PARTEA 4 — Cumnata mea m-a atacat în dormitor, iar când soțul meu a ajuns acasă, mama lui a încremenit

PARTEA 4

Constructorul a spus numele femeii, iar Andrei a apăsat telefonul mai tare la ureche.

— Cum arăta?

— Păr scurt, haină neagră, o geantă crem. A spus că trebuie să ia câteva lucruri personale înainte să fie predat apartamentul.

M-am uitat la Mirela.

Geanta ei crem era agățată pe cuierul din hol. Avea exact forma pe care o descrisese bărbatul.

— Ai fost la apartamentul nostru? am întrebat.

Mirela a încremenit.

— Nu știu despre ce vorbești.

Andrei i-a smuls telefonul din mână și a coborât de pe verandă.

— Domnule Pop, păstrați toate imaginile de la intrare. Nu lăsați pe nimeni să ia nimic. Vin dimineață.

— Nu poți să-mi iei telefonul! a strigat Mirela.

— Nu ți-am luat telefonul. Ți-am oprit minciuna pentru câteva secunde.

Soacra mea s-a așezat pe ultima treaptă. Halatul vișiniu îi atârna deschis peste genunchi, iar cheia mașinii încă strălucea în palma ei.

— Am făcut totul pentru fiica mea, a șoptit.

Andrei s-a întors către ea.

— Ai furat banii pentru apartamentul meu.

— I-a pierdut la jocuri. Avea datorii. Oamenii aceia o amenințau.

Mirela a izbucnit:

— Nu mă mai face să par neputincioasă!

— Te-ai dus la apartamentul meu cu actele Elenei, am spus. Ce voiai să iei?

N-a răspuns.

Andrei a găsit în mapa de pe masă încă o foaie. Era o listă scrisă de mână: televizorul, laptopul, bijuteriile mele, cutia cu economii pentru tratamentul mamei mele.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Ai făcut o listă cu lucrurile noastre?

Mirela a întors fața.

Adevărul era mai crud decât crezusem. Nu voiau doar să ne scoată din casă. Voiau să ne lase fără apartament, fără bani și fără lucrurile cu care puteam începe din nou.

Andrei a băgat foaia în mapă.

— Elena, pleci cu Matei acum. Eu merg la apartament.

— Vin cu tine.

— Nu, e prea târziu și Matei e speriat.

Fiul meu a ridicat privirea.

— Nu vreau să mai rămâi aici singură.

Andrei s-a lăsat pe vine în fața lui.

— Nu rămâne singură. Iar tu nu mai trebuie să protejezi adulții de adevăr.

Matei a dat din cap, dar nu i-a dat drumul mâinii mele.

Am urcat în mașina comandată. Înainte să închid portiera, Andrei s-a apropiat de mine.

— Crezi că poți să mă mai privești la fel după ce ți-am cerut să stai aici?

— Nu tu ai pus perna pe fața mea.

— Dar eu te-am lăsat să intri într-o casă în care nu am verificat nimic.

— Atunci verifică tot. Nu-mi promite că va fi bine.

A încuviințat și s-a întors spre mamă și soră.

— Mâine mergem împreună la notar și la bancă. Nu pentru a vă pedepsi, ci pentru a anula fiecare lucru făcut fără acordul meu. Iar banii pentru apartament vor fi recuperați din casa pe care ați vrut să o vindeți.

Soacra mea și-a ridicat capul.

— Dacă pierd casa, unde mă duc?

Andrei a privit-o mult timp.

— Într-un loc în care să nu mai trebuiască să mintă nimeni pentru tine.

A fost singura dată când vocea lui s-a frânt.

Mirela s-a repezit către mașină.

— Elena, spune-i că exagerează! Spune-i că nu am vrut să te omor!

Matei s-a ascuns după mine.

Am privit-o prin geamul deschis.

— Nu trebuie să fi vrut să mă omori ca să fi fost periculos ce ai făcut.

Șoferul a pornit, iar casa s-a îndepărtat în oglindă. Abia atunci am observat că îmi țineam maxilarul încleștat atât de tare încât mă durea.

În acea noapte am ajuns la sora mea, Irina, care locuia într-un apartament mic, la trei stații de gară. Matei a adormit pe canapeaua din sufragerie, cu mâna prinsă în mâneca mea.

Eu nu am dormit.

La cinci dimineața, Andrei mi-a trimis o fotografie. Era intrarea apartamentului nostru, iar sub clanță se vedea o bucată de hârtie prinsă cu bandă adezivă.

Pe ea scria: „Predarea se face luni.”

— Nu am pus eu asta, mi-a spus când m-a sunat.

— Știu.

— Constructorul a găsit și un lacăt nou în magazie.

— Cine îl are?

— Mirela. A primit cheia de la mama.

Am închis ochii. Toată povestea fusese pregătită ca un șir de uși închise: casa soacrei, apartamentul nostru, contul comun și, în cele din urmă, propria mea voce. Dacă reacționam, eram „isterică”. Dacă plecam, eram „vinovată”. Dacă rămâneam, puteau controla fiecare pas.

Dar exista un lucru pe care nu-l luaseră în calcul.

Matei fusese martor.

La opt dimineața, am mers cu el la centrul medical. Doctorița a fotografiat vânătaia de pe obraz, zgârietura de la gât și umflătura de pe buza mea. Nu mi-a pus întrebări ca să mă judece. Mi le-a pus ca să păstreze exact ce se întâmplase.

Matei a stat pe scaunul de lângă mine.

— Mama a spus adevărul, a murmurat.

— Știu.

— Dacă nu spuneam, ea putea să te lovească iar.

L-am cuprins cu brațele.

— Ai fost curajos. Dar nu trebuia să fii tu cel care mă salvează.

Andrei a venit cu mapa, cu extrasele bancare și cu un dosar de la constructor. Când le-a așezat pe masă, nu mai exista loc pentru explicații vagi.

Soacra mea luase douăzeci și cinci de mii de lei din banii renovării. Semnase promisiunea de vânzare pentru casă. Folosise o împuternicire veche, care nu îi dădea dreptul să vândă. Iar Mirela mersese la apartamentul nostru ca să ridice bunurile înainte ca noi să aflăm.

Totuși, mai lipsea ceva.

În dosarul notarial se afla o declarație scrisă de secretara notarului. Ea notase că, atunci când observase că Andrei nu era prezent, îi ceruse soacrei mele să oprească procedura.

Soacra mea răspunsese atunci:

— Fiul meu va înțelege după ce soția lui pleacă. Ea este problema.

Andrei a citit fraza de două ori.

Apoi a împăturit foaia.

— Asta ai spus?

Mama lui a venit la întâlnirea de la notar cu ochii umflați și cu o sacoșă de plastic în mână. Înăuntru erau documentele, cheile casei și câteva medicamente.

— Eram speriată, a spus ea.

— Și eu eram speriată când Mirela îmi apăsa perna pe față, am răspuns. Diferența este că eu am încercat să ies. Tu ai încercat să mă faci să par vinovată.

Mirela nu venise. A trimis un mesaj prin care spunea că nu poate participa.

Andrei a răspuns scurt:

— Atunci se va rezolva fără tine.

La notar, promisiunea de vânzare a fost anulată prin acordul părților, iar suma primită ca avans a trebuit restituită. Soacra mea nu avea banii. A fost nevoită să vândă mașina și să accepte ca locuința să fie pusă temporar sub ipotecă pentru acoperirea datoriei.

Casa nu a ajuns la cumpărător.

Dar nici nu a mai rămas casa în care puteam locui noi.

Andrei a cerut băncii să refacă toate actele și a deschis un cont separat pentru banii apartamentului. A negociat cu constructorul reluarea lucrărilor, însă nu a mai acceptat ca mama lui să se ocupe de nimic.

Mirela a fost obligată să restituie banii pe care îi primise. Nu a făcut-o dintr-o dată. A vândut lucrurile scumpe pe care le cumpărase în lunile acelea și s-a mutat într-o garsonieră închiriată de o prietenă.

Nu am mers la ea.

Nu pentru că nu mă durea ce se întâmplase, ci pentru că orice apropiere ar fi făcut-o să creadă că perna, loviturile și minciuna puteau fi șterse printr-o îmbrățișare.

Soacra mea mi-a trimis o singură scrisoare. Nu cerea iertare. Îmi explica de ce alesese să-și salveze fiica cu orice preț.

I-am dus scrisoarea lui Andrei.

— Vrei să o citesc? m-a întrebat.

— Nu. Vreau să o păstrezi tu.

— De ce?

— Pentru că este mama ta. Dar nu mai este responsabilitatea mea să-i port rușinea.

A pus scrisoarea într-un sertar și nu a mai pomenit-o.

Câteva săptămâni mai târziu, în apartamentul nostru încă mirosea a var și a lemn tăiat. Peretele din dormitor fusese refăcut, dar eu nu am vrut să pun patul în aceeași poziție ca înainte.

Am mutat noptiera lângă fereastră și am ales o lampă cu bază grea, prinsă de blat.

Matei a observat-o.

— Ca să nu mai cadă?

— Ca să nu mai fie ușor de smuls.

Andrei a intrat cu un plic de la bancă.

— Contul e doar pe numele nostru. Documentele sunt în seif. Iar mama nu mai are nicio cheie.

M-am uitat la el.

— Și dacă vine?

— Îi voi deschide doar dacă tu vrei.

Nu i-am răspuns imediat.

Pe masă se afla raportul medical, lângă desenul pe care Matei îl făcuse la școală: trei oameni în fața unei case și o mașină cu farurile aprinse. Nu desenase bunica. Nu o desenase nici pe Mirela.

Își desenase mâna în mâna mea.

Andrei a atins ușor marginea foii.

— Te gândești să pleci?

— M-am gândit să nu mai plec eu de fiecare dată când altcineva decide că nu am dreptul să rămân.

El a dat din cap, iar în ochii lui nu mai era apărarea oarbă a fiului care își scuză mama. Era oboseala unui om care își vede, în sfârșit, familia fără perdea.

— Atunci rămânem și reparăm ce se poate, a spus.

— Nu reparăm ce a făcut ea.

— Nu. Reparăm ce ne-a rămas.

Din hol s-a auzit vocea lui Matei:

— Mamă, unde pun cheia de rezervă?

Am ieșit din cameră și l-am găsit lângă bolul ceramic cu marginea crăpată, ținând cheia apartamentului între două degete.

— Nu în bol, i-am spus. Pune-o în sertarul meu.

— De ce?

M-am aplecat și i-am închis degetele peste ea.

— Pentru că unele lucruri nu se mai lasă la îndemâna celor care confundă familia cu dreptul de a te răni.

Matei a dus cheia spre sertar, iar Andrei a rămas lângă masa pe care erau actele, raportul medical și desenul copilului.

În spatele nostru, lampa nouă arunca o lumină stabilă peste peretele proaspăt vopsit.

Iar pe raportul care dovedea ce mi se întâmplase, doctorița scrisese cu litere clare: „Pacienta a spus adevărul de la început.”