PARTEA 4 — Am refuzat ceaiul impus de soacră, iar când medicul a pornit înregistrarea, soțul meu a încetat să mai zâmbească

PARTEA 4

— Cine este beneficiarul? a întrebat Andrei.

Vocea notarului s-a auzit prin difuzor, subțire și apăsată:

— Copilul dumneavoastră, prin reprezentant legal. Iar dacă el nu poate moșteni, patrimoniul merge către fundația înființată de tatăl dumneavoastră.

În salon, Natalia a scăpat mapa.

Foile s-au împrăștiat pe podea, printre pașii asistentelor și cablurile aparatelor. Una dintre ele s-a oprit lângă roata patului meu și a ridicat o pagină. Pe ea se vedea semnătura lui Andrei, dar cerneala era apăsată prea tare, ca și cum mâna fusese ghidată de altcineva.

— Nu, a spus Natalia.

Andrei ținea telefonul lipit de ureche.

— Repetă ce ai spus.

— Tatăl dumneavoastră a lăsat instrucțiuni clare. Casa, terenurile și participația la firma de transport urmau să intre în administrarea copilului după naștere. Soția dumneavoastră urma să fie tutore. Dacă ea era declarată incapabilă, administrarea revenea unui consiliu format din trei persoane, printre care nu figurați dumneavoastră.

Andrei s-a uitat la mama lui.

— Tu știai.

Natalia a ridicat bărbia.

— Știam că tatăl tău te-a lăsat fără nimic. Știam că firma este singurul lucru care ne mai ține în picioare.

— Nu ne țineai în picioare. Ne țineai de gât.

— Dacă Irina devenea tutore, te-ar fi scos din firmă. Te-ar fi făcut să ceri voie pentru fiecare leu.

Am simțit o durere surdă în abdomen și am strâns cearșaful.

— Nu eu am scris testamentul tatălui tău, Andrei.

— Dar tu ai încercat să îl distrugi, a spus el.

Natalia s-a apropiat de pat, iar Sergiu a făcut imediat un pas în fața ei.

— Nu mai veniți spre ea.

— Eu sunt mama lui!

— Iar ea este femeia pe care ați bătut-o, a răspuns Sergiu.

Doctorița a apăsat butonul de chemare și a cerut ca Natalia să fie scoasă din salon. De data aceasta, ea nu s-a mai prefăcut că plânge. A început să urle că toți vor să îi fure nepotul, că eu îi otrăvisem fiul împotriva ei și că avea dreptul să decidă pentru familia ei.

Andrei a rămas lângă pat.

— Irina…

— Nu mă atinge.

Și-a retras mâna.

— Nu știam despre ceai.

— Dar știai despre bancă.

A închis ochii.

— Da.

Mărturisirea aceea m-a durut mai mult decât lovitura. Pentru că nu mai putea fi ascunsă în spatele fricii sau al mamei lui.

— Ai ținut oamenii să nu se apropie de mine.

— Mi-a spus că dacă nu o ajut, va spune că ești violentă și că ai provocat totul.

— Și ai crezut-o?

— Am vrut să o cred.

Doctorița a verificat monitorul copilului și a ajustat aparatul.

— Domnule Ștefan, soția dumneavoastră are nevoie de repaus și protecție. Nu pleacă nicăieri cu dumneavoastră în seara asta.

— Nu vreau să plece nicăieri cu mine, a răspuns el. Vreau să rămână aici, unde este în siguranță.

M-am uitat la el. Era prima dată când spunea ceva care nu îl salva pe el.

— Unde voi merge după ce ies?

Andrei a înghițit greu.

— La sora mea, dacă acceptă.

— Nu o cunosc.

— Atunci la centrul pentru femei. Am găsit numărul în mapa doctoriței.

— Și tu?

A privit spre podeaua plină de acte.

— Eu mă întorc la casa mamei.

— Nu. Te duci să îi iei documentele și să le predai notarului.

A clipit.

— Vrei să merg singur?

— Vreau să faci ceva fără să îți trimită ea pașii.

Sergiu s-a apropiat de mine și a pus aparatul de înregistrare pe măsuța metalică.

— Doamnă Irina, dacă aveți nevoie să ajung undeva, soția mea conduce o casă de oaspeți lângă spital. Nu este luxoasă, dar are gratii la ferestre și o femeie care nu lasă pe nimeni să intre fără să întrebe.

Am simțit pentru prima dată că un străin îmi oferea mai multă siguranță decât omul cu care împărțisem patul.

— Vă mulțumesc.

— Nu-mi mulțumiți încă. Mai aveți de născut un copil și de învățat câteva persoane să vă vorbească pe un ton decent.

În ciuda durerii, am zâmbit.

În noaptea aceea, Natalia a încercat să îl sune pe Andrei de șaptesprezece ori. La al optsprezecelea apel, el a răspuns în fața mea.

— Mamă, am spus destul.

— Vino acasă.

— Casa nu mai este a ta.

— Fără mine nu ai fi nimic.

Andrei a privit copiile actelor întinse pe scaun.

— Poate. Dar copilul meu nu va fi crescut într-un loc în care dragostea se măsoară cu frica.

— O alegi pe ea?

El s-a uitat spre mine.

— Aleg să nu mai aleg între tine și adevăr.

A închis apelul și a lăsat telefonul pe masă.

Mai târziu, notarul a venit la spital cu actele originale ale tatălui lui Andrei. Am aflat că bătrânul nu lăsase averea ca premiu, ci ca protecție pentru copilul care urma să se nască. Îl văzuse pe fiul său cedând mereu în fața Nataliei și se temuse că, într-o zi, Andrei va deveni exact omul de care încerca să îl apere.

— De ce nu mi-a spus nimeni? am întrebat.

— Pentru că testamentul urma să fie dezvăluit doar după confirmarea nașterii sau în cazul unui pericol medical grav, a explicat notarul.

Am privit spre Andrei.

— Tatăl tău te-a cunoscut mai bine decât ai vrut tu să crezi.

— Da, a spus el. Și eu l-am urât pentru asta.

Natalia a fost dusă într-un alt spațiu pentru declarații și evaluare. Nu am vrut să o văd. Nu pentru că îmi era teamă de ea, ci pentru că nu mai aveam nevoie să îi cer să recunoască ceea ce făcuse. Ceașca, documentul fals și înregistrarea vorbeau destul de limpede.

Andrei și-a dat demisia din funcția de administrator al firmei până când situația urma să fie clarificată. A predat notarului cheile, conturile și dosarele pe care mama lui le ascunsese în dulapul din birou. Apoi a cerut să fie trecut în actul de protecție al copilului faptul că Natalia nu putea veni la mine fără acordul medicului.

Nu l-am iertat atunci.

Nici el nu mi-a cerut asta.

În dimineața următoare, când contracțiile s-au întețit, Sergiu a venit cu o cutie de carton legată cu sfoară. Înăuntru se afla șorțul Nataliei, găsit în curte, și mica trestie de răchită.

— Am adus obiectele pentru dosar, a spus el. Dar am observat ceva cusut în tiv.

A desfăcut marginea șorțului. Din material a căzut o cheie subțire și un bilețel împăturit.

Pe bilețel era scrisă adresa unui depozit și o oră.

Andrei a citit și a încremenit.

— Ce este acolo?

— Depozitul vechi al tatălui meu, a spus el. Mama a jurat că fusese golit după moartea lui.

Am ajuns acolo în aceeași zi, cu notarul și cu Sergiu. Într-o ladă încuiată se aflau registrele firmei, fotografii și scrisori pe care tatăl lui Andrei le păstrase înainte să moară. Ultima scrisoare era adresată mie, deși nu mă cunoscuse niciodată.

„Dacă citești aceste rânduri, înseamnă că fiul meu a ajuns să aleagă între familie și adevăr. Nu-l lăsa să se ascundă în spatele mamei lui. Un om poate fi speriat și totuși răspunzător.”

Andrei a citit de două ori. Apoi a pus scrisoarea jos.

— Asta este partea pe care nu o pot repara, a spus el.

— Nu o repara cu promisiuni.

— Cu ce, atunci?

— Cu fiecare decizie luată când nimeni nu te aplaudă.

A dat din cap.

La naștere, copilul nostru a venit pe lume înainte de termen, dar cu un plâns puternic. Când asistenta l-a așezat lângă mine, am observat pe încheietura lui o brățară albă, pe care era scris numele: Matei Ștefan.

Andrei stătea la câțiva pași, fără să încerce să se apropie.

— Vrei să îl vezi? l-am întrebat.

— Doar dacă îmi permiți.

I-am făcut semn.

A venit încet și a privit copilul. Nu l-a atins până când nu i-am întins eu degetul mic al lui Matei.

Andrei a plâns în tăcere, cu fruntea plecată.

— Îmi pare rău, Irina.

— Știu.

— Nu este suficient.

— Nu.

A strâns ușor degetul copilului, apoi l-a lăsat.

— Atunci spune-mi ce trebuie să fac.

Am privit spre brățara albă, spre pielea lui fragilă și spre mâna lui Andrei, care tremura lângă păturică.

— Să nu mai confunzi ascultarea cu iubirea.

În salonul de nou-născuți, monitorul a început să înregistreze bătăile inimii lui Matei. Sergiu, aflat pe hol, a auzit sunetul și a zâmbit.

Iar pe măsuța de lângă pat, lângă actele notariale și ceașca sigilată, vechea cheie a Nataliei a rămas întoarsă cu dinții în sus, ca o dovadă că unele secrete nu se deschid cu forța, ci cu mâna celui care încetează să mai fugă de ele.