PARTEA 4 — Mi-am găsit fiica mâncând pe podea, iar când am cerut explicații, zâmbetul soacrei mele a dispărut

PARTEA 4

Notarul mă aștepta într-o cameră mică de la parterul biroului tatălui meu, în dimineața următoare, la ora opt și zece.

Pe masă era o mapă verde închis, cu colțurile tocite. Nu avea nimic spectaculos. Tocmai de aceea mi s-a făcut rău când am văzut-o.

Mauricio stătea în hol, însoțit de avocatul companiei. Nu știa că fusesem chemată înaintea lui.

—A spus că trebuie să discutăm fără el —mi-a explicat notarul.

Mi-am așezat palmele pe masă.

—Ce conține?

Bărbatul a deschis mapa și a scos trei foi.

—În ziua în care v-ați căsătorit, soțul dumneavoastră mi-a cerut o copie legalizată a actului de proprietate asupra apartamentului. A spus că este pentru dosarul matrimonial.

—Nu mi-a spus niciodată asta.

—Știu. Pentru că nu v-a cerut semnătura. A venit singur, cu două persoane care au susținut că îl reprezintă pe tatăl dumneavoastră.

Mi-am simțit degetele reci.

—De ce nu ați refuzat?

Notarul a înghițit greu.

—Am refuzat să autentific actul. Dar am păstrat copiile. Ieri, când am văzut cererea de ipotecă, am recunoscut aceeași formulare.

A împins prima foaie spre mine. Era un acord prin care apartamentul meu ar fi devenit garanție pentru datoriile lui Mauricio, în cazul în care eu aș fi acceptat „voluntar” transferul.

Semnătura mea era imitată cu o precizie înfiorătoare.

—Acest act nu a fost folosit atunci —a continuat el. Dar a fost pregătit înainte de căsătorie.

Am ridicat privirea.

—Înainte să ne căsătorim?

—Cu două luni înainte.

În hol s-a auzit vocea lui Mauricio.

—Daniela, trebuie să vorbim.

Tata a intrat și a închis ușa în urma lui.

—Lasă-l să intre —am spus.

Mauricio a pășit în cameră. Purta aceeași cămașă mototolită de la spital. La încheietura mâinii avea ceasul pe care i-l dăruisem după primul lui an la companie. M-am întrebat când devenise acel obiect doar o dovadă că eu îi finanțasem fiecare aparență.

—Ai cerut o copie a actului înainte de nuntă? —l-am întrebat.

—Nu pentru motivul pe care îl crezi.

—Atunci spune-mi motivul.

A privit spre avocat, apoi spre hartia de pe masă.

—Óscar avea datorii. Mama era amenințată de proprietar. Aveam nevoie de o soluție.

—Și soluția eram eu?

—Nu. Soluția era apartamentul.

Tata a făcut un pas înainte.

—Răspunde fără să încerci să îndulcești.

Mauricio și-a apăsat degetele pe tâmple.

—La început, da. Am crezut că, dacă ne căsătorim, vei accepta să-l vinzi și să cumpărăm ceva mai mare. Mama mi-a spus că femeile renunță mai ușor la proprietăți când au copii.

În cameră s-a făcut frig.

—La început? —am repetat.

—Apoi te-am iubit.

Am râs fără bucurie.

—Iubirea ta a venit după actul de proprietate?

El a coborât privirea.

—Nu știu când s-au amestecat lucrurile.

—Eu știu. S-au amestecat în fiecare lună în care ai folosit banii mei. În fiecare seară în care fiica ta a mâncat pe podea, iar tu ai spus că exagerez.

În acel moment, ușa s-a deschis și Rosa a intrat sprijinindu-se de brațul lui Óscar. Medicul îi permisese să plece. Avea fața fără machiaj și poșeta strânsă la piept.

—Nu trebuia să vii —i-a spus Mauricio.

—Trebuia să vin —a răspuns ea.

S-a întors către mine.

—Eu am găsit mapa cu ani în urmă. Am ascuns-o într-un sertar. I-am spus că, dacă nu obține apartamentul, nu este bărbat.

Mauricio s-a întors brusc.

—Mamă!

—Ai făcut tot ce ți-am cerut —a continuat Rosa. Ai lăsat-o să plătească. Ai lăsat-o să creadă că noi suntem o familie care are nevoie de ajutor. Dar când ai pus-o pe fetiță să mănânce pe jos, am înțeles că nu mai există nicio scuză.

Pentru prima dată, nu mi-a fost milă de lacrimile ei.

—De ce ai sunat la spital? —am întrebat-o.

—Mauricio mi-a cerut să mă prefac că mă prăbușesc. A spus că tu vei plăti dacă te sperii suficient.

Óscar a izbucnit:

—Eu nu am știut de ipotecă!

Patricia, care rămăsese pe coridor, a intrat plângând.

—Ba ai știut de bani. Mama mi-a spus că lua din despensa ta ca să-ți plătească datoriile.

Am închis ochii pentru o clipă. Nu pentru ei. Pentru Camila, care își ținuse farfuria pe genunchi și îmi șoptise că nu fusese lăsată la masă.

Apoi am pus mâna pe telefon.

—Tată, trimite notarului toate actele și suspendă orice împuternicire pe numele lui Mauricio.

—Este deja făcut.

—Și vreau ca auditul să includă transferurile către conturile lui Óscar și ale mamei lui.

Mauricio a făcut un pas spre mine.

—Daniela, dacă depui plângerea, mama va pierde camera în care stă. Óscar va fi urmărit de creditori. Camila va crește cu tatăl ei distrus.

—Tu ai distrus toate acestea înainte să-mi ceri ajutorul.

—Pot repara.

—Nu cu promisiuni.

Am scos din geantă borcanul de miere. Îl luasem din apartament în noaptea în care îi scosesem afară. Camila îl ținuse trei zile pe noptieră, refuzând să-l deschidă fără mine.

L-am așezat în fața lui Mauricio.

—Ai văzut borcanul acesta în seara aceea?

El a clipit.

—Da.

—L-ai lăsat lângă farfuria lui Mateo. Fiica ta tușea pe podea. De atunci, ea nu te-a mai întrebat când vii acasă.

Mauricio și-a dus mâna la gură.

—Vreau să o văd.

—O vei vedea doar în condițiile stabilite de specialist și numai dacă nu mai încerci să folosești copilul ca argument. Custodia temporară rămâne la mine. Apartamentul rămâne al meu. Cardurile și conturile rămân blocate până se clarifică fiecare peso.

—Și căsnicia?

Am privit spre foile cu semnătura falsă.

—Căsnicia s-a terminat în ziua în care ai pregătit aceste acte. Eu doar am aflat mai târziu.

Notarul și-a pus ochelarii și a semnat declarația de neautentificare. Tata a chemat contabilitatea. Avocatul lui Mauricio i-a explicat că documentele, mărturia infirmierei și încercarea de transfer urmau să fie depuse împreună la autoritățile competente. Nu a fost nevoie de țipete. Faptele erau deja mai grele decât orice amenințare.

Rosa a rămas pe scaun, privind mapa.

—Pot să-i spun Camilei că îmi pare rău?

Am tăcut câteva secunde.

—Îi poți scrie. Eu voi decide când și cum va primi scrisoarea.

—Nu mă ierți?

—Nu astăzi.

A dat din cap. Nu pentru că înțelesese totul, ci pentru că, în sfârșit, nu mai putea negocia cu mine folosind rușinea.

La prânz, am ajuns acasă. Camila stătea la masa din bucătărie, cu o supă caldă în față. Pe scaunul de lângă ea era ursulețul ei cu urechea cusută.

—Mami, pot să pun miere în ceai?

Am deschis borcanul. Capacul a scos un pocnet mic.

—Poți.

Ea a gustat și a zâmbit.

—Este dulce.

Telefonul meu a vibrat. Un mesaj de la Mauricio: „Am lăsat ceva pentru Camila la recepție.”

Am coborât după pachet. Era camionul roșu de jucărie pe care Mateo îl ținuse în noaptea evacuării. Pe spate, Mauricio lipise un bilețel cu litere strâmbe: „Îmi pare rău că te-am făcut să mănânci singură.”

Camila a citit și a strâns jucăria la piept.

—Îl pot păstra?

—Da.

—Și pe tata îl pot vedea?

M-am așezat lângă ea.

—Când adulții vor dovedi că pot fi blânzi, nu doar când le este frică.

Ea nu a întrebat mai mult. A împins spre mine cana cu ceai, apoi a rupt o bucățică din pâinea unsă cu miere și mi-a pus-o în palmă.

În camera aceea, lângă farfuria ei plină și borcanul deschis, camionul roșu a mers încet peste masă, iar Camila a spus:

—Acum stăm amândouă la masă.