Comandantul mi-a lăsat echipa sub foc și a ordonat distrugerea uzinei, dar când am ridicat cheia, a încetat să mai zâmbească

Când comandantul a ordonat distrugerea uzinei, eu eram prins sub o grindă, iar camaradul meu se târa spre mine prin ploaia de gloanțe.

Mă numesc Mihai și, până în seara aceea, crezusem că cel mai greu lucru pentru un soldat era să-și ridice camaradul de pe câmpul de luptă. M-am înșelat. Uneori, cel mai greu lucru este să trăiești suficient cât să auzi cum cineva hotărăște să te îngroape de viu.

Era ora 22:17, în zona de pompare a unei uzine petroliere abandonate. Mirosul de combustibil îmi ardea gâtul, iar peste noi se prăbușeau bucăți de tablă și beton. Piciorul drept îmi era prins sub o grindă răsucită. De fiecare dată când încercam să mă mișc, durerea îmi urca până în tâmple.

— Mihai! Nu te mișca! strigă Andrei din spatele unui rezervor.

— Dacă mai stau aici, nu va trebui să mă mișc niciodată.

Am încercat să râd, dar mi-a ieșit doar un sunet răgușit. Andrei a pornit spre mine. Mergea aplecat, cu mâna stângă atârnându-i inertă, iar sângele îi cobora de la cot într-o dungă întunecată. În loc să-l acopere, comandantul Radu a ieșit dintre țevi și l-a lovit cu patul puștii.

— Înapoi! Ai fost lovit la cap! urlă Radu.

Andrei căzu pe o parte. Când și-a ridicat privirea, ochii lui erau limpezi.

— Nu sunt dezorientat, domnule comandant.

Radu nici măcar nu-l privi. Apăsă butonul stației sale și vorbi pe un ton rece, ca și cum ar fi raportat vremea.

— Ținta este compromisă. Cereți distrugerea completă a sectorului. Nouăzeci de secunde.

Mi s-a strâns stomacul. Nu era doar un atac asupra uzinei. Noi eram încă acolo.

— Domnule comandant, sunt oameni în zona de pompare! am strigat.

— Nu mai sunt oameni ai noștri, Mihai. Doar pierderi.

Apoi Radu mi-a călcat stația cu bocancul. Plasticul s-a spart, dar butonul de transmitere a rămas blocat. Întreaga frecvență putea auzi totul.

Andrei a început din nou să se târască spre mine. Cu mâna dreaptă îmi făcea semn să mă uit la pieptul lui Radu. Sub hamul de luptă al comandantului atârna o cheie mică din alamă, cu o plăcuță zgâriată pe care scria S-4.

O văzusem cu o oră înainte, lângă ușa unui adăpost tehnic. Atunci, din spatele ușii se auziseră trei lovituri, o pauză și încă două. Radu spusese că erau doar țevile care se dilatau.

Din căștile mele se auzi o voce străină.

— Spune-mi un semn al medicului vostru.

Mi-am amintit de bărbatul zărit sub o țeavă frântă: palma arsă, mâneca ruptă și o fâșie verde legată la încheietură.

— Are palma stângă arsă, mâneca ruptă și o fâșie verde la încheietură.

Tăcere.

— Este unul dintre ai noștri. Mai sunt oameni lângă el. I-am auzit lovind din adăpost.

Radu s-a aplecat spre stația mea.

— Este o capcană. Continuați lovitura.

Pe ecranul ceasului meu rămâneau șaizeci și patru de secunde. Andrei ajunsese la grindă și se prinsese de marginea ei. Nu avea nicio șansă să o ridice, dar își întinse mâna spre cheia lui Radu.

Am înțeles atunci că nu venea doar să mă salveze. Venise să deschidă adăpostul.

— Ce este S-4? am șoptit.

Andrei lovi de două ori în beton, apoi încă o dată. Din spatele ușii veni același răspuns.

Trei lovituri. Pauză. Două lovituri.

Vocea străină reveni în căști.

— Înăuntru sunt șapte persoane. Trei dintre oamenii noștri au intrat cu răniții. Cineva a încuiat ușa din exterior.

Radu își scoase cuțitul și întinse mâna spre cablul căștilor mele. Andrei îi apucă încheietura. Comandantul îl lovi din nou.

Atunci am făcut singurul lucru care-mi mai rămânea. Am rostit cu voce tare numărul de pe cheia lui.

— Comandament, cheia S-4 se află la Radu. De ce are cheia unui adăpost despre care ni s-a spus că este gol?

În frecvență se lăsă o tăcere grea. Apoi veni întrebarea:

— Comandante, confirmați de ce dețineți cheia S-4?

Radu întinse mâna spre schimbătorul de frecvență. Andrei îi smulse hamul, iar cheia căzu pe beton și alunecă sub grindă, până lângă degetele mele. Am prins-o.

— Lovitura se suspendă, se auzi vocea comandamentului. Deschideți imediat adăpostul S-4.

Radu se întoarse spre mine, cu fața golită de culoare, iar Andrei se ridică pe un genunchi. Din adăpost se auzi un strigăt, apoi mecanismul exterior începu să se miște. Radu își ridică pușca spre noi și întinse mâna după cheie…

PARTEA 2

Radu își ridică pușca spre noi și întinse mâna după cheie, dar de data aceasta nu mai striga. Vorbea încet, numai pentru mine.

— Dă-mi-o, Mihai. Nu știi cine este înăuntru.

Era ora 22:18. Lumina roșie a instalației de alarmă se rostogolea pe beton, iar fiecare rotire a lămpii îi făcea chipul să pară al altui om. Într-o clipă era comandantul nostru. În următoarea, era un străin cu degetul pe trăgaci.

— Tocmai ai spus că adăpostul este gol, am răspuns.

— Am spus ce trebuia spus ca să supraviețuiască restul echipei.

— Atunci de ce ne-ai ordonat să-l distrugem?

Maxilarul lui se încordă.

— Pentru că uneori șapte oameni trebuie pierduți ca să fie salvați treizeci.

Andrei se sprijini de grindă și reuși să se ridice pe un genunchi. Abia atunci am observat așchiile subțiri de alamă înfipte în mănușa lui.

— Încercai să tai încuietoarea înainte de explozie, am spus.

— Am auzit vocea lui Sorin dinăuntru, răspunse el. Legăturașul nostru. Era viu.

Sorin dispăruse cu două ore înainte, când Radu ne spusese că fusese luat de cealaltă parte. De fapt, cineva îl încuiase în S-4 împreună cu medicul și cu ceilalți răniți.

În căști, vocea străină reveni calmă.

— Vedem mecanismul exterior. Nu înaintăm până nu deschideți voi trecerea.

— Dacă deschideți, lovitura va fi reluată, spuse Radu. Aveți treizeci de secunde.

— Nu tu mai controlezi lovitura, i-am răspuns.

Pentru prima dată, Radu m-a privit cu furie adevărată.

— Nu transforma o operațiune într-o revoltă.

— Ai transformat-o tu într-o execuție.

Andrei îmi smulse cheia din palmă și porni spre coridorul tehnic. Radu făcut un pas după el. Am întins cablul gros care zăcea lângă grindă și i-am prins glezna. Comandantul se prăbuși, iar pușca îi alunecă sub o conductă.

— Aleargă! i-am strigat lui Andrei.

El dispăru în bezna coridorului. Eu am rămas cu piciorul prins, cu sângele rece pe tâmplă și cu Radu încercând să rupă cablul.

Din adăpost se auzi un scrâșnet metalic. Apoi medicul necunoscut vorbi printr-o stație deschisă.

— Cheia exterioară doar deblochează carcasa. Pentru deschidere completă, cineva trebuie să țină apăsată maneta de siguranță din interiorul nișei.

— Unde este maneta? întrebă Andrei.

— Lângă grindă. Cea care apasă piciorul rănitului.

Mi s-a făcut greață. Am privit bara neagră de metal de lângă umărul meu. Putea fi ținută apăsată numai dacă cineva stătea acolo și suporta vibrațiile mecanismului.

— Andrei, scoate-mă întâi! am strigat.

El se întoarse la capătul coridorului. Într-o mână ținea cheia. Cu cealaltă apăsa pe rana de la braț.

— Dacă te scot, ușa rămâne închisă.

— Dacă deschizi ușa, eu rămân aici.

Radu se ridică, cu o tăietură pe obraz. Își recuperă pușca și o îndreptă spre Andrei.

— Alege, soldat! Ori îl salvezi pe el, ori deschizi pentru cei dinăuntru. Dar nu le poți avea pe amândouă.

Comandamentul auzea fiecare cuvânt. Frecvența nu mai era a noastră. Era a tuturor.

Andrei se uită la mine. Îi tremura buza, nu mâna.

— Mihai, dacă rămâi acolo, ce trebuie să fac?

— Să nu mă lași să mor fără martori.

Apoi el a băgat cheia în mecanism. Radu a tras piedica puștii. În adăpost, oamenii au început să lovească în ușă. La distanță, motoarele instalației de bombardament au pornit din nou.

Pe ecranul ceasului meu apăru o singură cifră: zece.

Andrei a întors cheia. O dată. Nimic.

A doua oară. Mecanismul a trosnit.

— Mai tare! am strigat.

— Este blocată!

Radu își ridică arma spre capul lui.

— Ultimul avertisment.

Am tras de cablul din jurul piciorului și am simțit cum osul se mișcă. Durerea mi-a întunecat vederea, dar am reușit să-mi întind mâna spre manetă.

— Andrei, ține cheia. Eu țin maneta.

— Nu ajungi.

— Atunci vino mai aproape.

A făcut un pas. Apoi încă unul. Radu a apăsat pe trăgaci, însă din stație s-a auzit brusc un ordin nou.

— Comandante, opriți arma! Avem confirmarea unei înregistrări interne și a unui ordin fals transmis de pe codul dumneavoastră.

Radu încremeni.

Andrei își întinse mâna spre manetă. În aceeași secundă, dinspre rezervorul de la nord se auzi un foc scurt, apoi altul. Câțiva oameni se prăbușiră în spatele gardului de beton.

— Cine trage? am întrebat.

Vocea străină răspunse:

— Nu sunt oamenii noștri. Mai există o a treia echipă în uzină. Și se îndreaptă spre voi…

PARTEA 3

— Nu sunt oamenii noștri. Mai există o a treia echipă în uzină. Și se îndreaptă spre voi…

La 22:19, coridorul tehnic se umplu de fum. Radu se lipi de peretele de beton, iar Andrei apăsă cheia în mecanism cu tot ce-i mai rămăsese în braț. Eu am întins mâna spre manetă și am prins-o.

O explozie zgudui podeaua. Maneta mi-a smuls pielea din palmă, dar am ținut-o apăsată.

— Acum! am strigat.

Cheia s-a rotit. Ușa S-4 s-a deschis cu un urlet metalic.

Din întuneric ieși Sorin, palid, cu fața plină de funingine. În spatele lui veneau medicul și încă cinci oameni: patru militari de-ai noștri și trei membri ai grupului străin, toți răniți sau legați cu fâșii de pânză.

Sorin îl privi pe Radu și înțelese imediat.

— Tu ne-ai încuiat.

Radu ridică pușca, dar medicul îi lovi țeava cu o bară scurtă de fier.

— Nu mai ținti pe nimeni.

Comandamentul ceru identificarea tuturor celor din adăpost. Sorin ridică o cutie metalică plină cu înregistrări și documente ude de combustibil.

— Am găsit asta în biroul comandantului, înainte să fim atacați, spuse el. Radu deturna combustibil și vindea traseele convoaielor. Cei trei prizonieri au intrat să ne avertizeze. El i-a prins pe toți și a decis să distrugă uzina ca să șteargă urmele.

Radu începu să râdă fără veselie.

— Minte. Sunt documente fabricate.

Sorin scoase din cutie un aparat mic, cu lumina roșie încă aprinsă.

— Atunci ascultă-te singur.

Apăsă butonul.

Vocea lui Radu umplu coridorul: „Închideți S-4. La nouăzeci de secunde după confirmare, uzina trebuie să dispară. Nimeni nu iese.”

Înregistrarea continuă cu o altă voce, a ofițerului de legătură din comandament.

— Sunt șapte oameni în adăpost.

— Atunci vor fi șapte victime ale atacului, răspundea Radu. Raportul va spune că au fost pierduți în luptă.

Nimeni nu vorbi. Până și focurile din exterior păreau îndepărtate.

Radu își lăsă pușca jos.

— Nu aveți contextul.

— Avem vocea ta, spuse Andrei.

Comandamentul interveni pe frecvență:

— Radu Ionescu, ești suspendat din funcție. Lasă arma și rămâi pe loc. Echipa de control se deplasează către voi.

Am crezut că se terminase. Dar Sorin deschise ultimul dosar din cutie. Înăuntru se afla o listă de plăți, cu nume, date și coordonate. Ultima semnătură nu era a lui Radu.

Era a generalului Damian, omul care conducea operațiunea.

Radu ridică privirea. Pentru prima dată, părea speriat de altcineva.

— Nu trimiteți dosarul pe canalul principal, spuse el. Dacă ajunge la comandament, vă vor ucide pe toți.

— Tocmai a ajuns, răspunse ofițerul de legătură. Și nu numai acolo.

De la marginea uzinei se auzi un sunet slab, repetat. Un aparat de transmisie care pornise automat.

Sorin își îngălbeni fața.

— Cutia avea un emițător.

În aceeași clipă, toate stațiile din zonă primiră același mesaj. Nu era un ordin. Era vocea lui Radu, înregistrată, urmată de lista plăților.

Cineva o transmitea către toate trupele din sector.

Radu își puse mâinile pe cap.

— Opriți transmisia!

— Nu noi o controlăm, spuse Andrei.

Din afara uzinei se auzi sirena unui convoi care se apropia. Nu erau oameni ai lui Radu. Era echipa militară trimisă să-l rețină.

Apoi, în stația comandamentului, o voce necunoscută rosti:

— Mihai, dacă ești în viață, nu părăsi adăpostul. Generalul Damian tocmai a ordonat eliminarea tuturor martorilor, inclusiv a celor veniți să-l aresteze…

Radu mă privi. În ochii lui nu mai era autoritate. Era groază.