PARTEA 4 — M-am întors din misiune cu o proteză și am găsit casa goală, dar când am bătut la ușa lor, Mara a încremenit

PARTEA 4

„Am găsit și al doilea nume din dosar…”

Mark a ținut telefonul strâns în palmă, de parcă putea zdrobi mesajul înainte să-l citim.

Mara s-a apropiat de el.

— Al doilea nume al cui?

— Nu contează.

— Contează dacă ne-ai mințit din nou.

În biroul notarului era cald, dar Mark transpira. Pe masa dintre noi se aflau registrul, fotografia veche, actele falsificate și extrasul bancar care arăta că fondul fetelor fusese golit.

Doamna Radu a luat telefonul de pe masă înainte ca el să-l poată ascunde.

— Mesajul spune că maiorul Pavel Dima dorește să discute cu Andrei despre dosarul exploziei.

Am simțit că mi se înmoaie genunchiul sănătos.

— Ce legătură are accidentul meu cu tine? l-am întrebat pe Mark.

El a râs scurt, fără urmă de veselie.

— Nu totul se învârte în jurul tău.

— Atunci de ce te caută ofițerul?

Mara a făcut un pas înapoi.

— Mark, răspunde-i.

El a privit-o, iar în privirea lui nu mai era furie. Era calcul.

— Am vrut să te protejez.

— De cine?

— De el.

Mark a arătat spre mine.

— Andrei nu s-a întors pentru familie. S-a întors cu despăgubiri, cu furie și cu o proteză care îi amintea în fiecare zi că nu mai este bărbatul pe care l-ai iubit.

Mi-am simțit degetele încleștându-se.

— Ai repetat asta atât de mult, încât ai început să crezi.

— Ai fi distrus-o.

— Tu ai distrus-o când i-ai spus că sunt mort.

— Ea m-ar fi ales oricum.

Mara a tresărit ca și cum ar fi fost lovită.

— Nu știi asta.

— Știu că te-ai uitat la mine când ai venit acasă și ai văzut ce făcusem pentru fete. Știu că ai rămas.

— Am rămas pentru că mi-ai spus că Andrei nu se va întoarce.

— Și când s-a întors?

— Ai continuat să mă minți.

Cuvintele ei au căzut rar, unul câte unul.

Mark și-a trecut mâna peste față. Apoi s-a așezat pe scaun.

— Nu am vrut să fur banii, a spus el.

— Unde sunt? am întrebat.

— Am investit în vila aceea.

— Nu mai este a ta.

— Nu. Dar am pus totul acolo.

— Ai pus despăgubirea mea acolo.

El a ridicat ochii.

— Și ai fi preferat să stea într-un cont? Eu am construit ceva. O casă. O familie.

Mara a râs amar.

— Ai cumpărat pereți cu banii unui om pe care l-ai declarat mort.

În acel moment, ușa biroului s-a deschis din nou. Maiorul Pavel Dima a intrat însoțit de un bărbat scund, cu o servietă neagră. Nu purta uniformă, iar insigna lui era prinsă la curea.

— Andrei, a spus maiorul. Am venit pentru că numele lui Mark apare în raportul tehnic al misiunii tale.

Mark s-a ridicat brusc.

— Nu ai autoritatea să faci asta aici.

— Ba da. Nu discutăm despre o simplă fraudă financiară.

Maiorul a scos o foaie din servietă.

— Cu două zile înainte de explozie, coordonatele traseului nostru au fost schimbate. Modificarea a fost cerută printr-un mesaj transmis de un consultant civil. Numele consultantului: Mark Varga.

Mara s-a uitat la Mark.

— Ai știut unde eram?

— Nu am știut că va fi atacat convoiul.

— Dar ai vândut coordonatele, am spus.

— Am vândut informații despre o rută. Nu despre voi.

Maiorul a pus pe masă copia unui contract.

— Ai primit bani de la firma care furniza echipamentele pentru misiune. După explozie, firma a dat faliment. Tu ai rămas cu plata.

Am privit numerele de pe foaie și am simțit gust de fier în gură.

Accidentul meu nu fusese doar ghinion. Iar Mark nu mă abandonase doar pentru că voia o viață mai luxoasă. Își pregătise drumul cu mult înainte să mă întorc.

— De ce? am întrebat.

El a rămas nemișcat.

— Pentru că tu aveai totul. Respect, uniformă, o femeie care te iubea, copii pe care îi așteptai. Eu eram omul pe care îl chemau doar când aveau nevoie de ceva.

— Și ai decis că merit să mor?

— Nu am decis asta.

— Ai decis să vinzi traseul.

— Am decis să nu mai fiu sărac.

Mara a apucat fotografia de pe masă.

— Ai spus că m-ai salvat.

— Te-am salvat de la un soț care se întorcea rupt.

— Nu eram proprietatea ta.

Mark a făcut un pas spre ea.

— Fără mine, fetele ar fi crescut într-o casă mică, cu mama lui Andrei și cu un tată care abia putea să meargă.

— Au crescut într-o casă mare fără să știe cine sunt, a răspuns Mara.

Pentru prima dată, vocile lor au ajuns până pe coridor. Ușa biroului s-a întredeschis, iar Lia și Nora au apărut ținându-se de mâini. Nu știam când veniseră cu Mara și nici cât auziseră.

Lia m-a privit.

— Tu ești domnul care ne-a adus cărți?

Am îngenuncheat cu greu în fața ei.

— Da.

— Mama a spus că nu ai voie să vii.

— Știu.

Nora s-a ascuns după sora ei.

— De ce ai același zâmbet ca noi?

Nu am putut răspunde imediat.

Am scos din buzunar două brățări împletite din fire portocalii și albe. Le făcusem în fiecare seară, după ce ele adormeau, dar nu avusesem curajul să le duc până atunci.

— Pentru că sunt tatăl vostru.

Mara a început să plângă. Nu zgomotos. Doar cu umerii tremurând.

Mark a făcut un pas spre fete.

— Nu le spune lucruri pe care nu le pot înțelege.

Lia s-a întors către el.

— De ce ne-ai spus că tata a murit?

Mark a înghețat.

Nora a început să plângă.

— Ai spus că tata nu ne vrea.

— Nu a fost așa.

— Ba da, a șoptit Mara. Asta le-ai spus.

Bărbatul cu servieta a deschis un alt dosar.

— Mark, fondul este înghețat. Cumpărătorul vilei a descoperit că banii provin din despăgubirea militară a lui Andrei. Contractul de vânzare este suspendat, iar transferul nu poate fi finalizat.

Mark a privit în jur.

— Unde voi locuiți?

Mara a răspuns înaintea tuturor:

— Nu mai locuiesc cu tine.

El s-a uitat la ea ca la cineva care încă putea fi convins.

— Mara.

— Nu mă mai chema așa ca și cum ai avea dreptul asupra mea.

— Am făcut totul pentru tine.

— Ai făcut totul ca să nu te părăsească nimeni înainte să-i poți părăsi tu.

Mark a coborât privirea spre mâinile lui.

Maiorul Dima mi-a întins documentele.

— Nu trebuie să decizi astăzi dacă depui plângere. Dar nu mai lăsa nimic nescris. Nici despre bani, nici despre fete, nici despre accident.

Am luat actele.

— Nu vreau să-mi cresc copiii într-un război.

— Atunci începe cu adevărul, a spus el.

Adevărul a început în aceeași după-amiază, într-o cameră mică a centrului de consiliere pentru copii. Lia stătea pe covor și colora un soldat fără un picior. Nora îi desena o casă cu trei ferestre și patru oameni.

— De ce sunt patru? am întrebat.

— Pentru că mama este aici, a spus Nora. Tu ești aici. Noi suntem două.

— Și Mark?

Lia a strâns creionul portocaliu.

— El stă în desen doar dacă spune adevărul.

Mara stătea pe scaun, cu mâinile împreunate. Avea aceeași brățară care ascundea vânătaia de la încheietură. Nu i-am cerut să-mi explice imediat. Unele răni au nevoie de spațiu înainte să poată fi atinse.

— Nu știu dacă mă vei ierta, a spus ea.

— Nu știu dacă pot.

A încuviințat.

— Dar vreau să le spun fetelor adevărul în fiecare zi, până când nu le va mai fi teamă de el.

— Atunci începe azi.

A venit lângă fete și s-a așezat pe podea.

— Tatăl vostru nu a murit, a spus ea. Eu am fost mințită. Iar când am aflat, mi-a fost rușine și mi-a fost frică. Am rămas lângă omul greșit. A fost vina mea.

Lia a întrebat:

— Tata ne-a vrut?

Mara s-a uitat la mine.

— În fiecare zi.

Fetița a alergat spre mine. Nora a venit după ea, mai încet. M-am așezat pe podea, deși proteza mă durea, și le-am lăsat să-mi atingă fața, mâinile și piciorul artificial.

— De ce este rece? a întrebat Nora.

— Pentru că este făcut din metal.

— Îl putem vopsi?

Am zâmbit.

— Putem.

— Cu ce?

Lia a ridicat creionul portocaliu.

— Cu culoarea asta. Să știe toată lumea că ești al nostru.

În săptămânile care au urmat, adevărul a făcut ceea ce nu reușiseră amenințările: a desfăcut casa lui Mark bucată cu bucată. Vila a fost vândută pentru acoperirea datoriilor, iar banii recuperați au intrat într-un fond pe numele fetelor, cu trei semnături obligatorii: a mea, a mamei și a unui administrator independent.

Mark nu a ajuns să aleagă el povestea. A trebuit să răspundă pentru falsuri, pentru bani și pentru informațiile vândute. Nu am cerut răzbunare. Am cerut doar ca fiecare document să spună ce se întâmplase cu adevărat.

Mara s-a mutat într-un apartament mic, aproape de grădinița fetelor. Nu ne-am întors împreună. Dar a venit la fiecare întâlnire, a învățat să răspundă la întrebările lor fără să se ascundă și nu a mai încercat să transforme vina în scuză.

Eu am rămas tatăl lor.

Într-o sâmbătă, am dus fetele la atelierul unde lucram. Pe masa mea era proteza, desfăcută în bucăți. Lia ținea pensula, iar Nora ținea cutia cu vopsea.

— Nu mișca, tati, a spus Lia.

— Stau nemișcat.

Nora a tras o linie portocalie peste metal, exact deasupra gleznei.

— Acum arată ca o rachetă.

— O rachetă care merge încet?

— O rachetă care ajunge mereu unde trebuie, a spus ea.

În ușa atelierului, Mara privea fără să intre. Nu mai avea zâmbetul din fotografia de la vilă. Avea ceva mai greu și mai adevărat pe chip.

Lia a ridicat pensula.

— Mamă, vii să ne ajuți?

Mara a pășit spre noi.

Eu am ținut proteza, iar ea a întins vopseaua peste zgârietura rămasă din ziua accidentului. Fetele au râs când portocaliul i-a ajuns pe degete.

Pe metal, sub mâinile lor mici, cicatricea a dispărut încet.

— Gata, a spus Nora. Acum toți vor ști cine te așteaptă acasă.

Iar eu am lăsat pensula în mâna ei, în timp ce pe proteza mea se usca o rachetă portocalie, desenată de cele două fetițe care nu mai trebuiau să întrebe unde le este tatăl.