Fiica mea mi-a cerut să plec de lângă tatăl ei, iar când am rostit un singur cuvânt, Andrei a încetat să mai zâmbească

— Mamă, dacă plecăm de aici, tata mai poate să ne găsească?

Întrebarea Milei m-a lovit mai tare decât orice insultă auzită în acea seară.

Stăteam pe marginea patului, în dormitorul nostru, la ora nouă și douăzeci de minute, iar fiica mea de patru ani își ținea pumnișorii strânși în bluza mea. Avea obrajii umezi și respirația sacadată. Pe noptieră, o pasăre mică din ceramică galbenă, pe care o pictasem împreună într-o duminică, tremura ori de câte ori se trântea o ușă.

— Unde ai vrea să mergem? am întrebat-o, încercând să nu-mi audă frica din voce.

— Oriunde nu trebuie să-mi cer scuze pentru că mi-e foame.

Am închis ochii.

Din sufragerie se auzea râsul lui Andrei, amestecat cu glasurile rudelor lui. Vorbeau despre mine ca și cum aș fi fost un musafir obraznic care refuzase să plece. Cu o oră înainte, Mila încercase să-și bage degetele în gât fiindcă mușcase din ultima bucată de carne, iar tatăl ei spusese că era răsfățată și manipulatoare.

Acum, el povestea tuturor că eu provocasem scena.

— Mami, o să ne dai afară tata?

— Nu, iubita mea. Eu o să am grijă să nu ne mai dea nimeni afară din viața lui.

Nu știam încă dacă vorbele mele erau o promisiune sau o rugăciune.

La ora zece fără un sfert, Andrei a deschis ușa fără să bată. Avea telefonul în mână și furia pe chip.

— Ai terminat spectacolul?

Mila s-a lipit de mine.

— Vorbește mai încet, i-am spus.

— Nu-mi spui tu mie cum să vorbesc în casa mea.

Am privit spre pașărea ceramică de pe noptieră. Avea o aripă pictată strâmb și o dungă albă pe cioc. O țineam acolo de când mă mutasem cu Andrei, ca să-mi amintesc că și lucrurile fragile pot rămâne întregi.

— Casa ta? am repetat.

Andrei a zâmbit scurt.

— Iar începi cu drama? Mâine îți cer scuze în fața părinților mei, o adaugi pe tine în grup și uităm tot.

— Nu mai vreau să fiu adăugată într-un grup ca să fiu soția ta.

Zâmbetul i s-a stins.

— Ce înseamnă asta?

— Înseamnă că vreau să divorțez.

Pentru câteva secunde, în cameră s-a auzit doar ticăitul ceasului. Apoi Andrei a râs, dar râsul lui nu mai semăna cu nimic omenesc.

— Tu? Fără mine? Cu ce bani? Unde vei locui?

— Nu știu încă. Dar știu unde nu voi mai locui.

El s-a apropiat și a întins mâna spre pașa rea ceramică. A luat-o de pe noptieră și a strâns-o între degete.

— Să nu faci prostii, Elena.

— Las-o jos.

— Îți amintești cine a plătit tot ce ai aici?

— Las-o jos, Andrei.

A pus pasărea pe masă, dar ciocul s-a lovit de lemn și s-a desprins. Mila a izbucnit în plâns.

— Vezi? a spus el. Exact asta faci. Distrugi tot și apoi te prefaci că ești victima.

A plecat, trântind ușa.

Am ridicat ciocul mic de ceramică și l-am strâns în palmă. Era rece. Mult prea rece.

După miezul nopții, când Andrei și copiii dormeau, am coborât în bucătărie. Am deschis dulapul de sus și am scos cutia metalică în care păstram actele vechi. Înăuntru se aflau certificatul meu de căsătorie, carnetul de muncă și un dosar pe care nu-l mai deschisesem de cinci ani.

Pe copertă scria doar atât: „Locuința din strada Lalelelor”.

Am auzit pași pe hol.

Mâna mea s-a întins spre dosar, iar clanța a început să se miște…

PARTEA 2

Ușa s-a deschis înainte să apuc să ascund dosarul.

În prag stătea Andrei, în pijamale, cu părul ciufulit și cu privirea fixată pe cutia metalică de pe masă. Lumina frigiderului îi tăia fața în două.

— Ce cauți acolo?

— Apă.

— Cu un dosar despre casă?

Am închis capacul cutiei.

— Ai început să-mi controlezi și gândurile?

Andrei a intrat în bucătărie și a tras scaunul cu piciorul. Lemnul a scârțâit pe gresie. M-am trezit gândindu-mă că făcusem același lucru în fiecare seară: strânsesem farfuriile, ștersesem masa, reparasem liniștea după ce el o spărgea.

— Nu pleci nicăieri cu copiii, a spus el.

— Nu ți-am cerut voie.

— Mila este fiica mea.

— Și eu sunt mama ei.

— O să spun că ai probleme emoționale. Ai izbucniri, plângi, ameninți cu divorțul. Cine crezi că va primi custodia?

Mi-am simțit degetele amorțind în jurul canii.

— Ai repetat deja povestea asta cu cineva?

Pentru prima dată, Andrei a ezitat.

— Nu te mai crede atât de importantă.

Dimineața următoare, la șapte și zece, am dus-o pe Mila la grădiniță. Afară ploua mărunt, iar apa se aduna în gropile din asfalt. Ea purta un paltonaș verde și își ținea ghiozdănelul cu iepuraș în brațe.

— Tata o să vină să ne ia?

— Nu azi. Vine mătușa Irina.

— Atunci putem să mergem într-un loc nou?

Am îngenuncheat sub copertina grădiniței.

— Da. Dar mai întâi trebuie să fim curajoase.

— Eu sunt curajoasă când țin pasărea galbenă.

Am băgat în buzunar ciocul ceramic, reparat peste noapte cu lipici. Nu se potrivea perfect. Tocmai de aceea îl păstram.

La prânz, am mers la biroul doamnei Preda, avocata pe care mi-o recomandase o colegă. Biroul ei era la etajul al doilea al unei clădiri vechi, unde mirosea a hârtie, cafea și ploaie udă. Pe pervaz se afla un ghiveci cu busuioc, iar frunzele îi tremurau când trecea tramvaiul.

— Vreau să știu dacă pot pleca din casă cu fiica mea, am spus.

Doamna Preda a deschis dosarul și a citit primele pagini fără să vorbească.

— Elena, apartamentul nu este trecut pe numele lui Andrei.

— Știu că apare și numele meu.

— Nu. Apare doar numele dumneavoastră.

Mi s-a strâns stomacul.

— Dar am plătit împreună ratele.

— Dumneavoastră ați cumpărat locuința înainte de căsătorie. Andrei a contribuit la cheltuieli după aceea, dar asta nu îl face proprietar.

Am privit ștampila de pe document. Era aproape ștearsă, însă numele meu se vedea limpede.

— De ce mi-a spus că este casa lui?

Doamna Preda și-a ridicat ochii.

— Pentru că a funcționat până acum.

În acea seară, la șase și jumătate, am intrat în apartament și am găsit-o pe fosta soție a lui Andrei în sufragerie. Corina stătea pe canapeaua mea, cu o cană în mână, iar fiul ei, Artem, își lăsase pantofii pe covor.

— Ai venit, în sfârșit, a spus Corina.

— Ce faci aici?

— Andrei mi-a cerut să vin. Trebuie să discutăm ca niște adulți.

— Despre ce?

Andrei a apărut din bucătărie.

— Despre viitorul copiilor.

Corina mi-a zâmbit cu o blândețe prefăcută.

— Artem are nevoie să se întoarcă într-o familie normală. Tu ai făcut totul complicat.

— Familia ta normală a râs când fiica mea a încercat să vomite ca să nu fie pedepsită.

Artem s-a ridicat brusc.

— Nu am făcut nimic!

— Nu am spus că tu ai făcut-o.

Andrei a lovit cu palma în masă.

— Ajunge! Mâine pleci câteva zile la sora ta. Mila rămâne aici până te liniștești.

Mi-am simțit inima izbindu-se de coaste.

— Nu.

— Nu era o întrebare.

— Nici răspunsul meu nu este o negociere.

Am urcat în dormitor, am încuiat ușa și am scos telefonul din sertar. Înregistrarea de la cină era acolo, salvată automat. Glasul lui Andrei se auzea limpede. Și mai era ceva: o fotografie făcută cu o săptămână înainte, când îl surprinsesem lângă imprimantă, schimbând pagini într-un dosar.

În partea de jos a imaginii se vedea o foaie cu semnătura mea.

Am mărit fotografia.

Semnătura nu era a mea.

Atunci telefonul a vibrat. Era un mesaj de la doamna Preda.

„Am găsit persoana care poate confirma cine a semnat documentul. Dar trebuie să știți ceva înainte să mergem mai departe…”

PARTEA 3

— Ce trebuie să știu? am întrebat, sunând-o imediat.

Eram în baia de la etaj, cu robinetul pornit ca să nu ne audă Andrei. Apa lovea chiuveta albă, iar eu țineam telefonul lipit de ureche.

— Martorul este notarul care a întocmit actele, mi-a răspuns doamna Preda. Andrei a venit la el acum trei luni.

— Pentru ce?

— A încercat să obțină o împuternicire prin care să vândă apartamentul.

Mi s-a făcut frig, deși caloriferul era fierbinte.

— A încercat să-mi vândă casa?

— Nu a reușit. Notarul a observat imediat că semnătura era falsă. A păstrat copia și înregistrarea de la birou.

Am închis ochii. Dincolo de ușă, Andrei râdea cu Corina. Râsul lor urca pe hol ca un fum.

— Vreau să văd tot.

— Mâine dimineață mergem la notar. Și mai este ceva. Contul în care intra alocația Milei a fost golit de trei ori în ultimele luni.

Am deschis ochii.

— Cum?

— De pe un dispozitiv autorizat de Andrei.

În clipa aceea, am înțeles de ce mă întrebase mereu dacă mai am bani în cont și de ce insistase să păstreze parolele „pentru siguranța familiei”. Nu eram doar exclusă din grupul lui. Eram scoasă, încet, din propria mea viață.

A doua zi, la ora opt și jumătate, am intrat în biroul notarului. Era o încăpere îngustă, cu bibliorafturi până la tavan și un ceas rotund care mergea înainte cu cinci minute. Doamna Preda a pus pe masă o tabletă.

— Aceasta este înregistrarea.

Pe ecran, Andrei stătea în fața notarului. Purta aceeași cămașă albastră pe care o îmbrăcase la ziua mamei lui.

— Soția mea este de acord, se auzea el. Doar că nu poate veni din cauza unei probleme medicale.

Notarul îl întreba calm:

— Și unde este procura semnată de doamna Elena?

— Am adus-o aici.

— Aceasta nu este semnătura ei.

Andrei tăcea.

— Vă rog să părăsiți biroul, continua notarul. Voi anunța persoana în cauză și voi păstra copia pentru autorități.

Înregistrarea s-a oprit.

M-am uitat la doamna Preda.

— El a vrut să vândă apartamentul fără să știu.

— Da.

— Iar eu eram cea instabilă?

— Nu dumneavoastră ați fost problema.

La ora unsprezece, în aceeași zi, am ajuns acasă cu actele în geantă. Andrei era în sufragerie, iar Corina împăturea hainele lui Artem. Mila stătea pe covor și desena o casă fără ferestre.

— Unde ai fost? a întrebat Andrei.

Am pus dosarul pe masă.

— La notar.

Culoarea i-a dispărut din obraji.

— Ce notar?

— Cel la care ai încercat să vinzi apartamentul folosind o semnătură falsă.

Corina a lăsat bluza din mâini.

— Andrei?

— Nu este adevărat.

Am pornit înregistrarea.

Vocea lui s-a auzit din telefon: „Soția mea este de acord.”

Andrei a făcut un pas spre mine.

— Oprește asta.

— Nu.

— Elena, ascultă-mă…

— Te-am ascultat cinci ani.

Notarul a rostit apoi fraza despre semnătură. Corina s-a ridicat încet.

— Ai spus că locuința este a ta.

— Este complicat.

— Nu. Este foarte simplu.

Mila s-a apropiat de mine și mi-a prins mâna. Degetele ei erau reci.

— Tata ne poate lua casa?

M-am aplecat și i-am răspuns:

— Nu, iubita mea. Nu ne mai poate lua nimic.

Andrei a rămas nemișcat, cu gura întredeschisă.

Atunci telefonul lui a sunat. S-a uitat la ecran și a răspuns.

— Da?

A ascultat câteva secunde. Apoi fața i s-a schimbat complet.

— Ce înseamnă că ați depus deja plângerea? a șoptit.

Am simțit că încă nu auzisem partea cea mai rea. Doamna Preda mi-a trimis un alt mesaj, iar când l-am deschis, am văzut o fotografie cu un contract și numele lui Andrei sub o sumă pe care nu o recunoșteam.

Sub fotografie scria: „Acesta nu este singurul document pe care l-a ascuns de dumneavoastră…”