PARTEA 4 — Am urcat pe ascuns în avionul soțului meu cu fiul nostru, iar anunțul lui a făcut-o pe femeia de lângă mine să pălească

PARTEA 4

Andrei nu a mai spus nimic.

În biroul lui Victor, aerul devenise greu, iar ceasul de pe perete ticăia prea tare.

Telefonul lui continua să vibreze în palmă.

— Cine este? am întrebat.

— Nu contează.

— Ba contează.

Victor i-a întins mâna.

— Telefonul, domnule Popescu.

Andrei a râs scurt.

— Nu am obligația să-ți dau telefonul.

— Nu mie. Anchetatorilor.

Bărbatul care îl însoțise a făcut un pas înainte, dar Marina s-a ridicat brusc.

— Dacă îl atingeți pe cineva, chem imediat poliția aeroportului.

Andrei s-a uitat la ea ca și cum abia atunci și-ar fi amintit că o pierduse.

— Marina, eu te iubesc.

Ea și-a scos inelul din buzunar și l-a așezat pe masă.

— Nu mai folosi cuvântul acesta ca să te salvezi.

În acel moment, pe hol s-au auzit pași grăbiți. Doi anchetatori au intrat împreună cu o femeie micuță, cu părul prins într-un coc strâns. Avea un dosar portocaliu lipit de piept.

— Doamna Elena? a întrebat ea.

— Da.

— Sunt Sorina Mureșan. Am lucrat la biroul contabil al societății folosite pentru transferuri.

Andrei a făcut un pas înapoi.

— Sorina, gândește-te bine ce faci.

Femeia a ridicat privirea.

— M-am gândit un an întreg, în timp ce îmi cereai să imit semnătura soției tale.

Maxim mi-a prins două degete. Avea mâna rece.

— Mama nu a semnat?

Sorina s-a uitat la el și și-a înmuiat vocea.

— Nu, dragule. Nu a semnat ea.

A scos din dosar trei foi. Pe fiecare apărea numele meu, dar literele erau prea rigide, prea perfecte. Victor a pus alături copia semnăturii mele de pe certificatul de căsătorie.

— Diferența se vede și cu ochiul liber, a spus el.

Andrei și-a trecut mâna peste față.

— Am vrut doar să protejez ce construisem.

— Ai vrut să iei ce nu era al tău, am spus.

— Am fost speriat.

— Eu am fost soția ta. Tu ai fost pericolul din casa mea.

Anchetatorii i-au explicat drepturile și i-au cerut să îi însoțească. Andrei s-a uitat la Maxim.

— Fiule, spune-i mamei tale să nu facă asta.

Băiatul a ridicat capul.

— Ai făcut-o deja tu.

Andrei a deschis gura, dar nu a mai găsit nimic. A trecut pe lângă noi fără să mă atingă. La ușă, s-a întors spre mine.

— Fără mine nu poți conduce compania tatălui tău.

— Nu este compania ta.

— Vei pierde tot.

— Nu. Doar te voi pierde pe tine.

A plecat.

După o oră, am mers la secție. Într-o cameră mică, un anchetator a pornit înregistrarea camerei ascunse din biroul lui Andrei. Am auzit propria mea voce, speriată, din urmă cu două săptămâni.

— De ce trebuie să semnez astăzi?

Apoi vocea lui.

— Pentru că, dacă nu semnezi, rămâi fără nimic. Nici casa nu va mai fi a ta.

Înregistrarea a continuat.

— Ai spus că mă iubești.

— Iubirea nu plătește facturile, Elena.

Am închis ochii.

Nu mă durea faptul că acelea erau cuvintele lui. Mă durea că eu le auzisem atunci și încă încercasem să-l apăr în mintea mea.

Maxim stătea pe un scaun, cu avionul de jucărie în poală.

— Mamă, el a spus asta?

— Da.

— Dar de ce ai rămas?

Am îngenuncheat în fața lui.

— Pentru că uneori oamenii pe care îi iubim ne fac să credem că răul lor este vina noastră. Eu am crezut prea mult timp.

În aceeași seară, am ajuns acasă doar ca să luăm lucrurile esențiale. Casa era ciudat de tăcută. În hol mai era fotografia noastră de la nuntă, dar rama avea o crăpătură pe colț. În camera lui Maxim, patul era nefăcut, iar pe birou rămăsese un pahar cu apă și un creion fără vârf.

În biroul lui Andrei, sertarele erau goale.

Pe perete se vedea dreptunghiul mai deschis la culoare unde fusese fotografia noastră de familie.

Am deschis dulapul și am găsit geanta lui de pilot. În buzunarul lateral era un cartonaș de îmbarcare vechi, mototolit, de la prima noastră vacanță împreună. Pe spate, Maxim desenase cu un creion portocaliu trei nori și un avion minuscul.

Am ținut cartonașul în palmă.

Nu l-am aruncat.

Nu pentru Andrei.

Pentru copilul care fusesem înainte să înțeleg cine era el.

Procesul a început câteva luni mai târziu. Andrei a recunoscut falsificarea după ce Sorina a depus mărturie și banca a prezentat toate transferurile. A primit o pedeapsă cu suspendare, a plătit despăgubiri și și-a pierdut licența de pilot pentru o perioadă lungă. Marina a refuzat orice întâlnire cu el.

Eu nu am mers la fiecare termen.

Unele uși nu merită să fie redeschise doar pentru a verifica dacă încă scârțâie.

Am vândut casa. Nu pentru că trebuia, ci pentru că fiecare cameră păstra prea multe versiuni ale mele: soția care aștepta, mama care inventa scuze, femeia care confunda liniștea cu pacea.

Ne-am mutat la Sibiu, într-un apartament cu ferestre largi și cu o brutărie la parter. Diminețile miroseau a pâine caldă. Maxim a început să meargă la o școală unde nimeni nu știa cine fusese tatăl lui.

În prima săptămână, m-a întrebat:

— Pot să nu mai spun că tata pilotează avioane?

— Poți să spui doar ce vrei tu.

— Atunci voi spune că mama mea știe să aterizeze în picioare.

Am râs pentru prima dată fără să mă simt vinovată.

Am început să lucrez la o firmă de transporturi, unde verificam contracte și plăți. La început, mâinile îmi tremurau când vedeam formulare de semnat. Apoi am învățat să citesc fiecare rând. Să pun întrebări. Să nu mai cer voie să-mi protejez viața.

Maxim și-a făcut un nou desen. De data aceasta, eram noi doi pe o pistă, lângă un avion mare. El ținea o lanternă, iar eu o hartă.

Deasupra scrisese: NOI ȘTIM DRUMUL.

L-am lipit pe frigider.

Într-o dimineață de noiembrie, primul viscol a acoperit balconul. Maxim a apăsat nasul de geam.

— Mamă, uite! Ninge.

— Văd.

— Crezi că tata vede și el?

Am tăcut câteva secunde.

— Poate.

— Îți e dor de el?

Am privit fulgii cum se așezau pe balustradă.

— Îmi e dor de omul despre care credeam că este.

Maxim s-a apropiat și și-a sprijinit capul de brațul meu.

— Eu nu mai vreau să mă prefac că e cel mai bun pilot.

— Nu trebuie să te prefaci niciodată.

Câteva săptămâni mai târziu, Andrei mi-a trimis un mesaj. Nu a început cu scuze. A început cu o fotografie a casei vechi și cu propoziția: Încă putem repara totul.

Am citit-o o singură dată.

Apoi am răspuns: Nu, Andrei. Putem doar să nu mai stricăm ce am reușit să salvăm.

M-a sunat imediat.

Nu am răspuns.

A doua zi, a lăsat un plic la recepția clădirii unde lucram. Nu l-am deschis. I-am cerut portarului să îl returneze.

Seara, Maxim își făcea temele la masa din bucătărie. Creionul lui portocaliu se rostogolise pe podea și se oprise lângă frigider, sub desenul nostru.

Am scos din sertar vechiul cartonaș de îmbarcare, cel cu norii desenați de el. L-am prins lângă desenul nou, cu o clemă simplă de lemn.

Două bucăți de hârtie.

Două vieți.

Și, între ele, tot drumul pe care îl făcuserăm fără el.

Maxim a ridicat ochii.

— Mamă, unde mergem mâine?

Am zâmbit și am privit ninsoarea de dincolo de fereastră.

— Oriunde vrem noi.

Cartonașul vechi s-a mișcat ușor în curentul de la fereastră.

De data aceasta, nu mai indica întoarcerea.

Indica drumul înainte.