Mi s-a cerut un moștenitor ca să-mi fie plătită datoria tatălui, dar răspunsul meu l-a făcut pe Victor să-și piardă zâmbetul

În clipa în care am intrat în salonul păzit, Victor Dragunov a împins spre mine o foaie albă și a spus că trebuie să-i nasc un copil în șase luni.

Era ora douăsprezece și șaptesprezece minute noaptea, iar ploaia lovea ferestrele înalte ale vilei ca niște degete nerăbdătoare. Mirosul de ceară, piele și fum de lemn îmi rămăsese prins în gât. Aveam încă rochia neagră de la vernisajul din Boston, pătată la tiv cu noroiul drumului.

Victor stătea lângă șemineu. Nu era bătrânul bolnav pe care mi-l imaginasem în avion. Avea poate treizeci și opt de ani, umeri drepți, mâini liniștite și ochi atât de reci, încât păreau să fi uitat cum se aprinde frica.

— Tatăl tău datorează familiei mele patru milioane și jumătate de dolari, a spus el.

— Tatăl meu nu are asemenea bani.

— Tocmai de aceea ești aici.

Am privit spre cei doi bărbați de lângă ușă. Unul ținea degetul aproape de arma ascunsă sub haină. Celălalt îmi confiscase pașaportul în aeroport și nu spusese niciun cuvânt de când mă urcaseră în mașină.

— Unde este tatăl meu?

Victor a ridicat privirea din document.

— În viață, ultima dată când am verificat.

Inima mi-a lovit coastele. De trei zile, Robert Carter nu răspundea la telefon. Îmi lăsase un singur mesaj: „Nu te întoarce acasă. Nu ai încredere în nimeni.” Apoi dispăruse.

Victor a făcut un pas spre masă.

— Vei rămâne aici. Vei avea medic, haine, o cameră și tot ce îți trebuie. În șase luni, vei fi însărcinată. Dacă refuzi, datoria va fi plătită de tatăl tău cu viața.

Mi s-a făcut frig în ciuda focului.

— Credeți că o femeie poate fi cumpărată cu o semnătură?

— Nu te cumpăr, Lena. Te folosesc pentru a salva ceea ce tatăl tău a distrus.

Am râs scurt, deși îmi tremurau genunchii.

— Atunci ați ales greșit femeia.

Pentru prima dată, expresia lui s-a mișcat. Nu mult. Doar o încordare mică în maxilar.

La ora unu fără zece, am fost dusă într-o cameră de la etaj. Pereții erau acoperiți cu tapiserii întunecate, iar pe birou se afla geanta mea de la galerie. Cineva îmi pusese înăuntru carnetul de schițe, dar îi smulsese ultima pagină.

Am deschis sertarele. În cel de sus am găsit o panglică roșie de catifea, prinsă de un medalion vechi cu forma unei păsări. Nu-mi aparținea. Pe spatele medalionului erau gravate două litere: „E.D.”

Am băgat obiectul în buzunar chiar când clanța s-a apăsat.

Era o femeie scundă, cu părul alb strâns într-un coc și cu o tavă în mâini.

— Mâncați, domnișoară, a spus în română.

— Nu înțeleg limba dumneavoastră.

Femeia a pus ceașca pe masă, apoi a privit spre coridor.

— Atunci înțelegeți asta: nu rămâneți singură cu domnul Dragunov.

— Cine sunteți?

— Ana. Am lucrat pentru familia lui înainte să se nască Victor.

Mi-a împins farfuria, dar degetele ei tremurau.

— De ce mă avertizați?

Ana a privit medalionul care ieșea din buzunarul meu. Fața i s-a golit de culoare.

— De unde îl aveți?

Înainte să pot răspunde, s-au auzit pași grei pe scări. Ana a apucat tava și a șoptit:

— Dacă vă întreabă cine v-a dat medalionul, spuneți că l-ați găsit în geantă.

Ușa s-a deschis. Victor stătea în prag, iar în mâna lui se afla o mapă legată cu o curea de piele.

— Tatăl tău a lăsat ceva pentru tine, a spus el. Dar, înainte să ți-l dau, vreau să văd dacă ai curajul să-l deschizi…

PARTEA 2

Victor a intrat și a închis ușa în urma lui. La ora unu și douăzeci de minute, camera părea mai mică decât înainte, iar focul din șemineu arunca pe tavan umbre lungi, asemănătoare unor gratii.

Ana plecase cu pași repezi. Eu rămăsesem lângă birou, cu medalionul apăsat în palmă.

— Pune mapa pe masă, am spus.

Victor a zâmbit fără căldură.

— Încă îmi dai ordine.

— Încă nu v-am dat un răspuns.

— Răspunsul tău nu schimbă nimic.

A desfăcut cureaua de piele. Înăuntru erau copii ale unor contracte, extrase bancare și o fotografie veche. În fotografie, tatăl meu stătea lângă un bărbat mai tânăr, cu părul negru și o cicatrice sub ochiul stâng. În spatele lor se vedea aceeași vilă.

— Cine este el?

— Fratele meu, Stefan.

Numele mi-a dat o senzație stranie. Îl auzisem cu ani în urmă, într-o ceartă între părinții mei. Mama îmi spusese atunci să nu-l rostesc niciodată în fața tatălui.

— Ce legătură are cu datoria?

— Toată.

Victor a întins un contract. În josul paginii se afla semnătura lui Robert Carter, clară și apăsată.

— Tatăl tău a garantat un transport care a dispărut. Banii au fost ai familiei mele.

— Tatăl meu era contabil, nu traficant.

— Asta ai crezut tu.

Am privit cifra de pe document. Data era cu șase luni după moartea mamei mele. Tata îmi spusese că, în acea perioadă, fusese internat în spital după un accident.

— Semnătura e falsă.

Victor și-a ridicat ochii.

— Ești sigură?

— Am văzut-o în fiecare zi din copilărie. Litera „R” este greșită. Tatăl meu o făcea cu o singură buclă.

— Poate că a semnat grăbit.

— Nu. Aici scrie că a semnat la orașul de unde nu putea pleca. Era în comă.

Pentru câteva secunde, nu s-a mișcat nimeni. Apoi Victor a luat contractul și l-a întors cu fața în jos.

— Ai studiat artă, nu drept.

— Am studiat oamenii. Iar oamenii mint mai ales cu mâinile.

Mi-am deschis carnetul. Pe prima pagină era un portret desenat în cărbune: bărbatul cu cicatricea. Îl schițasem la vernisaj, din memorie, după ce îl văzusem lângă mașina care mă urmărise în Boston.

Victor s-a apropiat.

— De unde ai chipul lui Stefan?

— De la galeria mea. A stat în fața tabloului mamei mele și a spus că ea ar fi trebuit să uite ce văzuse.

Mâna lui Victor s-a strâns în jurul foii.

— Mama ta nu a murit într-un accident.

Cuvintele au căzut între noi ca un pahar spart.

— Ce ați spus?

— Nu am spus că știu cine a ucis-o.

— Dar știți că a fost ucisă.

Victor s-a întors spre șemineu. Flacăra îi lumina cicatricea subțire de la gât.

— Tatăl tău a dispărut pentru că încerca să găsească dovada. Stefan a aflat și l-a luat înaintea mea.

— Atunci de ce mă țineți aici?

— Pentru că Stefan crede că te am. Dacă pleci, te va căuta. Dacă rămâi, îl pot face să vină.

Am înțeles atunci că sarcina nu era singurul plan. Victor avea nevoie de mine ca momeală, dar voia să mă lege de el înainte să-mi spună adevărul.

— Vreți un copil sau vreți să-l scoateți pe fratele dumneavoastră din ascunzătoare?

— Ambele lucruri îmi pot salva familia.

— Nu sunt instrumentul nimănui.

A bătut cineva în ușă. Era unul dintre gardieni, palid și fără suflare.

— Domnule, telefonul din birou tocmai a sunat. Cel care a vorbit a spus că are ceva ce îi aparține domnișoarei Carter.

Victor a întors capul.

— Ce anume?

Gardianul a înghițit în sec.

— Ultima pagină din carnetul ei. Și a spus că, dacă nu veniți singur la vechea gară înainte de zori, tatăl ei va muri…

PARTEA 3

La ora două și cinci minute, Victor a coborât în birou cu pistolul ascuns sub sacou. Eu l-am urmat fără să aștept permisiunea. Piatra rece a holului îmi tăia tălpile prin pantofii subțiri, dar frica devenise prea fierbinte ca să mă mai oprească.

— Rămâi în mașină, a spus el.

— Nu. Tatăl meu este acolo.

— Dacă te vede cineva, tot planul se schimbă.

— Planul dumneavoastră s-a schimbat când ați decis că sunt mai mult decât o mamă pentru moștenitor.

Victor m-a prins de încheietură. Nu m-a durut, dar strânsoarea lui a fost un avertisment.

— Nu mă provoca.

— Atunci nu mă tratați ca pe o proprietate.

În acel moment, telefonul din birou a sunat din nou. Victor a răspuns pe difuzor.

— Sunt aici, a spus el.

O voce bărbătească a râs.

— Nu ești singur. O aud pe fată respirând.

Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji.

— Stefan, a spus Victor.

— Ai recunoscut vocea fratelui tău, dar încă nu recunoști adevărul. Adu documentul original la gară. Nu copia. Originalul.

— Dacă îl atingi pe Robert, te omor.

— Robert nu este la gară. El a fost în casă tot timpul.

Victor s-a întors spre Ana, care apăruse în prag. Femeia ținea tava de cupru la piept ca pe un scut.

— Ce înseamnă asta? a întrebat Victor.

Ana și-a lăsat ochii în jos.

— Înseamnă că tatăl domnișoarei Carter este în pivnița veche.

Am făcut un pas spre ea.

— De când?

— De două săptămâni. L-am ascuns acolo pentru că Stefan a poruncit să fie omorât.

Victor a rămas nemișcat.

— Tu l-ai ajutat?

— I-am dat apă. I-am schimbat pansamentul. Nu puteam să-l las să moară.

Am coborât scările cu Victor în urma mea. În pivniță mirosea a pământ umed și medicamente. Robert era întins pe un pat de fier, cu obrazul umflat și o coastă bandajată. Când m-a văzut, a încercat să se ridice.

— Lena, pleacă de aici.

— Ai știut că mă vor aduce?

— Am știut că Stefan te va folosi ca să ajungă la acte.

Victor a scos contractul din mapă.

— Unde este originalul?

Tatăl meu a privit spre medalionul din mâna mea.

— Înăuntru.

Am deschis capacul mic. În interior nu era fotografie, ci o lamă minusculă și o fâșie de hârtie împăturită. Am desfăcut-o cu degetele tremurânde. Pe ea era un număr de seif și o semnătură a mamei mele.

Robert a închis ochii.

— Elena a descoperit că Stefan falsifica datoriile și folosea numele familiei Dragunov pentru a muta bani. Ea a vrut să-l denunțe. Stefan a provocat accidentul.

Victor s-a uitat la mine.

— De ce nu mi-ai spus mai devreme? l-a întrebat pe Robert.

— Pentru că nu știam dacă ești ca el.

— Și acum?

— Acum ai adus-o pe fiica mea aici și i-ai cerut un copil.

Victor a făcut un pas înainte, furios.

— Am încercat să o țin în viață.

— Ai confundat protecția cu stăpânirea.

Pe coridor s-a auzit un zgomot metalic. Ana a ridicat tava. Sub ea ascunsese o cheie.

— Stefan este în casă, a șoptit.

Ușa pivniței s-a deschis. Bărbatul din fotografia veche a coborât singur, cu ultima pagină din carnetul meu între degete.

— Victor, a spus el, uitându-se la fratele său. Ai luat tot ce era al meu. Dar n-ai știut niciodată ce a scris Elena pe spatele acelui desen…