Mi-au scos lucrurile în saci din propriul apartament, iar când am apărut cu actele, soacra mea a început să tremure

În clipa în care vecina a întrebat dacă era totul în ordine, soacra mea a trântit ușa atât de tare, încât rama veche a vibrat sub palma mea.

— Nu vă privește pe dumneavoastră! — a strigat Valentina Ivanovna, lipindu-și umărul de ușă.

Pe holul îngust al etajului patru mirosea a var proaspăt și a supă de legume. Eu țineam mapa cu actele la piept, iar Irina îmi sprijinea cotul, atentă să nu-mi atingă cusăturile. Încă mă durea fiecare pas, dar durerea din abdomen era nimic pe lângă golul dinăuntru.

— Ba ne privește — a spus Natalia Petrovna. — Sabina locuiește aici de nouă ani. Și este proprietara.

O clipă, Valentina a rămas nemișcată. Apoi a zâmbit strâmb.

— Proprietara nu înseamnă că poate alunga o mamă cu doi copii pe stradă.

În spatele ei, Olga își ținea fetița de mână. Băiatul stătea lângă televizor și strângea o mașinuță roșie. Îi priveam și mă simțeam vinovată că îmi doresc să intre toți înapoi în lumea lor, departe de casa mea.

— Nu alung pe nimeni — am spus. — Vreau doar să-mi recuperez locuința și lucrurile.

— Serghei a fost de acord — a răspuns Valentina. — El este soțul tău.

— Soțul meu nu este proprietarul.

Irina mi-a luat mapa și a deschis-o. Hârtiile au foșnit în liniștea de pe palier, iar degetele mele au început să tremure. Pe prima pagină se vedea clar numele meu, ștampila și data cumpărării apartamentului, cu doi ani înainte să-l cunosc pe Serghei.

— Uitați aici — a spus Irina. — Nu există niciun drept de folosință pentru Olga.

— Nu veniți să ne amenințați cu hârtii! — Valentina a ridicat vocea. — Serghei a rezolvat totul.

Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât mă așteptam. Nu „a discutat”. Nu „a cerut”. A rezolvat totul.

La ora două după-amiaza, într-o cafenea mică de lângă spital, l-am sunat din nou. Serghei a venit după douăzeci de minute. Purta cămașa bleumarin pe care i-o călcasem cu o săptămână înainte de operație. Avea o pată albă de var pe manșetă.

— De ce ai schimbat încuietoarea? — l-am întrebat.

— Pentru renovare.

— De ce sunt lucrurile mele în saci?

— Ca să aibă Olga loc.

— De ce nu mi-ai spus?

A privit spre geam. Afară, autobuzele treceau printr-o ploaie măruntă.

— Ai fi făcut scandal.

Am râs scurt, fără bucurie.

— Aș fi pus o întrebare.

— Sabina, nu transforma asta într-o tragedie. Ai o cameră la părinții mei. Olga are copii.

— Iar eu am operație.

Pentru prima dată, pe chipul lui a apărut iritare.

— Nu poți folosi mereu starea ta ca să obții ce vrei.

Am simțit cum mi se răcește ceafa. Până atunci îmi spunea să mă odihnesc. Acum boala devenise o armă împotriva mea.

— Spune-mi adevărul, Serghei. Ce ai făcut cu apartamentul?

El a ridicat ceașca, dar mâna îi tremura atât de tare, încât lingurița a lovit porțelanul.

— Nimic. Doar am aranjat temporar lucrurile.

În acea seară, la pensiune, Irina a scos din geantă un plic subțire. Nu era albastru, nu avea sigle, doar numele meu scris cu cerneală neagră.

— L-am găsit în cutia ta poștală — a spus ea. — L-a adus administratorul.

Înăuntru era o înștiințare de la un birou notarial. Se menționa o solicitare legată de apartament și o întâlnire stabilită pentru dimineața următoare.

Am ridicat ochii.

— Eu nu am cerut nimic.

Irina a întors foaia. Pe verso se afla o copie cu o semnătură care semăna cu a mea, dar bucla literei „S” era prea largă.

— Atunci cine a semnat?

Telefonul lui Serghei a sunat chiar în acel moment. Nu pe al meu. Pe al Irinei, deoarece îi trimisese un mesaj cu o singură propoziție: „Nu merge mâine la notar.”

Am întins mâna spre mapă, iar Irina a făcut același lucru, ca și cum am fi vrut să împiedicăm hârtia să dispară. Înainte să apuce să-mi explice cine o trimisese, cineva a bătut în ușa camerei…

PARTEA 2

Bătăile s-au repetat, de trei ori, apăsate și egale. Irina a ascuns plicul sub bluza ei, iar eu m-am ridicat cu greu de pe marginea patului.

— Cine este? — a întrebat ea.

— Administratorul pensiunii. Aveți un apel la recepție.

Am deschis. Un băiat cu fața palidă ținea un telefon vechi în palmă.

— Doamnă Sabina, un bărbat vă caută. Spune că este de la biroul notarial.

Am coborât la recepție la ora zece seara. Televizorul mic din colț transmitea știri fără sunet, iar caloriferul bătea ritmic în perete. La telefon, o femeie s-a prezentat drept Mirela Dobre.

— Mâine dimineață este programată autentificarea unei procuri pentru apartamentul dumneavoastră — a spus ea.

— Nu am solicitat nicio procură.

— Tocmai de aceea v-am sunat. Domnul Serghei Munteanu a depus actele și a susținut că aveți o înțelegere conjugală.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Ce fel de procură?

— Împuternicire pentru a reprezenta proprietara într-o operațiune de vânzare. Nu pot oferi mai multe detalii la telefon. Vă rog să veniți dimineață cu actul de identitate și documentele originale.

— Cine a făcut programarea?

La capătul firului s-a auzit o ezitare.

— Un domn pe nume Dinu Radu. Spune că este cumpărătorul.

Am închis și m-am sprijinit de tejghea. În piept îmi bubuia inima.

— A încercat să vândă apartamentul — am șoptit.

Irina a venit lângă mine.

— Sau să-l folosească drept garanție.

În dimineața următoare, la ora opt, am mers la notariat. Clădirea mirosea a hârtie, mobilier lustruit și cafea amară. Mirela Dobre ne-a primit într-o încăpere cu perdele crem. A pus pe masă o mapă groasă și și-a potrivit ochelarii.

— Nu pot autentifica nimic fără prezența dumneavoastră — a spus ea. — Dar documentele depuse sunt îngrijorătoare.

Mi-a întins o copie. Procură notarială, cu numele meu, adresa apartamentului și semnătura falsificată. Lângă ea se afla o evaluare făcută în grabă și o promisiune de vânzare către Dinu Radu.

— Nu am semnat asta — am spus.

— Știu. De aceea am oprit procedura.

— De ce nu m-ați sunat ieri?

— Numărul din dosar era greșit. Apoi administratorul blocului mi-a spus că sunteți internată. Am căutat un contact și am găsit-o pe prietena dumneavoastră.

Irina a strâns buzele.

— Cât de repede se putea face vânzarea?

— Dacă Sabina nu venea, nu se făcea autentificarea. Dar există o altă problemă. Documentele sugerează că domnul Munteanu avea nevoie urgentă de bani.

În acel moment, ușa s-a deschis. Serghei a intrat cu pași repezi, urmat de un bărbat scund, cu un palton maro și o servietă rigidă.

— Ce cauți aici? — m-a întrebat Serghei.

— Îmi apăr apartamentul.

Bărbatul cu servieta s-a uitat la mine, apoi la notar.

— Mi s-a spus că proprietara a aprobat tranzacția.

— Proprietara nu a aprobat nimic — a răspuns Mirela.

Serghei s-a apropiat de masă.

— Sabina, nu face spectacol. Dinu a plătit deja un avans.

Mi-am simțit stomacul strâns.

— Tu ai luat banii?

— Era pentru familie.

— Pentru ce familie?

El a privit spre ușă. Pentru o secundă, chipul lui a devenit atât de obosit, încât aproape că mi s-a făcut milă.

— Aveam datorii, Sabina.

Irina a făcut un pas înainte.

— Și ai decis să vinzi bunul ei fără să-i spui?

— Nu vând nimic. Doar rezolvam o situație.

— Cu semnătura mea falsă?

Serghei a lovit masa cu palma. Pixurile au sărit într-un suport de metal.

— Nu știi ce vorbești!

Mirela s-a ridicat.

— Vă rog să părăsiți încăperea dacă ridicați tonul.

Atunci Dinu a deschis servieta și a scos o chitanță împăturită. Hârtia era pătată la colț, iar pe ea se vedea suma plătită în numerar.

— Eu nu vreau scandal — a spus el. — Vreau banii înapoi. Dar cineva mi-a garantat că tranzacția este sigură.

Serghei a întins mâna spre chitanță.

— Dă-mi-o.

Dinu s-a retras.

— Nu. O păstrez.

În după-amiaza aceea, am mers la bloc împreună cu Mirela și cu Natalia Petrovna. În hol mirosea a ciment umed. Olga coborî scările cu fetița în brațe și se opri când mă văzu.

— Sabina, trebuie să-ți spun ceva — a zis ea.

— Ce anume?

S-a uitat la mama ei, apoi la fratele ei, care apăruse în capătul coridorului.

— În ziua în care m-am mutat, Serghei mi-a spus că apartamentul va fi al meu. Nu temporar. Mi-a spus că tu ai semnat actele și că, după vânzare, vom cumpăra altceva.

Valentina a scăpat o sacoșă din mână.

— Olga, taci.

— Nu mai pot tăcea, mamă. Am crezut că Sabina a fost de acord.

Serghei s-a repezit spre ea.

— Intră în casă!

Dar Olga nu s-a mișcat. În mâna ei era o cheie nouă, cu o etichetă albă pe care scria: „Apartamentul Olgăi”.

— Mi-a dat-o el — a spus ea. — Și mi-a spus că totul este legal.

Serghei a înjurat printre dinți și a ieșit pe ușa scării. Mirela a privit cheia, apoi m-a prins ușor de braț.

— Dacă Olga păstrează asta și vorbește, putem afla cine a pregătit documentele.

În acea noapte, la ora douăzeci și trei, telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la un număr necunoscut: „Nu te încrede în Olga. Ea știe de ce a fost schimbată încuietoarea. Mâine, la șapte, cineva va veni după contractul original…”

PARTEA 3

Mesajul a sosit în timp ce stăteam în camera de hotel, cu actele împrăștiate pe pat și cu un prosop rece pe abdomen. Irina a citit de două ori rândurile și a ridicat privirea.

— Crezi că Olga te-a mințit?

— Nu știu. Dar cheia aceea nu a apărut singură.

La șase și jumătate dimineața, am ajuns la bloc. Cerul era limpede, iar treptele de la intrare erau ude de la mașina de spălat a administratorului. Natalia Petrovna ne aștepta cu o cană de ceai într-un termos.

— Nu am dormit — a spus ea. — Mesajul putea veni de la oricine.

— Și dumneavoastră de ce ați venit?

A strâns termosul cu ambele mâini.

— Pentru că am văzut ceva în ziua în care au fost scoase lucrurile.

Am intrat în apartamentul meu cu cheia de rezervă pe care o păstrase Natalia într-un sertar, după ce o rugasem cu ani în urmă să mă ajute dacă pierd cheia. Olga și copiii erau în sufragerie. Valentina stătea lângă masă, iar Serghei lipsea.

Pe podea se vedeau urmele mobilelor mutate. Peretele din hol era zgâriat, iar lângă plintă rămăsese o bucată ruptă din suportul meu de chei, un mic pește de lemn pictat de mine într-o vară.

— Nu eu am chemat oamenii — a spus Olga imediat. — Serghei a venit cu ei.

— Ce le-a spus?

Ea își strânse fiica la piept.

— Că tu ai aprobat mutarea. Că aveai să pleci definitiv într-un centru de recuperare.

Valentina s-a ridicat.

— Ajunge. Toți ne-am înțeles greșit.

Natalia Petrovna a pus termosul pe masă.

— Nu, Valentina. Eu am văzut și am auzit.

În cameră s-a făcut liniște.

— În dimineața aceea, Serghei a venit cu doi bărbați și cu o femeie de la o firmă de evaluare. Avea o mapă. I-a spus unuia: „Dacă Sabina întreabă, spunem că lucrurile merg la mama ei”.

Olga a coborât privirea.

— Apoi a primit un telefon. S-a enervat și a spus că, dacă nu găsește banii până vineri, oamenii aceia îi vor lua mașina și atelierul.

Mi-am întors fața spre Serghei, care intrase fără să-l audă nimeni. Purta aceeași cămașă bleumarin, dar pata de var fusese spălată.

— Ce datorii ai? — l-am întrebat.

— Nu e treaba ta.

— Ai pus apartamentul meu drept garanție?

— Nu am pus nimic. Am încercat să-l vând.

Valentina a dus mâna la gură.

— Serghei!

— Ce voiai să fac? — a izbucnit el. — Atelierul era pe punctul de a fi închis. Dinu îmi împrumutase bani. Dacă nu-i dădeam înapoi, îmi lua totul.

— Și ai ales să-mi iei mie casa.

— Era singurul lucru valoros pe care îl aveam în familie.

Cuvântul „familie” a căzut între noi ca un obiect greu.

Mirela Dobre a apărut în prag. Lângă ea se afla un bărbat în vârstă, cu o geantă de piele uzată.

— Acesta este domnul Pavel, martorul care a adus procura la birou — a spus ea.

Serghei a făcut un pas înapoi.

Pavel și-a scos șapca.

— Eu am fost trimis să depun actele. Domnul Munteanu mi-a spus că doamna Sabina este de acord. Dar când am văzut procura, am observat că semnătura fusese trasată cu o copie. Nu era scrisă de mână.

— De unde știți? — am întrebat.

— Am lucrat treizeci de ani la arhivă. O semnătură adevărată apasă hârtia. Aceasta a fost transferată. I-am spus lui Serghei că nu vreau să mă implic.

— Minte! — a strigat Serghei.

Pavel a scos din geantă o foaie împăturită.

— Atunci poate explicați de ce mi-ați scris pe spate: „Să nu vorbești până după vânzare”.

Valentina s-a întors către fiul ei.

— Ai făcut asta?

Serghei a întins mâna spre foaie, dar Irina i-a blocat drumul. În clipa aceea, Olga a început să plângă.

— Ai spus că Sabina știe — a murmurat ea. — Ai spus că, după ce se vinde, ne dai mie și copiilor o parte și plătești totul.

— Nu mai plânge! — a izbucnit el. — Oricum nu aveam altă soluție.

M-am uitat la omul cu care împărțisem nouă ani de viață. Nu mai vedeam soțul care îmi ținea mâna la spital. Vedeam un bărbat care își mutase sora în locul meu, îmi împachetase hainele și încercase să vândă singurul lucru pe care îl cumpărasem fără el.

Mirela a luat foaia de la Pavel.

— Procedura este anulată. Avansul trebuie restituit de cel care l-a primit. Iar procura va fi transmisă pentru verificare.

Dinu Radu a apărut în urma ei, cu fața roșie.

— Eu nu vreau să-l bag pe nimeni în necaz. Dar mi-a dat toți banii mei. Dacă nu-i primesc astăzi, pierd și eu casa.

Serghei s-a uitat la el, apoi la mine.

— Sabina, te rog. Dă-mi până mâine.

Înainte să răspund, telefonul Mirelei a sunat. Ea a ascultat câteva secunde și s-a albit la față.

— Sabina, nu este doar un avans. Dinu a depus deja cererea pentru o altă operațiune, folosind copia actelor tale. Cineva a programat ridicarea documentelor originale pentru această seară…