Am leșinat în fața celui mai temut om din oraș, iar când mi s-a desfăcut uniforma, zâmbetul lui a dispărut

În clipa în care m-am prăbușit la picioarele lui Gabriel Rossi, zece bărbați și-au scos armele, iar eu am crezut că viața mea se terminase acolo.

În subsolul bucătăriei comerciale a hotelului Pierre, la ora șapte și douăzeci de minute seara, aerul mirosea a zahăr ars, cafea și metal încins. Țineam de marginea mesei de inox ca să nu cad, în timp ce bucătarul-șef striga peste zgomotul vaselor.

— Penelope, cuștile de zahăr trebuiau să fie sus acum trei minute!

— Le duc, chef.

Vocea mea abia s-a auzit. Sub haina albă, coastele îmi ardeau la fiecare respirație. Arthur mă aruncase cu spatele în calorifer în dimineața aceea, pentru că refuzasem să-i dau ultimii bani din economii.

— O femeie grasă ca tine ar trebui să fie recunoscătoare că o suportă cineva, îmi spusese el, cu palma încă roșie după ce mă lovise.

Mă machiasem peste buza spartă și îmi prinsesem părul cu agrafa mică în formă de lingură, singurul lucru primit de la bunica mea. Îmi tremura în buzunar, atingându-mi coapsa la fiecare pas. Era ancora mea. Dovada că existasem cândva într-o lume în care nimeni nu-mi vorbea cu dispreț.

La ora opt fără un sfert, doi paznici m-au escortat în liftul privat. Aveam în brațe tava de argint cu deserturi fragile, iar oglinzile îmi întorceau imaginea unei femei prea mari, prea obosite și prea speriate pentru locul acela.

La ultimul etaj, într-o sală cu pereți de sticlă și o masă lungă din lemn închis, stăteau zece bărbați. Unsprezece, dacă îl număram pe Gabriel Rossi.

El ocupa scaunul din capăt.

Purta un costum albastru întunecat, fără nicio cută, și ținea un pahar cu băutură aurie între degete. Nu ridica vocea, nu făcea gesturi mari. Totuși, când m-am apropiat, conversațiile au murit una câte una.

— Pune tava pe masa de marmură, mi-a șoptit unul dintre paznici.

Am pășit pe covorul persan. O durere albă mi-a tăiat partea stângă. Am strâns agrafa în buzunar și am încercat să mai fac un pas.

Nu am mai apucat.

Genunchii mi s-au înmuiat, tava mi-a alunecat din mâini, iar deserturile s-au sfărâmat pe podea ca niște bijuterii de zahăr. Înainte să ating parchetul, o siluetă albastru-închis s-a desprins de la capătul mesei.

Gabriel m-a prins.

În mișcare, nasturii hainei mele s-au rupt. Materialul s-a deschis peste claviculă, lăsând la vedere vânătăile de forma unei mâini și pata întunecată care cobora spre coaste.

— Stați pe loc! a tunat el.

Armele s-au oprit în aer.

Gabriel m-a așezat cu grijă pe podea, ignorând crema vărsată pe costumul lui. Degetele sale mi-au atins fruntea, apoi s-au oprit lângă buza spartă.

— Cine ți-a făcut asta? a întrebat încet.

Am vrut să mint. Să spun că mă lovisem de un raft. Dar ochii lui nu lăsau loc pentru minciună.

— Doctorele Adler, acum, a ordonat el. Și duceți-ne la casa sigură din Tribeca.

Ultimul lucru pe care l-am simțit înainte să-mi pierd cunoștința a fost mâna lui sub ceafa mea și vocea lui, aproape lipită de urechea mea.

— Spune-mi numele, Penelope.

Când m-am trezit, paisprezece ore mai târziu, eram într-un dormitor uriaș, cu ferestre cât un perete și miros de lemn de cedru. Aveam două coaste fisurate, o fractură fină la claviculă și un ac în braț.

Gabriel stătea într-un fotoliu, cu mânecile suflecate.

— Nu-mi pasă de prăjituri, a spus el. Îmi pasă de omul care te-a făcut să te temi de propria umbră.

— Dacă plec, mă omoară.

— Cine?

Mi-am strâns cearșaful la piept.

— Nu pot să spun.

Gabriel s-a aplecat spre mine, iar fața lui a devenit de piatră.

— Atunci spune-mi doar atât: de ce ți-a golit toate economiile și de ce numele tău apare în datoriile lui?

În acel moment, telefonul de pe noptieră a început să sune. Pe ecran era numărul lui Arthur. Gabriel a întins mâna spre el, iar degetul lui a rămas suspendat deasupra butonului de răspuns…

PARTEA 2

…Gabriel a apăsat pe difuzor, fără să-și ia privirea de la mine.

— Penelope? Unde naiba ești? vocea lui Arthur a izbucnit din telefon. Bucătăria hotelului spune că ai leșinat. Crezi că poți să dispari după ce mi-ai furat banii?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cearșaful de mătase s-a mototolit sub degetele mele.

— Nu i-am furat nimic, am șoptit.

Arthur a râs scurt.

— Ai semnat. Nu te preface proastă. Dacă nu vii până la miezul nopții cu restul banilor, oamenii cărora le datorez nu vor mai avea răbdare.

Gabriel și-a ridicat ușor bărbia.

— Cine sunt oamenii aceștia?

La celălalt capăt s-a făcut o pauză.

— Cine ești tu?

— Omul care a găsit-o pe Penelope cu coastele zdrobite.

Respirația lui Arthur s-a auzit clar prin difuzor.

— Rossi?

Un singur cuvânt. Dar în el s-au strâns frica și furia.

— Spune-i să se întoarcă acasă, a zis el. Apoi putem vorbi despre orice.

— Casa ta nu mai este locul ei, a răspuns Gabriel.

— Nu te băga în treburile noastre!

— Ai confundat-o pe ea cu o treabă.

Gabriel a închis apelul. Eu tremuram atât de tare, încât perfuzia s-a clătinat pe suport.

— De ce ai făcut asta? am întrebat.

— Pentru că nu mai poți să te întorci acolo.

— Nu înțelegi. Are cheile, actele, rețetele mele. Totul.

— Rețetele tale?

Am întors capul spre bibliotecă. Pe un raft se afla un bol de porțelan cu marginea ciobită. Era ridicol de familiar. Bunica mea ținuse unul identic în bucătăria din Albany.

— Arthur a spus că vrea să deschidă o cofetărie, am mărturisit. M-a convins să pun economiile într-o firmă pe numele meu. Apoi a început să împrumute bani. A folosit actele mele pentru garanții.

Gabriel s-a ridicat.

— Cât?

— Nu știu exact. Peste o sută de mii de dolari.

Doctorul Adler a intrat la ora zece și jumătate, purtând o geantă din piele și o expresie severă.

— Ai nevoie de odihnă și de hrană, Penelope. Corpul tău nu mai are rezerve.

— Nu pot mânca.

— Poți încerca supa.

Gabriel a făcut un semn. O femeie de serviciu a adus un bol cu supă de pui și pâine prăjită. Mirosul de rozmarin m-a făcut să plâng, pentru că nu-mi aminteam când mâncasem ultima dată fără să cer voie.

La unsprezece și un sfert, un bărbat cu părul alb a intrat în cameră. Era Matteo, administratorul lui Gabriel. A așezat pe masă un dosar subțire, legat cu o bandă de pânză verde închis.

— Am verificat împrumuturile, a spus el. Arthur nu joacă doar la mesele din Bensonhurst. A folosit sigiliul unei companii care aparține lui Gabriel.

Am ridicat privirea.

— Ce sigiliu?

Matteo a deschis dosarul, dar Gabriel i-a oprit mâna.

— Nu aici.

— De ce? am întrebat. Ce legătură are el cu tine?

Gabriel a privit spre ferestrele întunecate.

— Încerc să aflu.

— Știi deja ceva.

— Știu că cineva a făcut să pară că tu ai accesat banii mei. Știu că Arthur a început să-ți golească economiile exact după ce a intrat într-un depozit al meu. Și mai știu că una dintre semnături seamănă cu a ta, dar nu este a ta.

Mi s-a făcut frig.

— Dacă nu sunt semnăturile mele, cine le-a făcut?

Înainte să răspundă, un paznic a intrat grăbit.

— Șefule, mașina lui Arthur a fost găsită la două străzi de aici. El nu era înăuntru.

— Ce lipsește? a întrebat Gabriel.

Paznicul a înghițit în sec.

— Nimic din depozit. Dar pe scaunul șoferului era o fotografie.

— A cui?

Bărbatul s-a uitat la mine.

— A lui Penelope, în fața hotelului. Și pe spate era scris: «Ea știe unde este originalul».

Am simțit că sângele îmi fuge din obraji.

— Originalul cui?

Gabriel a luat fotografia. Pe margine se vedea o pată mică de cremă, albă și uscată. Exact crema pe care o folosisem în laborator cu o zi înainte.

Telefonul lui Matteo a vibrat. A răspuns, apoi și-a schimbat imediat expresia.

— Gabriel, omul pe care îl căutam a intrat singur în clădire. Este la ușa din spate.

— Cine este?

Matteo a privit spre mine.

— Femeia care a lucrat cu Arthur la firma lui.

Mânerul ușii s-a mișcat, iar cineva a bătut de trei ori, rar, ca un semnal…

PARTEA 3

…Gabriel a făcut un semn către paznici, iar ușa s-a deschis doar cât să intre o femeie scundă, cu o haină galbenă și părul ud de ploaie.

Avea în mână o cutie metalică de prăjituri. A privit întâi spre Gabriel, apoi spre mine.

— Mă numesc Nora Bell, a spus ea. Am fost contabilă la firma lui Arthur.

— De ce ai venit? a întrebat Gabriel.

— Pentru că oamenii lui m-au urmărit toată ziua. Și pentru că Penelope trebuie să audă ce am făcut.

A pus cutia pe masă. Capacul a scârțâit când l-a ridicat. Înăuntru nu erau prăjituri, ci registre, facturi și un teanc de foi pliate.

Eu m-am ridicat cât am putut, iar durerea din coaste mi-a tăiat respirația.

— Ce înseamnă asta?

Nora și-a strâns degetele în jurul curelei genții.

— Arthur nu a împrumutat banii pentru jocuri. A făcut să pară că îi împrumută pentru o afacere de cofetărie pe numele tău. Dar banii au mers către un depozit al lui Gabriel.

Gabriel s-a apropiat.

— Vorbește clar.

Nora a scos o factură.

— Arthur voia acces la un teren de lângă râu. Nu putea să-l cumpere, așa că a creat datorii false în numele lui Penelope. Apoi urma să declare falimentul firmei și să transfere terenul către o societate pe care o controla el.

— De ce terenul meu? a întrebat Gabriel.

— Nu era al dumneavoastră în acte. Era al unei fundații care a primit banii printr-un intermediar. Arthur a crezut că nimeni nu va observa.

Gabriel a luat foile. Liniile feței i s-au întărit.

— Cine i-a dat documentele de acces?

Nora a scos ultima pagină. În partea de jos era o semnătură.

— Unul dintre oamenii dumneavoastră. Silas Vieri.

Ușa s-a deschis din nou. Silas a intrat însoțit de doi paznici, cu haina neagră udă la umeri.

— E o minciună, a spus el.

Nora a împins registrul spre Gabriel.

— Atunci explicați de ce ați primit șase plăți în numerar și de ce ați semnat predarea cheilor.

Silas a apucat registrul.

— Hârtiile pot fi falsificate.

— Nu și cerneala de pe degetele dumneavoastră, a spus Nora.

Toți au privit mâna lui. Pe degetul mare avea o pată albastru-neagră, aceeași cerneală folosită în registru.

Gabriel nu a ridicat vocea.

— Arthur este la depozit?

Silas a rămas nemișcat.

— Nu știu.

— Ai spus că nu ai vorbit cu el de două săptămâni.

— Așa este.

Nora a deschis cutia și a scos o scrisoare mototolită.

— Atunci de ce i-ai trimis mesajul acesta ieri? «Adu femeia. Ea are caietul bunicii.»

Mi s-a oprit respirația.

Caietul bunicii mele. Îl ținusem ani întregi într-un sertar, plin cu rețete scrise de mână și note despre furnizori. Arthur îl luase cu trei zile înainte, spunând că are nevoie de o rețetă pentru cofetărie.

— Ce este în caiet? am întrebat.

Nora s-a uitat direct la mine.

— Nu sunt doar rețete. Bunica dumneavoastră a fost coproprietara unei brutării vechi care deținea drepturile asupra terenului de lângă râu. A lăsat documentele originale ascunse între file. Arthur a aflat și a încercat să vă forțeze să i le dați.

Am simțit agrafa în buzunar. Lingura mică, primită de la bunica, avea pe mâner o crestătură pe care nu o înțelesesem niciodată.

Gabriel a întins mâna.

— Dă-mi agrafa.

I-am dat-o. El a apăsat marginea lingurii, iar partea metalică s-a desprins. În interior era o fâșie rulată de hârtie.

Nora a început să plângă.

— Asta este originalul.

Silas a făcut un pas spre mine, dar paznicii l-au prins de brațe.

— Arthur nu voia doar terenul, a spus Gabriel. Voia să folosească numele tău ca să mă șantajeze. Iar tu, Penelope, ai fost singura persoană care putea dovedi că actele erau false.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o pe Nora.

— Pentru că Arthur mi-a amenințat fiul. Am tăcut până am văzut fotografia ta.

Gabriel s-a întors către paznici.

— Găsiți-l pe Arthur înainte să ajungă la depozit.

Telefonul din buzunarul lui a sunat chiar atunci. A ascultat câteva secunde, apoi s-a uitat la mine.

— A ajuns deja acolo.

— Și ce vrea?

Gabriel a închis apelul. Pe chipul lui nu mai era doar furie. Era ceva mai grav.

— A luat-o pe sora mea. Și a spus că o eliberează numai dacă merg eu cu originalul.

În spatele lui, Nora a scăpat cutia metalică din mâini.

Dar Arthur nu știa un lucru: documentul nu era singurul lucru pe care bunica mea îl ascunsese în acea agrafă…