Soția mea mi-a spus că mă otrăvise, apoi a început să-și sărbătorească averea — până când avocatul a ridicat privirea

În clipa în care soția mea mi-a șoptit că mă otrăvise, am înțeles că omul din patul de lângă fereastră era deja considerat mort.

Era joi, puțin după ora șapte seara, într-o rezervă privată de la etajul al șaselea al clinicii Saint Gabriel din București. Ploaia lovea geamul cu degete reci, iar aparatul de monitorizare scotea un sunet neregulat, ca un ceas care uitase să mai măsoare timpul.

Victoria a închis ușa și a verificat clanța de două ori.

Apoi și-a șters zâmbetul de pe față.

— În sfârșit, Andrei, o să mori, a spus ea. M-am săturat să mă prefac că te iubesc.

Avea treizeci și opt de ani, cu șaisprezece ani mai puțin decât mine, și purta un costum crem care costa probabil cât salariul anual al unei asistente. Până în acea seară, îmi păruse elegantă. Acum, fiecare cusătură mi se părea o dovadă.

Dimineața, o auzisem pe doctoriță vorbind pe coridor cu asistenta, crezând că dorm.

— Cinci zile, poate mai puțin, spusese doctorița. Mușchiul inimii este grav afectat.

Eu construisem în treizeci de ani o fabrică de mobilier pentru birouri, cumpărasem două apartamente în centrul orașului, o casă lângă lac și investisem în fonduri care ajunseseră la peste optzeci și două de milioane de dolari. Nu mă temeam să mor. Mă temeam să mor fără să aflu de ce.

Victoria s-a apropiat de pat și s-a aplecat atât de mult, încât i-am simțit parfumul dulce, cu miros de iasomie și alcool.

— Fabrica, acțiunile, casele… toate vor fi ale mele, a murmurat ea. Eu și Radu am găsit deja o vilă lângă mare. Tu ai muncit ca un nebun toată viața. Acum vom cheltui noi.

Am încercat să vorbesc, dar gâtul mi-a scos doar un sunet uscat.

Victoria a zâmbit.

— Nu te forța. Digoxina și-a făcut treaba. Îți amintești suplimentele pe care ți le aduceam în fiecare seară? Nu ai verificat niciodată nimic. Aveai prea multă încredere în mine.

Mi-a pus palma pe piept, ca o soție îngrijorată. Sub degetele ei, inima mea a luat-o razna.

Pe noptieră se afla brelocul meu vechi, o lună mică din alamă, zgâriată într-o parte. Îl purtam din ziua în care deschisesem prima hală a fabricii. Victoria l-a lovit cu cotul, iar metalul a căzut pe podea și a sunat scurt.

— Înmormântarea va fi mică, a continuat ea. Doar oameni apropiați. Ar fi stupid să risipesc bani pe un mort când eu voi avea nevoie de o mașină nouă.

Apoi m-a sărutat pe frunte și a ieșit.

Am privit ușa închisă și am plâns fără zgomot. Nu pentru viața mea. Pentru cei patru ani în care fiecare îmbrățișare, fiecare cină și fiecare „te iubesc” fusese doar o repetiție.

La opt fără un sfert, a intrat Alex, infirmierul de douăzeci și cinci de ani. Avea cearcăne adânci și o pată de dezinfectant pe mâneca albastră.

— Domnule Melnic, vă aduc apă?

— Vino mai aproape.

Alex a tras scaunul lângă pat.

— Dacă aveți nevoie de ceva, spuneți-mi. Dar nu pot face nimic ilegal.

Pentru prima dată în acea zi, am reușit să zâmbesc.

— Tocmai de aceea te-am ales.

— Ce înseamnă asta?

— Sună-l pe avocatul meu. Mâine dimineață îmi schimb testamentul.

Alex a rămas nemișcat.

— Soția dumneavoastră?

— Nu trebuie să afle.

— Domnule Melnic, dacă vreți să vă răzbunați…

— Nu vreau răzbunare. Vreau ca adevărul să rămână viu, chiar dacă eu nu voi mai fi.

Alex și-a scos telefonul. Degetele îi tremurau.

— Cum îl cheamă pe avocat?

I-am spus numărul, apoi am închis ochii, în timp ce el forma. Când avocatul a răspuns, Alex a apropiat telefonul de urechea mea.

— Domnule Melnic? Sunt aici, a spus vocea lui Mircea Dobre. Spuneți-mi exact ce s-a întâmplat.

Am tras aer în piept.

În acel moment, clanța s-a mișcat din nou, iar cineva a început să deschidă ușa…

PARTEA 2

Ușa s-a deschis doar câțiva centimetri, iar Alex a ascuns telefonul sub marginea cearșafului. Victoria a intrat cu un pahar de apă și cu expresia aceea blândă pe care o purta în fața personalului.

— Cum se simte soțul meu?

— Foarte obosit, a răspuns Alex.

— Atunci lasă-ne singuri.

Alex nu s-a mișcat.

— Doctorița mi-a cerut să verific perfuzia.

Victoria l-a privit câteva secunde, apoi a zâmbit fără căldură.

— Verific-o repede.

La ora opt și douăzeci, când a ieșit, avocatul Mircea Dobre încă vorbea prin telefon, iar eu îi spuneam totul în șoaptă: mărturisirea Victoriei, suplimentele, numele lui Radu și felul în care starea mea se înrăutățise după fiecare doză.

— Nu mai luați nimic de la ea, mi-a spus Mircea. Nici apă, nici medicamente, nici mâncare. Mâine dimineață vin personal.

— Vreau ca declarația mea să fie înregistrată.

— Va fi. Și trebuie să cerem imediat păstrarea probelor medicale.

— Nu vreau doar să-mi schimb testamentul.

La celălalt capăt s-a făcut liniște.

— Ce vreți să faceți?

— Vreau să mă asigur că, dacă mor, nimeni nu va putea spune că a fost un accident.

A doua zi, la șapte și zece, Mircea a intrat în rezervă cu o geantă neagră și cu fața lipsită de somn. În spatele lui venea doctorița Elena Pavel, care ținea în mână un dosar cu analize.

— Am cerut să fie păstrate probele de sânge și urină, mi-a spus ea. Dar trebuie să-mi explicați de ce.

Victoria nu venise încă.

Alex a încuiat ușa.

Mircea a scos un formular și un stilou cu capac argintiu.

— Înainte să semnați, trebuie să fiți sigur. Schimbarea testamentului poate fi contestată dacă cineva pretinde că nu erați lucid.

— Sunt mai lucid decât am fost în ultimii patru ani.

Am început să dictez. Nu am lăsat averea Victoriei. Am creat un fond pentru operația Sofiei, sora lui Alex, apoi am rezervat bani pentru angajații fabricii și pentru tratamentul copiilor bolnavi de inimă. Restul urma să fie administrat de o fundație, nu de o singură persoană.

Victoria ar fi primit doar apartamentul mic din strada Lalelelor și o sumă suficientă pentru un an de trai.

Mircea s-a oprit.

— Sunteți sigur?

— Da.

— Vreți să menționăm acuzațiile?

— Nu încă. Mai întâi vreau să fie verificate.

Alex a stat lângă mine și a ținut foaia să nu alunece. Mâna mea tremura atât de tare, încât cerneala a lăsat o pată sub semnătură.

La opt fără cinci, Victoria a intrat fără să bată.

— Ce faceți?

Mircea a închis geanta.

— O actualizare obișnuită a documentelor clientului meu.

— În starea lui, nu poate lua decizii.

— Medicul este aici și spune contrariul.

Victoria și-a întors privirea spre mine.

— Iubire, cine te-a speriat?

— Nimeni.

— Atunci de ce ai nevoie de avocat?

— Pentru că vreau să-mi pun lucrurile în ordine.

A râs scurt.

— Nu vei muri astăzi. Nu mai face scene.

Mircea s-a ridicat.

— Doamnă Melnic, vă rog să ieșiți.

Ea s-a apropiat de pat și mi-a strâns degetele. Unghiile ei mi-au intrat în piele.

— Vorbim acasă, a șoptit. Dacă ajungem acasă.

După ce a plecat, doctorița a recoltat alte probe. La prânz, rezultatele preliminare au arătat o concentrație de digoxină mult peste limita terapeutică.

— Asta nu poate fi întâmplător, a spus ea.

Mircea și-a scos telefonul.

— Chemăm poliția.

— Încă nu, am răspuns. Mai întâi vreau să aflu cât de departe a mers.

În aceeași seară, Alex a venit alergând. Pe obraz avea o tăietură subțire, iar telefonul îi era crăpat.

— Cine ți-a făcut asta?

A închis ușa și a înghițit cu greu.

— L-am văzut pe Radu în parcarea clinicii. M-a urmărit până la stația de autobuz. Mi-a spus că, dacă vorbesc, sora mea nu va mai ajunge niciodată la operație.

Mi s-a strâns pieptul, dar de data aceasta nu de la otravă.

— Ai dovezi?

Alex a scos din buzunar o cartelă de memorie minusculă.

— Am pus telefonul să înregistreze aseară, după ce mi-ați spus să nu am încredere în nimeni.

Mircea a introdus cartela în calculator. În cameră s-a auzit vocea lui Radu, rece și nerăbdătoare:

— Dacă bătrânul moare până luni, banii sunt ai noștri. Dacă nu, îl facem să semneze.

Apoi vocea Victoriei:

— Nu va apuca luni.

Alex a oprit înregistrarea. Nimeni nu a respirat câteva secunde.

Mircea a ridicat privirea.

— Acum trebuie să vă spun ceva. Înainte să vin aici, am primit un mesaj de la bancă. Cineva a încercat să transfere aproape douăzeci de milioane din contul dumneavoastră.

— Cine a semnat?

Avocatul a întors ecranul spre mine.

În dreptul aprobării apărea numele meu, dar semnătura nu era a mea. Era o copie perfectă, făcută de cineva care avusese acces la documentele mele.

Iar transferul urma să fie procesat la ora șase în dimineața următoare…

PARTEA 3

La șase dimineața, transferul ar fi plecat către un cont din Cipru. Mircea a sunat banca imediat, iar Elena a închis ușa rezervei și a cerut paznicului să nu lase pe nimeni să intre fără aprobare.

— Nu putem opri plata doar cu o bănuială, a spus Mircea.

— Atunci folosiți testamentul, am răspuns. Arătați-le că sunt lucid și că nu am autorizat nimic.

— Mai avem nevoie de ceva.

— De adevăr.

Elena a venit cu rezultatul complet al analizelor la ora șapte și douăzeci. Ținea foaia între două degete, de parcă hârtia ar fi fost contaminată.

— Nivelul de digoxină este toxic, a spus ea. Nu atât de mare încât să vă omoare imediat, dar suficient pentru a provoca aritmii și insuficiență cardiacă. Administrarea a fost repetată.

Mircea s-a întors spre Alex.

— Ai spus că soția îi aducea suplimente?

— În fiecare seară.

— Atunci avem nevoie de recipient.

La opt fără zece, Victoria a intrat cu o cutie albă în mână. Nu știa că polițistul de la ușă era acolo și nici că Mircea conectase înregistrarea la difuzorul din cameră.

— Ți-am adus vitaminele, dragule, a spus ea.

Am privit-o fără să clipesc.

— Pune-le pe masă.

— Trebuie să le iei acum.

— Nu mai pot înghiți.

— Ai luat și ieri.

— Da. Și aproape am murit.

Zâmbetul ei s-a stins.

Mircea a apăsat un buton. Vocea Victoriei s-a auzit din difuzor, clară, fără scăpare:

„Digoxina și-a făcut treaba. Nu ai verificat niciodată nimic. Aveai prea multă încredere în mine.”

Victoria a făcut un pas înapoi.

— Ce este asta?

— Vocea ta, i-am spus.

— Ești confuz. Ai halucinații.

Mircea a ridicat raportul medical.

— Analizele arată o intoxicație repetată. Avem și mărturia clientului meu.

— El nu este lucid!

Doctorița Elena s-a apropiat.

— A răspuns corect la toate întrebările, a semnat documentele și a cerut personal păstrarea probelor. Este perfect lucid.

Victoria a strâns cutia albă la piept.

— Radu mi-a spus că sunt doar medicamente pentru inimă.

În cameră s-a făcut liniște.

Ea își acoperise singură gura, dar era prea târziu.

Mircea a privit-o fix.

— Nu v-am întrebat nimic despre Radu.

Victoria a început să plângă. Nu erau lacrimi de regret. Erau lacrimile cuiva care tocmai înțelesese că nu mai controlează povestea.

Polițistul a intrat și i-a luat cutia din mână. În interior, sub un strat de capsule, se aflau fiole mici cu etichete schimbate. Una dintre ele a fost pusă într-o pungă pentru probe.

— Doamnă Melnic, trebuie să veniți cu noi pentru declarații.

— Nu! Eu sunt soția lui!

— Tocmai de aceea veți răspunde la întrebări.

A ridicat privirea spre mine.

— Andrei, spune-le că te iubesc. Spune-le că am fost speriată. Spune-le că Radu m-a manipulat.

Am simțit vechea dorință de a o proteja, reflexul care mă făcuse să-i iert întârzierile, minciunile și nopțile în care nu răspundea la telefon.

Dar reflexul a trecut.

— Nu mai pot spune în locul tău ceea ce tu ai ales să faci.

Polițistul a condus-o afară. Pe coridor, pașii ei au devenit mai zgomotoși, apoi s-au pierdut.

Mircea s-a așezat lângă pat.

— Ați supraviețuit, dar nu înseamnă că pericolul s-a terminat.

— Radu?

— Poliția îl caută. Însă tocmai a primit o alertă de la bancă. Transferul a fost inițiat dintr-un calculator aflat în casa dumneavoastră de lângă lac.

— Cine mai este acolo?

Mircea a verificat telefonul.

— Nimeni, conform paznicului.

Atunci telefonul lui Alex a sunat. Era sora lui, Sofia, de la internatul medical.

Alex a răspuns și a devenit alb la față.

— Ce s-a întâmplat?

A ascultat, apoi mi-a întins telefonul.

La celălalt capăt, o asistentă plângea.

— Domnule Melnic, cineva a venit pentru dosarul Sofiei. A spus că are aprobarea familiei. A încercat să o scoată din clinică.

Am simțit cum frigul îmi urcă pe șira spinării.

Victoria fusese prinsă. Radu pierduse accesul la bani. Iar acum se îndrepta către singurul lucru pe care îl puteau folosi împotriva lui Alex.

Mircea s-a ridicat și a sunat poliția.

În timp ce sirenele se apropiau, pe telefonul meu a apărut un mesaj de la un număr necunoscut:

„Dacă vrei ca fata să trăiască, vino singur la casă.”

Sub mesaj era o fotografie cu Sofia, pe un coridor gol, lângă o ușă metalică…