PARTEA 4 — Am leșinat în fața celui mai temut om din oraș, iar când mi s-a desfăcut uniforma, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

…Arthur nu știa că, în clipa în care Gabriel a desfăcut fâșia de hârtie, a găsit și un număr scris pe spatele ei.

Un număr de telefon.

Gabriel l-a format imediat.

— Cine este? am întrebat.

— Un vechi partener al bunicii tale, a răspuns el. Dacă mai trăiește, poate să ne spună cum intrăm în depozit fără ca Arthur să o rănească pe sora mea.

Telefonul a sunat de două ori.

— Cine vorbește? a întrebat o voce bătrână.

— Gabriel Rossi. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră.

În cameră s-a lăsat o tăcere grea.

— Dacă ai găsit agrafa, înseamnă că Penelope este în pericol, a spus bărbatul. Sunt la brutăria de pe strada Mercer. Veniți singuri.

Gabriel s-a uitat la Matteo.

— Pregătește două mașini.

— Ai spus singuri, am intervenit.

— Tu rămâi aici.

— Nu.

Cuvântul mi-a ieșit înainte să-mi fie frică de el.

Gabriel s-a întors.

— Ai coaste fisurate.

— Și sora ta este ținută captivă din cauza mea.

— Nu din cauza ta. Din cauza lui Arthur.

— Atunci lasă-mă să merg. Cunoaște vocea mea. Dacă mă aude, poate nu apasă pe trăgaci.

Gabriel a rămas cu privirea asupra mea. În spatele lui, lampa de alamă arunca o dungă caldă peste registrul deschis.

— Dacă se apropie de tine, faci exact ce spun eu.

— Nu mai sunt copil.

— Nu am spus asta.

— Dar te porți ca și cum aș fi o povară.

Privirea lui s-a schimbat.

— Mă port ca un om care a găsit o femeie leșinată pe podea și încă își amintește cum îi tremurau mâinile.

Am coborât ochii.

— Mâinile îmi tremurau pentru că am fost speriată. Nu pentru că sunt slabă.

Gabriel nu a răspuns. A luat geaca de pe spătarul scaunului și mi-a întins-o.

— Atunci vino.

La ora douăsprezece și zece minute, am ajuns la brutăria părăsită de pe strada Mercer. Mirosul de făină veche și lemn umed mi-a amintit de bucătăria bunicii. În spatele cuptorului de cărămidă, un bărbat subțire, cu o șapcă de lână, ne aștepta.

— Penelope? a întrebat el.

— Da.

— Bunica ta mi-a salvat viața când aveam douăzeci de ani. A cumpărat brutăria împreună cu fratele meu și a păstrat actele în două locuri. Caietul era cheia, dar nu și dovada întreagă.

— Unde este cealaltă parte?

Bărbatul a arătat spre cuptor.

— În cărămida cu trei crăpături.

Gabriel a scos cărămida. În spatele ei era un tub de tablă, acoperit de praf. Înăuntru am găsit un act vechi și o fotografie cu bunica, tânără, zâmbind lângă doi bărbați.

Unul era tatăl lui Gabriel.

Gabriel a privit fotografia ca și cum ar fi primit o lovitură.

— Tatăl meu a fost partenerul ei.

— De aceea Arthur a crezut că terenul îi aparține familiei Rossi, am spus.

— De aceea a crezut că mă poate șantaja.

Din spatele brutăriei s-a auzit un motor.

Bărbatul cu șapcă ne-a privit.

— Depozitul este la trei străzi. Intrarea principală este păzită. Dar sub brutărie există un tunel vechi de aprovizionare.

Am coborât printr-o trapă ascunsă sub sacii de făină. Podeaua era umedă, iar fiecare pas îmi trăgea durerea prin coaste. Gabriel mergea înaintea mea, ținând o lanternă mică. La capăt, am auzit vocea lui Arthur.

— Spune-i să vină singură! Dacă văd pe altcineva, sora ta moare!

În încăpere, sora lui Gabriel era legată de un scaun metalic. Avea o tăietură superficială pe obraz, dar era conștientă. Arthur stătea în spatele ei, cu un pistol în mână și caietul bunicii sub braț.

— Penelope, ai venit, a spus el.

— Elibereaz-o pe Sofia.

— Întâi originalul.

Gabriel a făcut un pas.

— Uită-te la mine, Arthur.

— Ține-te departe, Rossi!

— Ai pierdut deja.

Arthur a râs, dar mâna cu pistolul îi tremura.

— Tu crezi că ea te va alege? Este doar o bucătăreasă speriată. A făcut tot ce i-am cerut.

Cuvintele lui m-au lovit, dar de data aceasta nu m-au îndoit.

— Nu am făcut tot ce mi-ai cerut.

Arthur s-a întors spre mine.

— Ce ai spus?

— Nu ți-am dat originalul. Nu ți-am spus niciodată unde este. Și nu am semnat actele acelea.

Nora, care venise cu noi prin tunel, a ridicat telefonul.

— Iar toate documentele tale sunt înregistrate în registrele contabile.

Arthur a privit-o îngrozit.

— Tu trebuia să fii plecată din oraș!

— Am fost plecată. M-am întors pentru ea.

Sofia a lovit cu piciorul în piciorul scaunului. Metalul a căzut într-o parte, iar Arthur și-a pierdut echilibrul. Gabriel s-a aruncat înainte. Pistolul a căzut pe ciment. Eu am apucat mâna Sofiei și am tras-o spre tunel.

O secundă mai târziu, Gabriel îl ținea pe Arthur la pământ.

Arthur a început să plângă.

— Nu am vrut să o rănesc. Aveam nevoie doar de bani.

Gabriel și-a apăsat genunchiul pe încheietura lui.

— Ai avut nevoie de bani când ai lovit-o?

— Ea era singura care nu mă putea părăsi.

Am simțit ceva rece în piept.

— M-ai confundat cu o cușcă, Arthur.

El a întors capul spre mine.

— Penelope, te iubesc.

— Nu. Iubeai faptul că îți era frică să plec.

Nu am mai așteptat să-l aud implorând.

Gabriel a chemat oamenii săi să-l ducă pe Arthur, iar lui Silas i s-a cerut să predea toate cheile și registrele. Nu a fost nevoie de amenințări. Când a văzut actele originale și semnătura lui pe aceeași masă, Silas a cedat și a oferit toate locurile unde fuseseră ascunși banii.

Dimineața, la casa sigură, doctorul Adler mi-a schimbat bandajul. Sofia stătea lângă mine cu o cană de ceai, iar Nora completa declarațiile despre firmă.

— Ce vei face cu terenul? m-a întrebat Gabriel.

— Nu este al meu singură.

Am privit actul vechi. Numele bunicii era lângă numele tatălui lui.

— Fundația va rămâne proprietară. Dar voi deschide acolo o școală de patiserie pentru femei care fug de case ca aceea în care am locuit eu.

Gabriel a încuviințat.

— Voi finanța prima clădire.

— Nu vreau să-mi fii datornic sau salvator.

— Nici eu nu vreau să fii proiectul meu.

— Atunci ce vrei?

A privit spre agrafa în formă de lingură, așezată pe masă.

— Să alegi tu ce faci cu ceea ce ai moștenit.

Am luat agrafa și am închis cu ea caietul bunicii. Metalul mic a prins lumina dimineții.

— Atunci prima clădire va avea o bucătărie mare, am spus. Cu mese joase, cuptoare bune și o regulă pe care nimeni nu o va încălca.

— Care regulă?

Am pus caietul în brațele mele.

— Nimeni nu are voie să ridice mâna asupra celui care frământă aluatul.

Sofia a zâmbit, Nora a râs printre lacrimi, iar Gabriel a privit spre locul în care urma să fie școala.

Nu l-am iertat pe Arthur.

Dar nici nu i-am mai purtat vocea în cap.

La prânz, am coborât în bucătărie și am cerut făină, unt și coajă de lămâie. Coastele mă dureau, însă mâinile îmi erau stabile. Am frământat aluatul pentru prima rețetă a bunicii, cea scrisă pe marginea documentului care salvase terenul.

Gabriel a intrat fără paznici.

— Chef, a spus el, oprindu-se la câțiva pași. Ce pregătești?

— Cornuri cu lămâie.

— Pentru cine?

Am privit spre femeile adunate în jurul mesei: Sofia, Nora și două angajate ale hotelului care auziseră povestea mea și veniseră să întrebe dacă există loc pentru ele.

— Pentru toate cele care au crezut că nu mai au unde să se ducă.

Gabriel a ridicat o tavă goală.

— Atunci spune-mi unde s-o pun.

Am arătat spre cuptor.

— Acolo. Și ai grijă, domnule Rossi. În bucătăria mea, toți urmează rețeta mea.

El a așezat tava exact unde i-am spus, iar agrafa bunicii a strălucit lângă bolul cu aluat.

Pe prima pagină a caietului, sub lista de ingrediente, era scrisă o singură propoziție:

— Penelope, nu lăsa niciodată pe nimeni să-ți spună cât spațiu meriți să ocupi.