Am refuzat ceaiul impus de soacră, iar când medicul a pornit înregistrarea, soțul meu a încetat să mai zâmbească

Când am deschis ochii în salon, soțul meu le spunea medicilor că eram instabilă și că îmi inventasem singură rănile.

Aveam opt luni de sarcină, spatele îmi ardea sub bandaj, iar fiecare respirație îmi strângea burta ca un pumn. Deasupra mea, lampa albă bâzâia neîntrerupt. Andrei stătea lângă pat cu mâinile împreunate, jucând rolul soțului îngrijorat.

— A alunecat în curte, doamnă doctor, repeta el. S-a speriat și a început să lovească plantele. În ultima perioadă plânge din orice.

— Nu am alunecat, am șoptit.

Andrei mi-a aruncat o privire scurtă, tăioasă.

— Vedeți? Exact despre asta vorbeam.

Medicul a apropiat stetoscopul de burta mea, iar eu am tresărit când mâna ei mi-a atins pielea. Pe antebrațe aveam dungi roșii. Pe spate, sub cămașa de spital, se întindeau urmele loviturilor cu trestia de răchită a Nataliei.

Cu mai puțin de o oră înainte, eram la masa din curte. Pe fața de masă cu lămâi galbene, soacra mea pusese o ceașcă de lut. Din ea venea un miros amar, greu, ca de frunze putrezite și pământ ud.

— Bea tot, Irina, spusese Natalia. Este pentru copil.

— Medicul mi-a recomandat doar vitaminele.

— Medicii nu știu ce știe o mamă.

Am împins ceașca doi centimetri.

— Nu beau ceva ce nu cunosc.

Andrei își lăsase lingura pe farfurie. Sunetul acela mic mi-a rămas în minte mai clar decât orice țipăt.

— Ai auzit-o, mamă? După tot ce facem pentru ea, ne tratează ca pe niște dușmani.

— Nu sunt dușmanul vostru, am spus. Sunt însă însărcinată și am dreptul să aleg ce înghit.

Natalia s-a ridicat. Purta șorțul alb cu păsări verzi, acela pe care îl purta la toate mesele importante. A venit spre mine cu trestia subțire în mână.

— În familia noastră, femeile ascultă.

Treizeci de minute mai târziu, fața mea era lipită de banca joasă din curte, iar Andrei îmi ținea brațele la spate.

— Ține-o bine, i-a spus Natalia.

— Mamă, ajunge, am plâns eu. Sunt însărcinată.

— Tocmai de aceea trebuie să învețe.

Apoi a venit usturimea. Ardei pisat frecat în pielea rănită. Am crezut că îmi pierd copilul.

Sergiu, șoferul unei mașini de livrare oprite lângă poartă, a auzit strigătele și a sunat la ambulanță. În timp ce paramedicii mă ridicau, Andrei îi spunea că mă lovisem singură.

Acum, în salon, doctorița a întrebat:

— Aveți pe cineva care poate confirma ce s-a întâmplat?

— Eu, am spus.

— Pe lângă dumneavoastră?

Ușa s-a deschis. Sergiu a intrat cu șapca strânsă între degete și cu un aparat mic în palmă.

— Mașina mea avea camera pornită, a spus el. Se aude tot.

Andrei a făcut un pas spre el.

— Nu aveți voie aici.

— Poate. Dar aparatul acesta a fost acolo când dumneavoastră ați ținut-o pe bancă.

Natalia și-a dus mâna la piept.

— Este o minciună. Băiatul acesta vrea bani.

Sergiu a scos cardul de memorie și l-a întins medicului.

— Nu vreau nimic. Vreau doar să nu fie trimisă înapoi la cei care au rănit-o.

Doctorița a introdus cardul în calculator. Andrei s-a apropiat atât de repede, încât suportul metalic al perfuziei s-a clătinat.

— Nu porniți nimic fără acordul meu!

— Nu aveți nevoie de acordul dumneavoastră, a răspuns doctorița.

Ecranul s-a luminat. Sergiu a apăsat un singur buton, iar mâna lui a rămas suspendată deasupra tastaturii. Din difuzoare urma să iasă primul sunet al acelei după-amiezi…

PARTEA 2

Din difuzoare s-a auzit întâi foșnetul frunzelor și zgomotul unei linguri lovind marginea ceștii.

Apoi vocea mea, subțire și speriată:

— Nu beau asta. Vreau să iau numai ce mi-a prescris medicul.

În salon, nimeni nu s-a mișcat. Andrei și-a încleștat maxilarul.

Vocea Nataliei a urmat, calmă, aproape plictisită:

— Ține-o mai bine.

S-a auzit scârțâitul băncii. Respirația mea s-a frânt.

— Mamă, te rog, spusese Andrei pe înregistrare.

— Ai de gând să fii bărbat sau să plângi împreună cu ea?

Apoi venise replica lui, limpede, imposibil de confundat:

— Mama știe mai bine ce trebuie familiei noastre. Taci, nerecunoscătoare.

Doctorița a oprit fișierul. Chipul ei se schimbase.

— Domnule Ștefan, ați spus că nu a existat nicio ceartă.

— A fost scoasă din context.

— Ce parte a contextului explică loviturile?

Andrei s-a repezit spre calculator, dar Sergiu s-a așezat între el și masă.

— Nu atingeți aparatul.

Natalia l-a prins pe fiul ei de mânecă.

— Andrei, vino cu mine.

— Nu pleacă nimeni până nu terminăm examinarea, a spus doctorița.

— Soția mea are nevoie de familie, a răspuns el.

Mi-am strâns degetele în cearșaful umed.

— Familia mea este cea care m-a adus aici.

Pentru câteva secunde, s-a auzit doar picurarea perfuziei. Andrei a venit spre pat, însă doctorița i-a ridicat palma.

— Stați la distanță.

Atunci el a scos din buzunar telefonul și a format un număr.

— Sun-o pe mătușa Daniela, i-a spus mamei. Să vină cu actele.

Am simțit cum mi se răcește pieptul.

— Ce acte?

Natalia a zâmbit fără bucurie.

— Cele prin care demonstrezi că nu ești în stare să decizi pentru tine.

Doctorița s-a întors spre mine.

— V-a mai amenințat cu internarea sau cu pierderea copilului?

Am vrut să răspund, dar o crampă mi-a tăiat respirația. Aparatul de monitorizare a început să piuie mai des. Medicul a chemat asistenta, iar Sergiu a tras scaunul de lângă mine.

— Uitați-vă la mine, doamnă Irina. Inspirați încet.

— Copilul meu…

— Încă îi aud bătăile inimii, a spus asistenta. Rămâneți cu noi.

Andrei privea monitorul cu o expresie pe care nu i-o mai văzusem. Nu era grijă. Era teamă.

Natalia s-a apropiat de el și i-a șoptit:

— Dacă ajunge să vorbească, pierdem tot.

Sergiu a auzit. Eu am auzit. Și doctorița a ridicat imediat capul.

— Ce anume pierdeți?

— Nimic, a răspuns Natalia.

Dar mâna ei se dusese la geanta neagră de lângă scaun. O ținea cu ambele brațe, ca pe un copil.

După ce durerile s-au domolit, asistenta a adus într-o tavă ceașca de lut găsită în curte. Lichidul tulbure încă mirosea greu.

— Ar trebui analizat, am spus.

Natalia a izbucnit:

— Este doar un leac vechi!

— Atunci nu aveți nimic de ascuns, a răspuns doctorița.

În acel moment, ușa salonului s-a deschis și a intrat o femeie cu părul prins într-un coc strâns. Avea la gât ecusonul spitalului și ținea o mapă subțire.

Sergiu s-a ridicat.

— Ea este doamna Elena. A lucrat la farmacia din cartierul lor.

Natalia a scăpat geanta din mână. Fermuarul s-a deschis, iar un plic crem a alunecat pe podea.

Elena s-a uitat la plic, apoi la Andrei.

— Nu trebuia să ajungă aici, a spus ea.

— Ce nu trebuia să ajungă aici? am întrebat.

Elena a ridicat plicul, dar nu mi l-a întins.

— Înainte să vă spun, trebuie să știți că femeia aceasta a venit la mine acum trei săptămâni cu o rețetă care nu era a dumneavoastră. Și mi-a cerut ceva ce nu se dă unei femei însărcinate…

PARTEA 3

— Ce i-a cerut? am întrebat, iar vocea mi-a ieșit mai slabă decât aș fi vrut.

Elena a deschis mapa. Înăuntru se afla o copie de rețetă, cu ștampila unui cabinet și o semnătură tremurată.

— Un amestec de plante care provoacă sângerări și contracții, a spus ea. Mi-a spus că este pentru dumneavoastră, fiindcă nu mai suportați sarcina.

Natalia a făcut un pas înapoi.

— Minte.

— Nu mint, a răspuns Elena. Am refuzat să îl pregătesc. A doua zi a venit cu o altă rețetă, de la alt medic.

Doctorița a luat foaia și s-a uitat atent la ea.

— Semnătura este falsificată.

Andrei s-a întors spre mama lui.

— Ce ai făcut?

— Am încercat să-mi protejez nepotul.

— Cu otravă?

— Nu era otravă! Era un leac pentru o femeie care nu vrea să fie mamă.

Am simțit că aerul din salon se subțiază.

— Eu am spus doar că mi-e rău. Nu am spus niciodată că nu vreau copilul.

Andrei a privit spre mine, apoi spre ceașca de lut.

— Mamă, spune-mi că nu i-ai pus nimic în băutură.

Natalia a rămas cu degetele strânse pe mânerul genții.

— Tu nu înțelegi ce se întâmplă. Dacă ea naște, copilul va fi luat departe de noi. Are deja planuri să plece.

— Ce planuri? am întrebat.

Elena a scos încă o hârtie din mapă.

— Acum zece zile, Irina a venit la farmacia mea să cumpere vitamine. Era cu dumneavoastră, doamnă Natalia. Când ea a mers la raft, dumneavoastră ați întrebat dacă există ceva care să îi provoace o stare de confuzie și să o facă să pară incapabilă să își îngrijească pruncul.

Andrei s-a albit la față.

— De ce nu mi-ai spus?

— Pentru că mi-a fost teamă. Familia dumneavoastră are bani și relații. Dar când v-am văzut astăzi pe înregistrare, am înțeles că tăcerea mea o poate ucide.

Doctorița a cerut asistentei să sigileze ceașca și restul plantelor. Apoi s-a apropiat de mine.

— Doamnă Irina, analiza preliminară arată că în amestec există o plantă cu efect puternic asupra inimii și uterului. Nu pot spune încă doza, dar nu trebuia să ajungă în organismul unei gravide.

Mi s-au înmuiat genunchii, deși eram întinsă.

— Copilul?

— Îl monitorizăm. Deocamdată este stabil.

Andrei și-a acoperit fața cu palmele.

— Eu nu știam.

Sergiu a scos din buzunar un carnet mic, pătat de ulei.

— Poate că nu știați despre plante. Dar știați că mama dumneavoastră o lovește. Se aude când îi spuneți să tacă.

Andrei a ridicat ochii.

— Am crezut că o să se oprească.

— Nu, am spus. Ai crezut că eu o să mă opresc din a te înfrunta.

Natalia a izbucnit:

— Eu am ținut casa asta în picioare! Eu am plătit clinica, hainele, tot ce aveați!

— Și pentru asta ai cumpărat dreptul de a-mi decide viața? am întrebat.

În geanta ei, sub plic, doctorița a observat o copie a unei cereri de tutelă. Pe prima pagină era numele meu. La rubrica motivului scria: tulburări grave de comportament în timpul sarcinii.

Andrei a luat documentul cu mâinile tremurânde.

— Ai pregătit asta înainte să se nască?

Natalia a încercat să i-l smulgă.

— Era singura cale să păstrăm copilul în familie.

— Copilul nu este proprietatea ta, a spus el.

Atunci telefonul doctoriței a vibrat. Ea a ascultat câteva secunde, apoi s-a uitat la mine.

— Analiza completă a găsit ceva mai grav. În proba din ceașcă există o substanță care poate provoca aritmii severe. Iar laboratorul spune că nu a fost pusă întâmplător.

Natalia a făcut un pas spre pat.

— Irina, ascultă-mă. Dacă vorbești, Andrei va pierde casa, afacerea și copilul.

— De ce le-ar pierde el?

Natalia a rămas nemișcată.

Andrei și-a întors încet capul spre ea.

— Ce ai semnat în numele meu?

Înainte ca ea să răspundă, telefonul lui a sunat. Pe ecran apărea numărul notarului familiei. Andrei a răspuns, iar vocea de la celălalt capăt a fost auzită de toți:

— Domnule Ștefan, trebuie să vă spun că documentul de moștenire a fost activat astăzi. Dar beneficiarul nu sunteți dumneavoastră…