare. Enzo a tras perdeaua grea peste ferestre, iar Mateo m-a împins în spatele unei coloane de marmură.

— Rămâi aici, mi-a poruncit.

— Nu mai sunt ostatică.

— În seara asta, orice om din clădire poate fi un asasin.

Victor aprinse lanterna telefonului. Lumina albă îi tremura pe față.

— Deschide plicul, Mateo. Acum.

— Dacă e o capcană?

— Atunci vom ști cine a întins-o.

Mateo rupse sigiliul de ceară cu lama unui cuțit de pe masa de servire. Înăuntru se afla un card de memorie, o declarație semnată și o fotografie cu margini îngălbenite. Am recunoscut imediat scrisul mamei. Literele ei erau înguste și înclinate, ca și cum fiecare cuvânt ar fi încercat să fugă de pe hârtie.

Victor citi cu voce tare:

— „Dacă acest dosar ajunge la fiica mea, înseamnă că Mateo Viscanti este în pericol, iar Arthur Pendleton a preluat controlul asupra rețelei.”

Arthur, încă ținut la podea de Enzo, începu să râdă.

— O femeie moartă nu poate depune mărturie.

— Nu este moartă, am spus.

Toți se întoarseră spre mine.

Am desprins rândunica de fildeș din păr și am apăsat închizătoarea ascunsă sub aripa stângă. Din interior alunecă un mic dispozitiv de înregistrare, cât o unghie.

— Mama mi l-a lăsat în urmă. Mi-a spus să-l păstrez până când cineva va încerca să mă convingă că am imaginat lucrurile.

Victor conectă dispozitivul la telefonul lui. Se auzi mai întâi bâzâitul unui aparat de aer condiționat, apoi vocea lui Arthur, clară și rece.

— După primul foc, împinge arma spre Rinaldi. Mateo va crede că atacatorii au venit din port. Când haosul începe, femeia de la organizare trebuie eliminată. M-a văzut.

Înregistrarea continuă.

O altă voce întrebă:

— Și dacă șeful scapă?

Arthur răspunse:

— Nu scapă. Tatăl lui mi-a lăsat compania în mâini, iar Mateo nu știe că documentele au fost falsificate.

În salon se auzi doar respirația noastră.

Arthur își ridică încet capul.

— Ați tăiat vocea. Este o înscenare.

Victor apăsă pe ecran. Următoarea frază se auzi mai tare:

— Elena Sinclair a ascuns dovada în obiectul pe care i l-a dat fiicei sale. Dacă fata îl poartă încă, luați-l de la ea.

Mateo privi acul de păr din mâna mea, apoi pe Arthur.

— Tu ai ordonat atacul.

— Am ordonat o schimbare de conducere.

— Ai ucis oameni.

— Oamenii aceia erau deja pierduți.

Mateo se apropie. Pentru prima dată, Arthur păru cu adevărat speriat.

— Și mama mea?

Arthur nu răspunse.

Victor desfăcu declarația și își trecu degetul peste ultimul rând.

— Elena spune că a fost ținută într-o clinică privată din nordul statului. A lăsat o adresă și o dată. Mâine dimineață.

Mi s-au tăiat picioarele.

— Mama mea trăiește?

Mateo mă prinse înainte să cad.

Telefonul lui vibră din nou. De data aceasta nu era un mesaj, ci un apel. Pe ecran apărea un număr necunoscut.

Mateo răspunse și puse difuzorul.

O voce de femeie, slăbită și îndepărtată, șopti:

— Genevieve? Dacă ești cu Mateo, plecați imediat. Arthur nu este singur. Fratele lui a intrat deja în clinică…

Apelul se întrerupse.

Mateo ridică ochii spre Enzo.

— Închide hotelul. Nimeni nu iese.

Dar de pe coridor se auzi un foc de armă, urmat de pași care se apropiau.

Iar în mâna mea, rândunica de fildeș începu să vibreze……

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

PARTEA 4 — Am fost acuzată că am ajutat atacatorii la gala miliardarilor, iar când șeful mafiei m-a sărutat, avocatul lui a încremenit Fosta mea soacră m-a făcut profitoare după divorț, dar când i-am retras cardul, avocatul ei a încetat brusc să zâmbească Soacra mea m-a aruncat în ploaie, însă când soțul meu a apărut la poartă, zâmbetul surorii lui a dispărut Când am ridicat pătura fiicei mele însărcinate, am văzut urmele degetelor pe picioarele ei, iar familia care o teroriza râdea jos, fără să știe că aveam să le distrug planul PARTEA 4 — Am salvat un necunoscut din râul înghețat, dar când a deschis ochii, omul de lângă el a început să tremure PARTEA 4 — Bruno m-a tras de încheietură în fața tuturor, dar când infirmul s-a ridicat, zâmbetul lui a dispărut