PARTEA 4 — M-a concediat după optsprezece ani și mi-a întins o singură leafă, dar când am ieșit pe poartă, avocatul a pălit

PARTEA 4

Sergiu nu a apucat să termine propoziția, pentru că telefonul lui Andrei a vibrat pe masă.

O dată.

De două ori.

A treia oară, el a răspuns.

— Da?

Am văzut cum i se schimbă chipul. În încăperea luminată de soarele rece al după-amiezii, cu dosarele aliniate pe rafturi și cu fotografia mea între noi, Andrei asculta fără să scoată un cuvânt.

— Nu, a spus în cele din urmă. Nu puteți face asta.

Sergiu s-a apropiat de fereastră.

— Cine este?

Andrei a închis telefonul.

— Banca a blocat conturile, a spus el.

— Nu banca, l-a corectat Sergiu. Ancheta financiară.

— Tata mi-a lăsat totul. Eu doar am încercat să vând o parte din teren.

— Cu o împuternicire expirată.

— Aveam datorii!

— Iar acum trebuie să răspundeți pentru ele.

Femeia blondă s-a ridicat brusc.

— Andrei, mi-ai spus că această casă este deja a ta.

— Taci.

— Mi-ai cerut să aleg mobilierul pentru camera dinspre grădină.

— Am spus să taci!

Mi-am strâns geanta la piept. Nu simțeam bucurie. Doar oboseală. În ultimele zile îmi fusese teamă că voi pierde totul, iar acum priveam un om care încerca să țină între degete o viață construită pe minciuni.

Sergiu a scos din sertar un aparat mic de redare.

— Mai există o înregistrare pe care Nicolae a lăsat-o la noi.

Andrei a pălit.

— Nu.

— Da.

Avocatul a apăsat un buton. Din difuzor s-a auzit vocea lui Nicolae, mai slabă decât o țineam minte, dar limpede.

„Dacă Andrei o dă afară pe Elena ca pe o străină, înseamnă că nu a înțeles nimic din casa aceasta. Nu îi las proprietatea ca să o folosească împotriva celor care au fost loiali. Elena nu este menajera mea. Este familia pe care am avut-o când propria mea familie a lipsit.”

Andrei a făcut un pas către aparat.

— Opriți-l!

„Iar dacă va încerca să împrumute bani punând casa garanție, Sergiu trebuie să trimită imediat actele autorităților. Am păstrat copiile. Nu vreau răzbunare. Vreau doar să nu mai poată distruge ceea ce nu a avut grijă să iubească.”

Înregistrarea s-a oprit.

Andrei a rămas nemișcat, privind aparatul. Pentru prima dată, își auzea propriile alegeri din afara capului său.

— Tata m-a urât, a șoptit.

— Nu, am spus. Te-a așteptat.

La ora șase, doi anchetatori au intrat în birou. Unul dintre ei i-a cerut lui Andrei cheile conacului și documentele. El le-a scos din buzunar cu mâini tremurânde.

— Elena, vino cu mine acasă, mi-a spus Sergiu. Trebuie să facem inventarul și să schimbăm încuietorile.

— Acum?

— Acum.

Când am ajuns la conac, poarta de fier scârțâia sub vânt. În biroul lui Nicolae, sertarele fuseseră răvășite. Pe podea zăcea o fotografie veche cu Andrei copil, cu un colț îndoit.

Am ridicat-o și am pus-o pe birou.

Nu voiam să șterg trecutul. Voiam doar să nu mai fiu obligată să-l port singură.

În camera de serviciu, unde dormisem optsprezece ani în timpul săptămânii, dulapul era gol. Pe raft rămăsese o urmă dreptunghiulară de praf, acolo unde ținusem aparatul de radio. Am luat micul aparat din geantă și l-am așezat la loc.

Butonul de alamă în formă de semilună era încă zgâriat.

L-am rotit.

Din difuzor a izbucnit o melodie veche, cu paraziți și trosnete. Pentru prima dată, casa nu mai suna ca un loc din care urma să fiu dată afară.

A doua zi, la ora nouă dimineața, m-am mutat oficial în conac. Nu în camera mare din aripa de sud, ci în camera luminoasă de lângă grădină. Am ales-o pentru Luca, fiindcă fereastra dădea spre mărul bătrân pe care îl plantase Nicolae.

Am sunat la școală.

— Bună ziua, sunt bunica lui Luca. Aș vrea să vă anunț că ne-am mutat.

— Unde?

Am privit curtea, treptele și ușa pe care o închisesem în urmă cu câteva zile crezând că nu mă voi mai întoarce niciodată.

— Acasă, am răspuns.

Luca a venit după-amiază cu ghiozdanul în spate. A intrat timid pe hol, apoi s-a oprit în fața tabloului mare din salon.

— Bunico, chiar vom locui aici?

— Da.

— Noi doi?

— Noi doi. Și amintirile bune.

A zâmbit. În aceeași seară, a lipit pe frigider un desen cu trei ferestre galbene și un copac strâmb.

— Asta e casa noastră, a spus.

Am pus desenul lângă lista de cumpărături.

Săptămânile au trecut încet. Am angajat o femeie pentru curățenie două zile pe săptămână, fiindcă nu mai voiam să confund grija cu obligația. Dimineața beam ceai în bucătăria mare. După-amiaza verificam temele lui Luca. În fiecare luni, puneam muzică la radio și deschideam ferestrele către grădină.

Fondul lăsat de Nicolae a fost transferat într-un cont pentru studiile lui Luca. Sergiu s-a ocupat de toate actele. Ancheta a arătat că Andrei falsificase împuternicirea și încercase să ascundă datorii vechi.

Nu am mers la fiecare audiere.

Nu am vrut să-l văd pierzându-se.

Am vrut doar să nu mă mai pierd eu.

Într-o dimineață de noiembrie, după primul îngheț, am găsit un mesaj de la Andrei. Îmi cerea să ne întâlnim singuri, fără avocați.

„Tata ar fi vrut să mă ajuți. Putem vinde aripa de vest și împărți banii. Îți promit că de data aceasta voi face lucrurile corect.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi i-am răspuns.

„Nu mai pot salva un om de consecințele alegerilor lui. Casa rămâne pentru Luca. Îți doresc să găsești liniște, dar nu te mai întorci aici.”

Am apăsat trimitere și am lăsat telefonul pe masă.

Luca a intrat cu obrajii roșii de frig.

— Bunico, pot să pornesc radioul?

— Poți.

A luat aparatul cu grijă. A atins butonul de alamă în formă de semilună și l-a rotit până când s-a auzit muzica.

Afară începea să ningă. Fulgii se lipeau de geam, iar în salon lumina se așeza peste fotografia lui Nicolae, peste desenul lui Luca și peste mâinile mele care, în sfârșit, nu mai tremurau.

Casa tăcea.

Dar de data aceasta, tăcerea era a mea.