PARTEA 4 — Mi s-a cerut un moștenitor ca să-mi fie plătită datoria tatălui, dar răspunsul meu l-a făcut pe Victor să-și piardă zâmbetul

PARTEA 4

Stefan a coborât ultima treaptă ținând pagina mea de carnet între două degete.

Hârtia era mototolită, pătată cu apă și sânge.

Mi-am recunoscut imediat desenul. Era portretul lui Victor, făcut în timpul vernisajului, când îl văzusem pentru prima dată lângă tabloul mamei mele. Pe spatele foii scrisesem câteva rânduri după ce găsisem, în arhiva galeriei, o fotografie veche cu Elena Carter și doi frați Dragunov.

Stefan a zâmbit.

— Mama ta a fost mai deșteaptă decât toți bărbații din această casă.

Victor a coborât arma, dar nu și privirea.

— Lasă pagina jos.

— Încă îmi vorbești ca și cum ai fi stăpânul locului.

— Casa asta nu te mai ascultă de mult.

Stefan a râs.

— Tu chiar crezi că oamenii tăi te urmează din loialitate? Te urmează pentru bani. Iar banii au fost ai mei înainte să te întorci din străinătate și să te joci de-a salvatorul familiei.

Robert a încercat să se ridice de pe pat. Ana s-a dus lângă el, sprijinindu-l de cot.

— Stefan, am spus, unde este originalul contractului?

El s-a uitat la mine.

— Ai găsit medalionul.

— Și cheia dinăuntru.

— Atunci știi și unde este.

Victor a întors capul spre mine.

— Ce cheie?

Am desfăcut medalionul și am scos lamă minusculă. La capătul ei era gravat același simbol de pasăre care apărea pe vechiul dulap din pivniță.

— Mama a lăsat indicii, am spus. Nu pentru tine. Pentru mine.

Stefan și-a pierdut zâmbetul.

— Elena nu a vrut să te implice.

— A vrut să mă protejeze. Dar tu ai ucis-o, iar tata și-a petrecut două săptămâni închis sub casa omului pe care am fost obligată să-l urăsc.

Victor s-a uitat spre Robert.

— Tu ai crezut că eu l-am răpit?

— Am crezut că ai putea deveni ca tatăl tău, a răspuns Robert. Până când ai început să cauți adevărul în loc să ascunzi datoriile.

Stefan a ridicat pistolul.

— Destul cu poveștile de familie.

Ana a aruncat tava în becul de pe perete. Întunericul a înghițit pivnița. S-a auzit un foc de armă, apoi un strigăt. M-am lipit de perete, cu medalionul strâns în palmă.

Victor a apucat brațul lui Stefan, iar cei doi s-au izbit de raftul cu borcane. Sticla s-a spart. Mirosul amar de murături și praf de pușcă s-a amestecat în aer.

— Lena, cheia! a strigat Victor.

Am alergat spre dulap. Lama a intrat într-o fantă ascunsă sub plăcuța metalică. Am apăsat. Panoul s-a desprins.

Înăuntru se afla o cutie de tablă, învelită într-o eșarfă crem cu margini brodate. Era eșarfa mamei. O recunoșteam după mica pată de cerneală de lângă tiv, rămasă din seara în care mă învățase să desenez mâini.

Am deschis cutia.

În ea se aflau registrul original al datoriilor, trei chitanțe bancare și o scrisoare.

Nu era doar dovada că semnătura tatălui fusese falsificată. Era dovada că Stefan transferase banii în conturile lui, folosind numele lui Victor și al lui Robert. În partea de jos a registrului, Elena scrisese cu mâna ei: „Dacă mi se întâmplă ceva, omul care a plătit paznicii va încerca să-i pună vina lui Victor.”

Victor a citit rândurile peste umărul meu.

Stefan s-a oprit.

— Ea nu trebuia să păstreze registrul, a spus el.

Asta a fost greșeala lui.

Ana a aprins lanterna telefonului. Fața lui Stefan era luminată din lateral, iar pe ea se vedea tot ce încercase să ascundă.

— Tu ai comandat accidentul, a spus Victor.

— Am făcut ce trebuia pentru familie.

— Ai ucis-o pe mama Lenei.

— Ea urma să ne distrugă.

— Și pe tatăl meu l-ai închis.

Stefan a ridicat arma din nou, dar de data aceasta Robert a aruncat spre el bastonul de fier de lângă pat. Lovitura i-a deviat mâna. Glonțul s-a înfipt în tavan.

Victor l-a dezarmat și l-a trântit la pământ.

Pentru câteva clipe, am auzit numai respirația noastră grea.

Apoi telefonul lui Victor a început să sune.

Era un număr din clinica privată unde lucrase medicul familiei. Victor a răspuns.

— Domnule Dragunov, trebuie să veniți imediat. Analizele domnișoarei Carter au sosit. Sarcina despre care v-a vorbit doctorul nu este posibilă în condițiile pe care le-a descris el. Dar există altceva: cineva i-a administrat un medicament care îi poate afecta definitiv sănătatea.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Victor s-a uitat la mine.

— Cine a dat ordinul? am întrebat.

Medicul a ezitat la celălalt capăt al firului.

— Ordinul apare în registrul clinicii sub numele dumneavoastră.

Stefan a început să râdă, chiar și cu obrazul lipit de podea.

— Vezi? Chiar dacă mă pierzi pe mine, tot vei cădea cu mine.

Victor a închis telefonul și s-a apropiat de el.

— Câte copii ai făcut?

— Destule ca să nu mai poți cumpăra tăcerea nimănui.

A scos din buzunar o brichetă și a aprins colțul paginii mele. Flacăra a prins hârtia.

Am smuls foaia înainte să ardă complet.

Pe spate, sub desenul lui Victor, mama scrisese cu cerneală aproape ștearsă: „Nu-l lăsa pe Victor să aibă un moștenitor până nu află cine este cu adevărat.”

Victor a citit propoziția și și-a coborât mâna.

— Ea știa că te voi găsi, am spus.

— Sau se temea că te voi găsi.

— Avea dreptate să se teamă.

Nu a încercat să se apere.

M-a privit drept în ochi.

— Da.

Un singur cuvânt, dar nu era cerere de iertare. Era recunoașterea răului făcut.

Apoi Victor s-a întors spre oamenii de la ușă.

— Nimeni nu pleacă. Chemați medicii pentru Robert. Și trimiteți registrele către toate băncile și procurorii din oraș.

Stefan a râs din nou.

— O să-ți distrugi imperiul ca să salvezi o fată care nici măcar nu vrea să poarte numele tău.

Victor s-a aplecat peste el.

— Nu o salvez ca să-mi poarte numele. Îl distrug pentru că tu l-ai folosit ca pe o armă împotriva tuturor.

În zori, Robert a fost transportat la clinică, iar Ana a predat medicilor toate dovezile ascunse în pivniță. Stefan nu a fost dus nicăieri cu sirene și lumini. Victor a chemat oameni din familia lui, pe cei care ținuseră contabilitatea și paznicii plătiți de Stefan. În fața lor, a pus registrul pe masa din salon.

— De astăzi, niciun cont nu mai este controlat de un singur om, a spus el. Iar orice afacere care poartă numele familiei Dragunov se închide până când fiecare ban este verificat.

— Și tu? am întrebat.

— Eu voi rămâne să repar ce am lăsat să crească lângă mine.

— Nu-mi cere să te ajut.

— Nu-ți cer.

— Nu vreau să mă căsătoresc cu tine. Nu vreau un copil cu tine. Nu vreau să fiu recompensa pentru datoria tatălui meu.

Victor a dat din cap.

— Știu.

Am simțit că furia mea nu dispăruse. Nici rana. Dar ceva se schimbase: nu mai eram fata adusă într-o țară străină ca să fie folosită. Aveam registrul, scrisoarea mamei și un tată care, în sfârșit, putea spune adevărul cu voce tare.

Înainte să plec spre clinică, Victor mi-a întins medalionul.

— E al tău.

— Nu. A fost al mamei.

— Atunci păstrează-l pentru ea.

Am deschis medalionul încă o dată. Lama mică strălucea sub lumina dimineții, iar pe interior, sub inițialele „E.D.”, am observat o gravură pe care nu o văzusem înainte.

„Pentru Lena, când va fi destul de curajoasă să nu mai fugă.”

Am ridicat privirea spre Victor.

— Mama știa că voi ajunge aici.

— Poate că știa doar că adevărul ajunge întotdeauna la cineva.

— Nu spune lucruri frumoase ca să mă faci să rămân.

— Nu te voi opri dacă pleci.

A fost prima promisiune pe care i-am crezut-o.

La clinică, Robert mi-a cerut să-i citesc scrisoarea Elenei. M-am așezat lângă pat și am început, în timp ce Ana stătea la picioarele lui, iar Victor rămânea pe hol, dincolo de ușa de sticlă.

Când am ajuns la ultima frază, vocea mi s-a frânt.

„Fiica mea nu trebuie să nască moștenitori pentru bărbați care nu știu să-și poarte numele. Ea trebuie să deseneze chipul adevărat al fiecăruia.”

Robert a plâns fără să se ascundă.

Eu am strâns eșarfa crem în mâini și am privit portretul lui Victor din carnet. În desen, ochii lui păreau reci. Dar în realitate, omul de pe hol își scotea toate armele de la brâu și le așeza pe masa paznicului.

Nu pentru mine.

Pentru că înțelesese, prea târziu, că un imperiu poate supraviețui fără un moștenitor, dar nu fără adevăr.

Iar sub desenul ars pe jumătate, mâna mamei încă păstra ultima ei poruncă: „Nu-i da un copil. Dă-i o oglindă.”