M-a concediat după optsprezece ani și mi-a întins o singură leafă, dar când am ieșit pe poartă, avocatul a pălit

În clipa în care am ieșit din conacul lui Nicolae Petrescu, cu o singură leafă în buzunar, nu știam că cineva mă privea din spatele perdelei.

Era aproape ora cinci, într-o joi rece de martie. Țineam într-o mână sacoșa cu șorțul meu alb și cu micul aparat de radio, iar în cealaltă strângeam rama fotografiei pe care Nicolae mi-o dăruise cu mulți ani în urmă. Aparatul avea un buton de alamă în formă de semilună, zgâriat pe margine. Îl porneam în fiecare dimineață, înainte să încep curățenia.

În urma mea, ușa grea s-a închis cu un bubuit care mi-a rămas în piept.

— Ai auzit ce ți-am spus, Elena? strigase Andrei din birou. Până la sfârșitul zilei să nu mai fii aici.

— Am auzit, domnule Andrei.

— Și nu te aștepta la altceva. Tatăl meu nu mai este. Casa este a mea acum.

Nu m-am certat cu el. După optsprezece ani de muncă, mi-a întins patru sute de dolari, bani pentru o singură săptămână, de parcă toată viața mea se putea împături într-un plic subțire.

În bucătăria mea, la ora șapte seara, am așezat fotografia pe raft și am deschis frigiderul. Înăuntru erau două ouă, o jumătate de pâine și un borcan cu murături. Luca dormea în camera de alături. Nepotul meu avea unsprezece ani și nu știa că, pentru prima dată de la moartea mamei lui, nu mai știam cum voi plăti următoarea lună.

Am închis ușa frigiderului.

— Bunico? s-a auzit vocea lui somnoroasă.

— Sunt aici, puiule.

— Mâine mai merg la școală?

Mi-am lipit palma de blat, ca să nu observe că tremura.

— Bineînțeles că mergi.

Am zâmbit până când s-a întors în camera lui. Apoi am rămas singură, ascultând ticăitul ceasului din bucătărie. Nicolae fusese singurul om care, în fiecare luni, mă întreba nu doar dacă Luca era sănătos, ci și ce carte citise.

La înmormântarea lui, cu trei săptămâni înainte, Andrei nu plânsese. Stătuse lângă mormânt și întrebase cât costă restaurarea porții de fier. Eu plânsesem pentru omul care mă ascultase după moartea fiicei mele fără să-mi spună să fiu puternică.

A doua zi, vineri, la ora zece dimineața, am mers până la brutăria din colț. Aveam în buzunar banii primiți de la Andrei și calculam câte zile puteau cumpăra. Vânzătoarea mi-a pus pâinea pe tejghea și m-a privit cu milă.

— Ești bine, Elena?

— Doar obosită.

Minciuna mi s-a lipit de limbă ca un gust amar.

Sâmbătă, la ora patru, am găsit un număr necunoscut pe telefon. Am răspuns după al treilea apel.

— Elena? a spus un bărbat. Mă numesc Sergiu Damian. Am fost avocatul lui Nicolae Petrescu.

M-am ridicat de pe scaun.

— Ce s-a întâmplat?

— Înainte să vă explic, trebuie să vă rog ceva.

— Ce anume?

Vocea lui a devenit gravă.

— Așezați-vă, vă rog. Și nu deschideți ușa nimănui până nu terminăm conversația…

PARTEA 2

M-am așezat încet, cu telefonul lipit de ureche. Scaunul de lemn a scârțâit sub mine, iar butonul de alamă al aparatului de radio s-a rostogolit pe masă când l-am atins din greșeală.

— Sunt așezată, domnule avocat.

— Când v-a concediat Andrei, ați semnat vreun document?

— Nu. Mi-a întins banii și mi-a spus să plec până seara.

Sergiu a expirat lung.

— Bine. Asta este foarte important.

— Pentru ce? Mi-a dat doar o săptămână de salariu.

— Pentru că tatăl lui a prevăzut exact acest lucru.

M-am uitat spre fotografia de pe raft. Nicolae zâmbea în ea, așezat lângă mine pe treptele conacului. Era o fotografie simplă, cu marginile îngălbenite. O primisem după ce Luca intrase la școală.

— Ce legătură are fotografia?

— Nu vă pot spune la telefon totul. Dar vă rog să nu o dați nimănui. Nici lui Andrei, nici vreunui notar trimis de el.

— Nu înțeleg.

— Ați observat vreodată că rama are spatele prins cu patru cleme, nu cu două?

Mi s-a făcut frig.

— Da. Nicolae a spus că rama era mai solidă așa.

— Nicolae nu făcea nimic la întâmplare.

În aceeași seară, la ora opt, cineva a bătut în ușa apartamentului. Luca a apărut pe hol, cu o carte sub braț.

— Bunico, cine este?

— Stai în cameră.

Am privit prin vizor. Andrei stătea pe palier, în paltonul lui negru, cu o femeie blondă lângă el.

— Deschide, Elena, a spus el. Vreau să recuperez câteva lucruri ale tatălui meu.

— Nu ai lăsat nimic aici.

— Fotografia.

Inima mi-a lovit coastele.

— Fotografia este a mea.

Andrei a zâmbit fără veselie.

— Nu ești în poziția de a decide ce este al cui.

— Pleacă.

— Mâine vei veni la cabinetul avocatului. Dacă nu, voi spune că ai luat bunuri din casă.

— Nu mă amenința în propria mea locuință.

— Nu te ameninț. Îți explic ce urmează.

A coborât scările. Femeia blondă a rămas o secundă în urmă și mi-a aruncat o privire curioasă. Luca mi-a prins mâna.

— Bunico, de ce vrea poza?

Nu am avut timp să-i răspund.

Duminică, la ora unsprezece, am ajuns la biroul lui Sergiu. Pereții erau acoperiți cu rafturi pline de dosare, iar pe birou se afla o cutie de lemn închisă cu un sigiliu roșu. Andrei era deja acolo, cu brațele încrucișate.

— În sfârșit, a spus el. Putem termina repede?

— Nu până nu vine notarul, a răspuns Sergiu.

— Tatăl meu mi-a lăsat casa. Toată lumea știe asta.

— Nu toată lumea.

Notarul a intrat cu un dosar sub braț. Sergiu a verificat sigiliul, apoi s-a uitat la mine.

— Nicolae a cerut ca această parte a testamentului să fie deschisă numai dacă fiul său o concediază pe Elena fără despăgubirea prevăzută în contract.

Andrei a râs scurt.

— Un contract? Ea a făcut curățenie în casa mea.

Sergiu a pus mâna pe cutie.

— Nu, Andrei. Asta ai crezut tu. Dar înainte să deschidem testamentul, trebuie să verificăm ceva.

A întins degetele spre fotografia pe care o adusesem în geantă, iar Andrei s-a ridicat brusc de pe scaun…

PARTEA 3

Degetele lui Sergiu au atins rama, dar Andrei i-a prins încheietura înainte să poată întoarce fotografia.

— Nu ai dreptul să umbli la lucrurile tatălui meu!

— Dă-mi drumul, a spus avocatul.

— Fotografia aparține familiei mele.

— Atunci de ce ți-e teamă să o văd?

Andrei l-a eliberat. Fața lui devenise roșie, iar femeia blondă de lângă el își răsucea nervos brățara de argint. Eu am scos fotografia din geantă și am așezat-o pe masă.

— Nicolae mi-a dat-o, am spus. Nu mi-a cerut-o niciodată înapoi.

Sergiu a întors rama. Una dintre cleme era zgâriată. A apăsat cu unghia sub marginea de lemn și placa din spate s-a desprins.

Din interior a căzut o cartelă mică, crem, împăturită în două.

Andrei a făcut un pas înapoi.

— Ce este asta?

— Un înscris anexat testamentului, a răspuns notarul. Aveți răbdare.

Sergiu a desfăcut hârtia. Camera a devenit atât de tăcută, încât am auzit pendula de pe perete bătând ora două.

— „Eu, Nicolae Petrescu, declar că Elena Ionescu a lucrat pentru mine timp de optsprezece ani și a fost sprijinul familiei mele atunci când alții au lipsit.”

Mi s-au înmuiat genunchii.

Andrei a izbucnit:

— Asta nu dovedește nimic!

— Încă nu am terminat, a spus Sergiu.

A continuat să citească:

— „Dacă fiul meu o îndepărtează pe Elena fără plata tuturor drepturilor sale și fără preaviz, casa, terenul și fondul destinat educației nepotului ei, Luca, vor fi transferate către Elena, cu obligația ca ea să păstreze locuința pentru copil până la majorat.”

Nu am mai auzit nimic pentru câteva secunde.

Apoi scaunul lui Andrei s-a răsturnat.

— Este fals!

Notarul a ridicat cartela și a verificat semnătura cu lupa.

— Este parte legală a testamentului. Are semnătura testatorului și autentificarea biroului nostru.

— Tata nu ar fi făcut asta!

— Tatăl dumneavoastră a venit la mine cu șase luni înainte de moarte, a spus Sergiu. A repetat de trei ori că nu voia ca Elena să fie alungată după ce el nu va mai fi.

Andrei mă privea de parcă devenisem un perete care îi blocase drumul.

— Ai știut?

— Nu, am răspuns. Nu am știut nimic.

— Te-ai prefăcut săracă!

— Nu m-am prefăcut niciodată.

Sergiu a deschis dosarul principal.

— Începând de astăzi, casa nu mai este a dumneavoastră. Iar cei patru sute de dolari nu înlocuiesc drepturile pe care le-ați încălcat.

Andrei și-a scos telefonul.

— O să contest totul.

— Puteți încerca, a spus notarul. Dar mai există o problemă.

Sergiu a scos o a doua filă din dosar. Nu era testamentul, ci o copie a unei tranzacții.

— Cu două zile înainte să o concediați pe Elena, ați cerut unui creditor să pună ipotecă pe casă. Ați folosit o împuternicire expirată a tatălui dumneavoastră.

Andrei a încremenit.

— Nu știți despre ce vorbiți.

Telefonul lui Sergiu a început să sune. A ascultat, apoi s-a uitat la mine.

— Poliția a găsit documentele originale în biroul conacului. Și tocmai au descoperit că ipoteca nu era singura problemă…

S-ar putea să-ți placă și aceste povești:

Conducătoarea asociației a intrat cu ranga în afumătoarea mea, dar când am încuiat ușa, zâmbetul ei a dispărut Am găsit o cabană a asociației pe terenul meu, iar după ce am pus un singur semn, zâmbetul președintei a dispărut Soacra mea m-a dus la spital după ce m-a bătut, iar când soțul meu a citit mesajul meu, a încetat să mai zâmbească Mi-am urmărit soția până la un bloc uitat, iar când a deschis ușa, zâmbetul ei a dispărut PARTEA 4 — Soțul meu s-a căsătorit în timp ce eu eram în sala de operație, dar când a ajuns acasă, a încetat să mai zâmbească După cezariană, soacra mi-a cerut unul dintre gemeni și a ridicat mâna asupra mea, dar apoi a încetat să mai zâmbească