Fiul meu a tuns gratuit peluzele bătrânilor toată vara, iar când polițiștii au venit pentru el, mâinile mele au început să tremure

În clipa în care polițistul a scos plicul din buzunar, fiul meu a lăsat paharul să-i alunece dintre degete, iar apa s-a împrăștiat pe gresie.

Avea doar doisprezece ani. Purta tricoul verde pătat cu iarbă și încă avea pe genunchi două dungi de noroi de la ultima peluză. Cu câteva minute înainte îl privisem cum își spăla mâinile la chiuvetă și se plângea că iarba i se lipise de șosete.

Acum, stătea nemișcat între mine și cei doi polițiști.

— Iustin, acesta este pentru tine, spuse agentul mai în vârstă.

— De ce? întrebă el încet.

M-am apropiat și i-am pus mâna pe umăr.

— Poate ne explicați întâi ce se întâmplă.

Celălalt polițist, o femeie cu o cicatrice mică lângă sprânceana dreaptă, privi spre ușa din spatele nostru.

— Ați fost la casa doamnei Sofia Mureșan în această după-amiază?

Iustin înghiți în sec.

— Da. Am tuns iarba.

— Ai intrat în magazia din spatele casei?

— Nu am intrat. Am tuns pe lângă ea.

Mi s-a strâns stomacul. Până atunci nu auzisem niciodată numele acelei magazii. Știam doar că Sofia era una dintre bătrânele pe care Iustin le ajuta de la începutul verii. Locuia singură, într-o casă galbenă, la capătul străzii, și îi dădea mereu copilului limonadă într-un pahar cu marginea ciobită.

Iustin își câștigase obiceiul după ce văzuse, în iunie, o femeie bătrână împingând cu greu mașina de tuns iarba prin căldură. Venise acasă transpirat și spusese că nu poate să stea degeaba când unii oameni abia se mai pot ridica din scaun.

De atunci, în fiecare marți și joi, pleca împingând mașina noastră veche. Avea un caiet cu coperți portocalii în care nota adresele, orele și ce mai trebuia făcut. Nu cerea bani. Nici măcar când vecinii insistau.

— Iustin, ce ai găsit acolo? întrebă polițista.

— Nimic.

Răspunsul veni prea repede.

Am întors capul spre el.

— Fiule?

Ochii lui se opriră asupra mea, speriați. În palma stângă strângea ceva mic, ascuns între degete. Un fir uscat de iarbă îi tremura pe încheietură.

— Am găsit o bucată de metal lângă magazie, murmură el. Dar am pus-o pe treaptă.

Polițistul deschise plicul, fără să scoată încă nimic.

— Bucata aceea nu era metal obișnuit.

— Ce era? am întrebat.

— Nu putem spune aici.

— Ba puteți să-mi spuneți de ce doi oameni în uniformă vin la mine acasă pentru un copil care a tuns iarba.

Vocea mea devenise ascuțită, deși genunchii îmi erau moi.

Agentul mă privi cu o oboseală gravă.

— Pentru că, doamnă, lucrul găsit de fiul dumneavoastră poate lămuri ce s-a întâmplat cu o persoană dispărută acum nouăsprezece ani.

Iustin făcu un pas înapoi.

În acel moment, de pe stradă se auzi motorul unei mașini negre. Vehiculul încetini în dreptul casei noastre, apoi porni din nou. Polițista urmări mașina până când aceasta dispăru după colț.

— Ne-a urmărit cineva? am întrebat.

Ea nu răspunse.

Polițistul mai în vârstă îi întinse plicul lui Iustin.

— Doamna Sofia a insistat să primești asta personal. Dar înainte să-l deschizi, trebuie să te întrebăm exact ce ai văzut astăzi.

Iustin se uită la plic. Pe hârtie era desenată, cu cerneală albastră, o mică pasăre cu aripa frântă.

Sofia avea aceeași pasăre brodată pe șorțul ei.

— Mamă, eu nu voiam să mă bag în nimic, șopti băiatul.

Agentul își ridică privirea spre mine.

— Atunci spune-ne unde ai pus cheia…

PARTEA 2

— Ce cheie? întrebă Iustin.

Polițistul nu-și luă ochii de la el.

— Cea pe care ai găsit-o lângă magazie.

Mi-am simțit degetele reci.

— Iustin, ai luat cheia de acolo?

El coborî privirea spre plic.

— Nu știam că era cheie. Arăta ca o plăcuță ruginită. Am ridicat-o cu vârful șurubelniței și am pus-o în buzunar.

— Unde este acum?

— În cutia mea de scule.

Polițista făcu un pas spre el.

— Nu te teme. Nu ești acuzat de nimic. Trebuie doar să ne ajuți să înțelegem ce ai găsit.

— Atunci de ce ați venit cu două mașini? am întrebat.

În spatele ei, girofarurile stinse reflectau lumina galbenă din hol. Mi-am dat seama că țineam atât de tare de umărul lui Iustin, încât îi lăsasem urme prin tricou.

Agentul oftă.

— Pentru că doamna Sofia Mureșan ne-a sunat la patru și treizeci și șapte. Ne-a spus că un bărbat a încercat să intre în curtea ei imediat după ce fiul dumneavoastră a plecat.

— A văzut cine era?

— A spus că îl cunoaște.

— Cine?

Polițista își coborî vocea.

— Radu Mureșan. Nepotul ei.

Numele nu-mi era străin. Îl văzusem de două ori lângă casa Sofiei, purtând haine prea elegante pentru strada noastră și vorbind la telefon cu un aer nerăbdător. Într-o dimineață, o auzisem pe Sofia spunându-i de la poartă că nu vrea să vândă nimic.

— Ce legătură are nepotul ei cu cheia? am întrebat.

— Nu știm încă. Dar în urmă cu trei săptămâni a cerut de la primărie o copie după actele casei.

Iustin se desprinse de mâna mea.

— Doamna Sofia mi-a spus să nu-i dau cheia nimănui.

Am încremenit.

— Când ți-a spus asta?

— După ce am terminat iarba. A venit lângă magazie. Era foarte palidă. Mi-a zis să ascund cheia și să nu vorbesc despre ea până nu vine cineva în uniformă.

Polițistul își trecu degetul peste marginea plicului.

— Și de ce nu ne-ai spus imediat?

— Pentru că mi-a zis că Radu ascultă la gard.

În cameră se lăsă o tăcere grea, spartă doar de ticăitul ceasului din bucătărie. M-am uitat la copilul meu și am simțit cum mândria din ultimele luni se amestecă cu o frică pe care nu știam unde s-o așez.

— Arată-ne cutia, am spus.

În garaj mirosea a benzină, praf și frunze uscate. Iustin scoase o cutie de plastic de sub bancul de lucru. Înăuntru se aflau mănușile lui, o lamă de rezervă, trei șurubelnițe și o bucată de alamă înnegrită, cu un capăt zimțat.

Polițista își puse mănuși.

— Asta este.

— Pentru ce se folosește? întrebă Iustin.

— Pentru un seif vechi, răspunse agentul.

Plicul se deschise atunci. Înăuntru era o fotografie alb-negru, îndoită la mijloc, și o foaie scrisă cu litere tremurate.

În fotografie, Sofia era tânără. Lângă ea stătea un bărbat în uniformă de pompier, cu mâna pe umărul unei fetițe de aproximativ șapte ani.

Pe spatele fotografiei, Sofia scrisese un singur rând: „Dacă Iustin a găsit cheia, înseamnă că nu mai pot ascunde adevărul.”

Am ridicat ochii.

— Cine este fetița?

Polițistul privi fotografia, apoi spre ușa garajului.

— Aceasta este întrebarea pentru care am venit. Dar răspunsul nu se află în plic.

— Atunci unde?

— În magazia Sofiei. Și cineva tocmai a încercat să ajungă acolo înaintea noastră.

În aceeași clipă, telefonul polițistei sună. Ascultă câteva secunde, iar fața i se schimbă.

— Radu Mureșan nu mai este pe strada Sofiei, spuse ea. A plecat cu ceva din curte.

Agentul se întoarse spre mine.

— Trebuie să mergem acum. Dacă a deschis seiful, doamna Sofia este în pericol…

PARTEA 3

— Merg și eu, am spus.

— Nu, răspunse agentul. Rămâneți cu fiul dumneavoastră.

— Fiul meu este singurul care știe exact unde a găsit cheia.

Iustin își ridică bărbia.

— Pot să vă arăt locul.

Cincisprezece minute mai târziu, eram în curtea Sofiei. Soarele coborâse peste gardurile joase, iar iarba tăiată mirosea puternic, amestecată cu mirosul de pământ răscolit. Ușa magaziei era întredeschisă.

Sofia stătea pe treptele casei, cu o batistă mototolită în mână. Avea buza spartă și un nasture lipsă de la cardigan.

— Doamne, Iustin, îmi pare rău, șopti ea.

Băiatul se repezi spre ea.

— V-a lovit?

— Nu m-a lovit. M-a împins când am încercat să-l opresc.

Agentul se aplecă.

— Unde este Radu?

— A luat mapa din magazie. Crede că acolo sunt actele pe care le caută de ani de zile.

— Ce acte?

Sofia privi spre mine. Apoi spre Iustin.

— Actele care dovedesc că fiica mea nu a murit în incendiul din depozit.

Am simțit că aerul se oprește între noi.

Fetița din fotografie. Copila de lângă pompier.

— Fiica dumneavoastră? am întrebat.

— O chema Lidia. Avea șapte ani când a dispărut. Soțul meu, Victor, era pompier. În noaptea incendiului, el a spus că a văzut-o ieșind din clădire. Dar raportul oficial a declarat că a murit înăuntru.

Polițista își strânse maxilarul.

— Soțul dumneavoastră a încercat să conteste raportul?

— A încercat până în ziua în care a murit. Avea dovada că un inspector falsificase lista victimelor. Lidia fusese scoasă din clădire și dusă la un adăpost. Cineva a venit după ea înainte să fie înregistrată.

Iustin se uită spre magazie.

— Și cheia deschide seiful?

Sofia aprobă.

— Victor a ascuns acolo registrul original și o scrisoare de la femeia care a luat-o pe Lidia.

Agentul făcu un pas înainte.

— De ce nu ați spus asta în toți acești ani?

— Pentru că Radu nu este doar nepotul meu. Este fiul inspectorului care a falsificat raportul.

În spatele meu se auzi un râs scurt.

Radu stătea lângă gard, cu mapa sub braț. Avea obrazul zgâriat și ochii fixați asupra Sofiei.

— Tot inventezi povești despre Lidia, bunico?

Polițista își ridică mâna.

— Pune mapa jos.

— Nu aveți dreptul să-mi luați actele familiei.

Sofia se ridică greu.

— Nu sunt actele familiei tale. Sunt viața fiicei mele.

Radu își deschise mapa și scoase o foaie.

— Casa aceasta este a mea. Ai semnat vânzarea.

— Nu am semnat nimic.

— Aici este semnătura ta.

Agentul luă foaia, o privi și se întoarse spre Sofia.

— Recunoașteți această semnătură?

Sofia clătină din cap.

— Nu. Dar am văzut-o pe cea adevărată de mii de ori.

Atunci Iustin se apropie de polițistă și spuse:

— În caietul meu este ora la care Radu a venit aici ieri. Doamna Sofia mi-a spus să nu mă apropii de poartă, iar el a stat lângă cutia poștală și a întrebat dacă ea locuiește singură.

Radu se întoarse brusc spre el.

— Tu? Tu ai scris despre mine?

— Am scris tot ce văd la fiecare casă, răspunse Iustin.

Polițista deschise caietul. Între paginile cu adrese și ore se afla o chitanță veche, prinsă cu o agrafă.

— Data aceasta este de acum nouăsprezece ani, spuse ea.

Sofia își duse mâna la gură.

Pe chitanță era numele unui adăpost pentru copii și semnătura unei femei: „Elena Pavel”.

Sub semnătură se afla numărul dosarului în care Lidia fusese înregistrată sub alt nume.

Radu încercă să smulgă foaia.

— Nu știți ce faceți!

— Ba știm, spuse polițistul. Și știm că registrul de la adăpost a fost cerut săptămâna trecută de cineva care a folosit parola dumneavoastră.

Radu se albi la față.

Sofia își închise ochii, iar când îi deschise, nu mai tremura.

— Lidia trăiește, nu-i așa?

Polițista privi spre foaia din mâna ei.

— Am găsit o adresă actuală. Dar nu este în oraș. Și cineva a ajuns deja acolo înaintea noastră…

cta_