PARTEA 4 — Mi s-a cerut să nu port albastru la nunta fiului meu, dar când am intrat în sală, zâmbetul miresei a dispărut

PARTEA 4

— Ce s-a întâmplat? am întrebat.

Grant mi-a întins telefonul. Era un mesaj de la administratorul atelierului: cineva schimbase încuietoarea de la casa de pe strada Salcâmilor, iar înăuntru se afla un bărbat care susținea că are dreptul să golească locul până la miezul nopții.

Pentru o secundă, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi am luat geanta de pe scaun.

— Plecăm.

Grant a venit după mine, însă Vanessa i-a prins mâneca.

— Nu poți să mă lași aici după ce m-ai făcut de râs!

El s-a oprit.

Nu s-a uitat la ea cu furie, ci cu o oboseală atât de adâncă, încât mi s-a făcut teamă pentru el.

— Tu m-ai făcut să cred că mama mea este dușmanul meu.

— Pentru că ea te controlează!

— Ea mi-a dat casa.

— Și ți-a umplut capul cu amintiri!

Grant și-a desprins mâneca din mâna ei.

— Amintirile nu sunt o datorie pe care să o încasezi.

Am ieșit din conac sub privirile invitaților. Afară, aerul mirosea a iarbă udă și a fum de la torțele de pe alee. Mașina lui Grant era parcată lângă un gard de piatră, cu panglica albă încă prinsă de oglinda laterală.

În timp ce conducea, nu am vorbit. Telefonul meu vibra fără încetare. Mesaje de la rude, întrebări, fotografii trimise de invitați. Nu am deschis nimic.

Când am ajuns la atelier, era aproape miezul nopții.

Lacătul nou atârna pe poarta de fier. Pe ușă fusese lipită o foaie cu antetul fundației Mercer.

Grant a smuls-o.

— Au venit înaintea noastră.

Dinăuntru s-a auzit o lovitură. Apoi vocea unui bărbat:

— Proprietatea este în administrarea noastră. Plecați sau chemăm oamenii potriviți.

— Este casa mea! am strigat.

— Nu mai este, doamnă.

Grant s-a întors spre mine.

— Mamă, cheia de rezervă este încă la tine?

Am deschis căptușeala genții și am scos o cheiță prinsă de un breloc din lemn, pe care tatăl lui îl sculptase când Grant avea zece ani. O purtasem ani întregi fără să mă gândesc că va ajunge să conteze.

Am introdus cheia în broasca laterală, ascunsă sub plăcuța cu numărul casei.

Bărbatul dinăuntru a auzit mecanismul și a început să lovească în ușă.

— Nu aveți voie!

— Asta vom vedea, a spus Grant.

Ușa s-a deschis.

În atelier, lămpile erau aprinse. Cutii cu vasele tatălui meu erau îngrămădite lângă pereți. Un bărbat în cămașă albă ținea în mână un dosar și două rame cu fotografii.

— Cine sunteți? am întrebat.

— Pavel Radu. Am primit ordin să inventariez bunurile.

— De la cine?

A ezitat.

Grant a făcut un pas spre el.

— De la Colin Mercer?

Pavel și-a coborât privirea.

— Mi s-a spus că actele sunt în regulă.

— Nu sunt, am spus. Și dumneavoastră ați intrat fără permisiune.

Aș fi vrut să plece imediat, dar Grant a observat un teanc de hârtii pe masa de lucru. Printre ele se afla o listă scrisă de mână.

— Ce este asta?

Pavel a încercat să o ascundă.

— Inventarul.

Grant a luat foaia. Pe listă erau trecute nu doar obiectele valoroase, ci și fotografiile, scrisorile tatălui lui și cutia metalică în care păstram certificatele atelierului.

— Voiau să ia și astea?

Pavel nu a răspuns.

Am simțit cum mi se taie respirația. Pentru ei, nu era doar o clădire. Erau lucrurile care spuneau cine fusese soțul meu și cine devenise fiul meu.

Grant a ridicat telefonul.

— Am nevoie să-mi spui tot ce știi.

Pavel s-a așezat pe un scaun cu spătarul crăpat.

— Colin mi-a spus că firma va prelua atelierul după nuntă. Vanessa urma să semneze în dimineața de după ceremonie. Mi-a dat o copie după un contract și mi-a spus că dumneavoastră ați acceptat.

— Eu nu am semnat nimic, am spus.

— Știu acum.

Grant a strâns lista în pumn.

— De ce ai venit aici în seara asta?

— Pentru că mi s-a spus că, dacă nu termin inventarul până la miezul nopții, pierd plata.

A scos din buzunar un plic îngust și l-a pus pe masă.

Înăuntru era un ordin de plată semnat de Vanessa.

Nu pentru Pavel.

Pentru Colin.

Data era cu trei zile înainte de nuntă.

Grant a închis ochii.

— Ea știa tot.

— Da, am spus. Știa.

Dimineața următoare, ne-am întors la conac doar pentru lucrurile noastre. În sala de recepție, florile albastre se ofiliseră în vasele de sticlă. Unele invitații plecaseră, altele încă șușoteau lângă bufet.

Vanessa stătea singură lângă masa miresei, cu voalul desfăcut și agățat de un scaun.

Mama ei nu mai purta zâmbetul de cu o seară înainte.

— Grant, a spus Vanessa, te rog să mă asculți.

— Te ascult.

— Mama a început totul. Ea a spus că, dacă ne căsătorim, atelierul poate deveni baza fundației. Eu doar am încercat să nu pierd totul.

— Ce ai fi pierdut?

Vanessa și-a frământat degetele.

— Fundația era aproape falimentară. Datoriile erau pe numele familiei. Dacă nu intrai tu în schemă, mama urma să vândă casa bunicilor. Colin m-a convins că nu facem decât să punem lucrurile sub același acoperiș.

— Și mesajele trimise mamei mele?

Ea a închis ochii.

— Colin le-a scris.

— Dar tu le-ai trimis mie.

— Mi-a fost teamă.

Grant a râs scurt, fără veselie.

— Ție ți-a fost teamă să pierzi banii. Mie mi-a fost teamă că o pierd pe mama.

Vanessa a făcut un pas spre el.

— Nu am vrut să te rănesc.

— Ai ordonat să fie scoasă din fotografii.

— Era doar o culoare.

— Nu. Era felul în care ai decis cine aparține lângă tine.

Mama ei a izbucnit de la câțiva pași:

— Grant, dacă pleci, vei regreta. Casa ta va fi plină de datorii, iar compania ta nu va rezista fără banii noștri.

Grant s-a întors spre ea.

— Compania mea nu are nevoie de banii voștri. Are nevoie să nu-i mai folosiți numele.

A pus pe masă copia contractului și ordinul de plată.

— Iar dacă mai intră cineva în atelier, fiecare document va ajunge la oamenii care trebuie să-l vadă.

Nu a rostit amenințări. Nu era nevoie.

Vanessa a privit hârtiile, apoi rochia ei albă. În jurul gulerului, broderia albastră părea acum o pată rece.

— Și noi? a întrebat ea.

Grant a scos verigheta din buzunar. Nu o purtase niciodată.

— Noi nu am ajuns să fim soț și soție.

A așezat-o pe masă, lângă buchetul ofilit.

— Poate că asta este singurul lucru pe care încă îl putem salva.

Vanessa a început să plângă, dar nu s-a apropiat de el.

În drum spre ieșire, Grant s-a oprit lângă panoul cu fotografiile pregătite pentru recepție. În fiecare imagine, familia Mercer purta albastru. Într-una dintre ele, eu fusesem decupată complet, rămânând doar marginea umărului meu verde.

Grant a desprins fotografia și a rupt-o în două.

Apoi mi-a întins jumătatea pe care se vedea fața lui.

— O ducem la atelier.

— De ce?

— Pentru că acolo este locul unde trebuia să fiu lângă tine de la început.

Mai târziu, am așezat fotografia între strungul tatălui lui și raftul cu lut uscat. Broșa de alamă îmi lăsase încă o urmă roșie în palmă. Am privit-o, apoi am scos-o de la guler și am prins cu ea fotografia de sfoara de cânepă de deasupra mesei.

În imagine, Grant zâmbea doar puțin.

Dar de data aceasta nu mai privea spre familia care îl împingea într-un rol.

Privea direct spre mine, iar sub fotografia ruptă atârna un singur cuvânt scris de mâna lui: «Mamă.»