PARTEA 4 — Fiul meu a tuns gratuit peluzele bătrânilor toată vara, iar când polițiștii au venit pentru el, mâinile mele au început să tremure

PARTEA 4

— Cine a ajuns acolo? întrebă Sofia.

Polițista nu răspunse imediat.

Se uită la Radu.

El își ținea brațul lipit de corp, de parcă ar fi vrut să ascundă ceva sub mânecă.

— Spuneți-mi unde este Elena Pavel, ceru agentul.

Radu râse, dar sunetul ieși uscat.

— Nu știu despre cine vorbiți.

— Atunci de ce ai sunat la ea acum două zile?

— Nu am sunat pe nimeni.

Sofia făcu un pas către el.

— Ai găsit-o?

Radu își întoarse privirea.

Acela a fost momentul în care am înțeles că adevărul nu mai era ascuns în magazie. Era între oamenii aceia, în felul în care se evitau, în respirația grăbită a lui Radu și în mâna Sofiei, care strângea batista până i se albeau degetele.

Polițistul îi luă mapa.

— Duceți-l pe Radu în mașină.

— Nu puteți face asta! strigă el. Sunt nepotul ei!

— Tocmai de aceea știai prea multe despre casă.

Radu se smuci.

— Sofia, spune-le! Ai vrut să vinzi. Ai semnat. Ai nevoie de bani pentru tratament.

Sofia îl privi lung.

— Mi-ai adus medicamente fără să ți le cer. Ai plătit facturi fără să-mi arăți chitanțele. Ai spus că banca a schimbat regulile și că trebuie să semnez. Ai intrat în camera mea când dormeam.

— Am avut grijă de tine!

— Ai avut grijă de actele mele.

Radu se opri.

Iustin se lipi de brațul meu. Îi simțeam inima prin tricou, rapidă și puternică.

Polițista găsi într-un buzunar al mapei trei foi notariale și o fotografie făcută cu telefonul. În fotografie se vedea Elena Pavel, în fața unei pensiuni de la marginea orașului vecin.

— Asta nu înseamnă că i-ai făcut rău, spuse agentul, dar înseamnă că ai găsit-o.

— Ea m-a sunat, răspunse Radu.

— De ce?

— Pentru că voia bani.

Sofia păși în fața lui.

— Elena nu vrea bani. Ea vrea să-și vadă greșeala reparată.

Atunci se auzi un motor din stradă. O dubă albă opri lângă trotuar, iar din ea coborî o femeie slabă, cu părul complet alb și o geantă maronie strânsă la piept.

Sofia rămase fără aer.

— Elena…

Femeia își scoase ochelarii.

— Îmi pare rău că am întârziat atât.

Sofia se clătină. Am apucat-o de cot, iar Iustin aduse repede scaunul de plastic de lângă magazie.

Elena se așeză în fața ei.

— Lidia trăiește, spuse ea. Am găsit-o după incendiu. Avea o tăietură la frunte și repeta că mama ei o așteaptă la poartă.

Sofia începu să plângă fără zgomot.

— De ce ai lăsat-o să plece cu străinii?

Elena își apăsă palmele pe genunchi.

— Nu am lăsat-o. Au venit doi bărbați cu o mașină albă. Mi-au spus că sunt rudele ei și mi-au arătat o hârtie. Am crezut că este o procedură de urgență. A doua zi, când am întrebat la adăpost, dosarul dispăruse.

— De ce ai tăcut?

— Pentru că inspectorul m-a amenințat că îmi ia copiii. Eram văduvă și lucram acolo fără acte. Am fost lașă.

Sofia își șterse obrajii.

— Unde este Lidia acum?

Elena scoase din geantă o fotografie recentă. Era o femeie de aproape treizeci de ani, cu ochi căprui și o dungă albă în păr.

— O cheamă acum Laura. A aflat adevărul abia anul trecut. Nu a vrut să vină până când nu a avut dovada că nu este o înscenare.

— Știe de mine?

— Știe. Dar îi este teamă că a pierdut prea mult timp ca să mai fie primită.

Sofia își ridică privirea.

— Să vină. Nu trebuie să ceară voie să fie fiica mea.

În acel moment, Radu izbucni:

— Nu puteți distruge familia pentru o femeie care nici măcar nu știe cine este!

Elena se întoarse spre el.

— Tu ai știut cine este. Ai găsit-o acum trei săptămâni.

Radu îngheță.

— Nu spuneți prostii.

— M-ai găsit la pensiune. Mi-ai spus că Sofia este bolnavă și că vrei să o protejezi de șoc. Ai vrut să mă convingi să plec înainte să vorbesc cu ea.

— Pentru că ea nu mai putea suporta adevărul!

— Nu. Pentru că, dacă Lidia se întorcea, nu mai puteai vinde casa fără martori.

Radu aruncă mapa pe jos.

Foile se împrăștiară peste iarba proaspăt tăiată.

Sofia se ridică, deși genunchii îi tremurau.

— Tu ai știut unde era fiica mea și ai ascuns-o de mine ca să iei casa.

— Nu am luat nimic!

— Ai luat nouăsprezece ani.

Radu privi în jur după cineva care să-l salveze. Nu mai avea pe nimeni. Agentul ținea documentele, polițista avea fotografia, iar Elena stătea cu spatele drept, în ciuda vârstei.

Iustin ridică de jos chitanța veche și i-o întinse Sofiei.

— Cred că aceasta trebuie păstrată.

Sofia o luă cu ambele mâini.

— Da, Iustin. Datorită ție a ieșit la lumină.

— Eu doar am tuns iarba.

Elena zâmbi trist.

— Uneori, ca să găsești un adevăr îngropat, trebuie doar să îndepărtezi lucrurile care l-au acoperit.

În seara aceea, Sofia nu a mers cu noi. A rămas în curte, lângă magazie, în timp ce agenții strângeau documentele și Radu era dus să dea explicații pentru falsurile făcute. Nu m-am bucurat. Era nepotul ei, până la urmă. În fața porții, el se întoarse spre Sofia.

— Bunico, am încercat să te ajut.

Sofia îl privi fără ură.

— Ajutorul nu vine cu o semnătură furată.

Apoi se întoarse către Elena.

— Poți să-i trimiți Lidiei adresa mea?

— O va primi în seara asta.

Iustin stătea lângă mașina de tuns iarba, cu caietul portocaliu sub braț. Pe copertă avea urme de iarbă și o pată rotundă de limonadă de la Sofia. Îl deschise, scoase ultima pagină și scrise ceva.

— Ce notezi? l-am întrebat.

— O adresă nouă.

— A cui?

— A doamnei Sofia. Mâine trebuie să-i tund din nou peluza.

— Nu mai trebuie să faci asta.

— Ba da. Dacă vine fiica ei, vreau să arate frumos.

Am vrut să-i spun că nu este responsabilitatea lui să repare anii pierduți ai altora. Dar m-am oprit. În ziua aceea, Iustin nu reparase trecutul. Doar îi făcuse loc să respire.

Când am ajuns acasă, telefonul meu sună. Era un mesaj de la Sofia. Nu conținea decât o fotografie: mâna ei ținând fotografia veche, iar lângă ea, pe aceeași masă, poza recentă a Lidiei.

Sub imagini scrisese: „Mâine îi spun fiicei mele unde am așteptat-o.”

Iustin își puse caietul lângă mașina de tuns iarba, apoi își pregăti mănușile pentru dimineață.

În buzunarul lui nu mai era cheia.

Dar în casa Sofiei, pentru prima dată după nouăsprezece ani, cheia se potrivea în broasca unui seif care nu mai ascundea un secret, ci numele adevărat al unei fiice.

Iar pe ultima pagină a caietului portocaliu, sub toate adresele bătrânilor, Iustin scrisese: „Sofia Mureșan — peluză pentru întâlnirea cu Lidia.”