PARTEA 4 — Am intrat în salon fără să știu dacă voi mai ieși, iar când mama a cerut un inimioară roșie, medicul a amuțit

PARTEA 4

Înainte ca mama să poată răspunde mesajului, ușa salonului s-a deschis și a intrat un bărbat cu o geantă maro, îmbibată de ploaie.

— Sunt avocatul lui Dorian, a spus el. Trebuie să discutăm despre locuință.

Mama era în picioare lângă patul meu, cu telefonul în mână și cu inimioara tricotată prinsă de degetul mare.

— Fiul meu intră în transplant, iar dumneavoastră veniți să-mi luați casa?

— Nu eu iau nimic. Contractul a fost semnat.

— De cine?

Avocatul a evitat privirea ei.

— De dumneavoastră.

Mama a scos un râs scurt, fără bucurie.

— Eu nu am semnat niciun împrumut.

Doctorița Sorina a luat telefonul și a fotografiat contractul.

— Plecați. Acum. Poliția este deja pe drum.

— Nu puteți opri executarea.

— Dar putem opri falsificarea actelor, a spus Sorina. Și avem înregistrarea.

Avocatul a tăcut.

Telefonul lui a sunat. A ascultat câteva secunde, apoi a închis ochii.

— Nu mai pot reprezenta această situație, a murmurat el.

— Ce înseamnă asta? a întrebat mama.

— Înseamnă că am aflat cine mi-a trimis documentele. Și nu vreau să fiu implicat într-o fraudă.

A plecat înainte să ajungă polițiștii.

Dorian a fost găsit în parcarea spitalului, lângă mașina lui. Avea cheia apartamentului în palmă și încerca să sune pe cineva.

— Nu mai răspunde nimeni, i-a spus agentul.

— Am dreptul să-mi văd fiul!

— Îl veți vedea când medicii vor spune că este sigur.

— Eu sunt donatorul!

— Și tocmai de aceea nu aveți voie să transformați donarea într-o armă.

În dimineața următoare, transplantul a început.

Ore întregi, mama a stat pe un scaun de plastic, cu mâinile împreunate. Pe coridor, oamenii care văzuseră mesajul ei cu inimioare roșii lăsaseră desene, lumânări și bilețele. O fetiță desenase un urs cu un plasture pe frunte.

Când Dorian a fost adus pentru recoltare, a trecut prin fața geamului fără să mă vadă. Asistenta a pornit înregistrarea din camera de consultații, la cererea anchetatorilor.

Vocea lui s-a răspândit în încăpere, limpede și rece:

— Faceți ce trebuie. Eu îmi primesc banii și scap de datorii.

Dorian a auzit-o.

S-a oprit.

— Opriți înregistrarea, a spus el.

— Nu putem, a răspuns anchetatorul.

— Nu am vrut să spun asta.

— Ați spus-o dumneavoastră, domnule Dorian.

Pentru prima dată, l-am văzut ascultându-se din afară. Umerii i s-au prăbușit. Nu mai era tatăl care intra în salon cu ordine și hârtii. Era doar un om prins în propriile cuvinte.

A donat măduva.

Transplantul a reușit.

Trei zile mai târziu, m-am trezit cu gura uscată și cu mama dormind pe marginea patului. Inimioara roșie era agățată de suportul perfuziei. Firul desprins atârna până aproape de podea.

— Mamă, am șoptit.

Ea s-a ridicat speriată.

— Sunt aici.

— Am primit destule inimioare?

A început să plângă și să râdă în același timp.

— Ai primit mai multe decât poate număra cineva.

— Și medicamentele?

— Și medicamentele.

Am stat în spital încă șase săptămâni.

În fiecare dimineață, mama îmi citea mesajele oamenilor. Un pescar din Tulcea ne trimitea aceeași inimă în fiecare zi. O profesoară din Brașov îmi scria că elevii ei mă salutau înainte de ore. Femeia cu fetița care desenase ursul a venit într-o sâmbătă și a lăsat la recepție un plic cu șapte desene.

Dorian nu a fost lăsat să mă viziteze.

A cerut de trei ori.

Mama a refuzat de trei ori.

Nu pentru că voia să-l pedepsească, ci pentru că eu încă tresăream când auzeam pași grei pe coridor.

Ancheta a arătat totul. Irina Banu falsificase documente, redirecționase locuri de transplant și folosise semnături copiate. Dorian acceptase bani pentru a retrage acordul meu și încercase să pună apartamentul drept garanție pentru datoriile lui.

Contractul a fost anulat.

Irina a fost concediată și trimisă în judecată.

Dorian a primit o pedeapsă pentru fraudă și fals, dar donarea lui a fost consemnată ca act medical voluntar. Mama a spus că asta era corect.

— Nu vreau să-i neg singurul lucru bun pe care l-a făcut, mi-a explicat.

— Îl mai iubești?

A tăcut mult.

— Uneori iubirea rămâne, dar încrederea nu se mai întoarce.

Când am ieșit din spital, am găsit camera mea aproape goală. Mama o curățase, spălase perdelele și pusese pe birou ursul desenat de fetiță. Patul lui tata, din dormitorul mare, dispăruse. Pe perete rămăsese doar un dreptunghi mai deschis la culoare.

Lângă fereastră se afla singurul lucru pe care nu-l aruncase nimeni: o fotografie veche, cu mine și Dorian la mare. Eu aveam un zâmbet larg. El mă ținea de umeri, dar privea în altă parte.

Am întors fotografia cu fața în jos.

A fost primul lucru pe care l-am ales singur.

Au trecut patru luni.

Ne-am mutat într-un apartament mic, lângă o bibliotecă publică. Mama a început să lucreze la o brutărie de dimineață, iar eu mergeam la școală doar câteva ore, cu o mască subțire și un rucsac plin de caiete.

În fiecare vineri, ajutam la împărțirea pâinii rămase către familiile care aveau nevoie. Mama spunea că nu trebuie să aștepți să fii puternic ca să faci un bine.

Într-o după-amiază, când a început prima ninsoare, am desenat pe fereastră cu degetul o inimă roșie.

— De ce roșie? m-a întrebat mama.

— Pentru că acum știu ce înseamnă.

— Ce înseamnă?

M-am gândit la oamenii care nu mă cunoșteau și totuși îmi trimiseseră o inimă. La doctorița care păstrase o copie. La asistenta cu cheia galbenă. La mama, care stătuse lângă mine în fiecare noapte.

— Înseamnă că cineva nu pleacă atunci când îi este greu.

Mama s-a așezat lângă mine.

— Atunci ai înțeles mai mult decât mulți adulți.

În acea seară, Dorian a trimis un mesaj. Nu cerea bani. Nu amenința. Scria că îi era dor și că, dacă vreau, îmi putea trimite o fotografie cu marea.

Mama mi-a întins telefonul.

— Vrei să-i răspunzi?

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am tastat:

„Îți mulțumesc că mi-ai salvat viața. Dar viața mea nu mai poate fi condusă de frica ta. Nu sunt pregătit să te văd. Te rog să respecți asta.”

Am apăsat trimitere.

Nu am tremurat.

În aceeași noapte, am agățat inimioara tricotată de mânerul ferestrei. Firul desprins încă atârna, dar mama nu l-a mai tăiat.

— De ce îl lași așa? am întrebat.

— Pentru că și lucrurile reparate păstrează urmele prin care au trecut.

Afară ningea peste acoperișuri, peste spitale și peste toate locurile în care oamenii fuseseră nevoiți să aleagă între bani și viață.

Eu am adormit cu mâna pe inimioara roșie.

De data aceasta, nu mai așteptam să fiu salvat.

Eram acasă.