PARTEA 4 — Mi-am găsit angajata îngenuncheată lângă mâncarea aruncată, iar mărturisirea fiului meu a făcut-o pe soția mea să pălească

PARTEA 4

Pavel a așezat cutia de lemn pe masă și a împins capacul cu două degete.

Înăuntru se aflau registre groase, bonuri prinse cu agrafe și un caiet cu coperta unsă de grăsime.

Catalina s-a lipit de spătarul scaunului.

— Pavel, ce cauți aici?

— Lucrul pe care trebuia să-l caut de mult, a răspuns bătrânul.

Avea șaizeci și opt de ani și lucrase la depozitul meu aproape douăzeci. Îl știam din fotografiile de la petrecerile firmei, dar nu vorbisem cu el decât de câteva ori.

A deschis caietul la o pagină marcată cu o bucată de carton.

— În registrele trimise contabilității, marfa apărea ca pierdere. În registrele mele, apărea ca predată. Asta înseamnă că cineva ridica produsele și semna pentru ele.

— Sorin, a spus Catalina.

Pavel a clătinat din cap.

— Sorin ridica marfa. Dar nu el aproba transferurile.

A scos o coală pliată și a pus-o în fața mea.

Pe ea era semnătura mea.

Sau ceva foarte apropiat de ea.

— Aceasta este o copie, am spus.

— Nu. Este originalul ordinului de autorizare. L-am păstrat fiindcă mi s-a părut ciudat. Dumneavoastră semnați cu pixul negru, iar aici semnătura este făcută cu cerneală albastră și apăsată de două ori la litera V.

Am privit spre Catalina.

Ea nu se mai uita la mine.

— Cum ai obținut formularul? am întrebat.

Pavel a răspuns fără să ezite:

— Doamna Catalina mi l-a adus personal, în fiecare joi dimineață. Îmi spunea că aveți o înțelegere și că nu trebuie să pun întrebări.

Avocatul și-a apăsat degetele pe frunte.

— Doamnă Catalina, mi-ați spus că soțul dumneavoastră știa despre toate acestea.

— Știa! a izbucnit ea. Știa că Sorin are nevoie de ajutor.

— Știam că fratele tău are datorii, am spus. Nu știam că ai transformat depozitul meu în pușculița lui.

Pavel a scos încă o foaie.

— Mai este ceva. În luna iunie, când doamna Catalina a cerut să fie concediată Lucía pentru furt, eu am refuzat să semnez raportul. Nu lipsea nicio cutie din inventarul ei. Din cauza asta, am fost scos din depozit.

Lucía a ridicat capul.

— De aceea nu ați mai venit?

— Am fost mutat la o filială. Dar am păstrat registrele.

Am înțeles atunci de ce Catalina fusese atât de hotărâtă să o alunge pe Lucía. Nu voia doar să scape de o angajată incomodă. Voia să scape de singurul om care putea compara marfa plecată din depozit cu marfa trecută în acte.

Mateo a pășit în sală.

— Tata, de ce mama a spus că va da casa Lucíei unor oameni?

Catalina a închis ochii.

— Nu am vrut să fac asta.

— Ai spus-o de trei ori, a răspuns băiatul.

— Mi-era teamă.

— Și noi?

Întrebarea lui a lovit mai puternic decât orice acuzație.

Catalina s-a ridicat, dar scaunul a zgâriat podeaua și ea s-a oprit.

— Voi eram singurul lucru pe care încercam să-l protejez.

— Nu ne-ai protejat, am spus. Ne-ai învățat să privim foamea altora ca pe o crimă.

Ea a început să plângă. Nu m-am apropiat.

Pavel a închis caietul.

— Mai aveți o problemă. Firma lui Sorin nu este singura care a primit mâncarea.

A întors ultima filă.

Numele destinatarului era al unei fundații care purta numele mamei mele, decedată cu șase ani în urmă.

Am simțit cum mi se taie respirația.

— Fundația nu mai funcționează de patru ani.

— Tocmai, a spus Pavel. Dar contul ei a fost redeschis în aceeași lună în care au început transferurile.

M-am uitat la Catalina.

— Ai folosit și fundația mamei?

Ea a izbucnit:

— Nu pentru Sorin!

În sală, toți au rămas nemișcați.

— Atunci pentru cine?

Catalina și-a strâns palmele până când unghiile i-au lăsat urme roșii.

— Pentru copiii Lucíei.

Lucía a făcut un pas înapoi.

— Ce spuneți?

Catalina a deschis geanta și a scos un dosar subțire. În el se aflau formulare de înscriere, chitanțe de la școală și facturi medicale pe numele copiilor Lucíei.

— Am început să plătesc taxele lor acum doi ani, a spus ea. Fără să afle nimeni.

Am privit-o fără să înțeleg.

— Atunci de ce îi lăsai să mănânce din resturi?

— Pentru că banii fundației erau blocați în conturile lui Sorin. El i-a luat. Am încercat să-i recuperez prin mâncare, dar totul s-a prăbușit.

Pavel a ridicat o sprânceană.

— Nu este adevărat tot ce spuneți. Am găsit transferuri către școala copiilor, dar și plăți către creditori privați.

Catalina a lăsat capul în jos.

Acolo era adevărul întreg: făcuse un lucru bun în cel mai crud mod posibil, apoi îl acoperise cu minciuni, amenințări și lăcomie. Îi ajutase pe copiii Lucíei, dar îi hrănise cu frica ei. Își salvase fratele, dar folosise banii fundației mamei mele. Și, pentru a nu fi demascată, îi transformase pe propriii copii în complici.

În aceeași după-amiază am mers la depozit.

Am chemat contabilitatea, pe Mircea, pe Pavel și pe Sorin. Nu am chemat presa și nici nu am făcut spectacol. Aveam nevoie ca fiecare să vadă cu ochii lui ce fusese ascuns.

Sorin a venit cu fața umflată și cămașa desfăcută la gât.

— Victor, pot explica.

— Explică-i lui Lucía de ce copiii ei au primit mâncare din gunoi, în timp ce tu o vindeai.

Sorin a privit-o.

— Eu nu știam că mâncarea era pentru ea.

— Ai știut că era bună? a întrebat Lucía.

— Da.

— Și ai vândut-o?

El nu a răspuns.

Pavel a deschis registrul.

— Ai ridicat trei sute douăzeci de kilograme într-o singură săptămână.

— Aveam datorii.

— Și noi aveam copii flămânzi, a spus Lucía.

Replica ei l-a făcut să se așeze.

Am închis imediat contractele cu firma lui. Am cerut contabilității să refacă inventarele și am transferat banii rămași ai fundației într-un cont separat, administrat de Mircea și Pavel, nu de mine și nu de Catalina.

Catalina a semnat actele de demisie din conducerea companiei.

Apoi mi-a pus în față verigheta.

— O iei?

Am privit obiectul. Pe interior era gravată data nunții noastre. Douăzeci de ani într-un cerc subțire de aur.

— Nu pot hotărî astăzi dacă mai vreau să fiu soțul tău, am spus. Dar pot hotărî că nu vei mai controla banii, masa și frica tuturor.

— Unde mă duc?

— La Sorin, dacă vrei să-l ajuți. Dar nu cu banii copiilor mei și nu cu semnătura mea.

Ea a început să plângă.

— M-ai urât?

— Nu. Asta ar fi fost mai simplu.

În seara aceea, am dus toate recipientele Lucíei la sediul vechi al fundației. Am transformat bucătăria abandonată într-o cantină pentru angajații plătiți prost și pentru familiile lor. Nu am pus numele meu pe clădire. Am păstrat numele mamei mele, dar pe ușă am adăugat o plăcuță mică: „Nicio porție bună nu se aruncă înainte ca cineva să întrebe cine are nevoie de ea”.

Lucía a primit un contract nou, cu salariu mărit și program ales de ea. Nu pentru că îmi era milă, ci pentru că munca ei fusese folosită ca acoperire pentru furtul altora.

Copiii mei au început să mănânce prânzul la aceeași masă cu copiii Lucíei.

În prima zi, Emilio i-a întins lui Inés ultima felie de tortilla. Fata a ezitat.

— Ia-o, a spus el. Azi avem destulă.

Mateo a auzit și a adăugat:

— Și mâine gătim din nou.

Catalina nu a mai venit la casă. A rămas la locuința fratelui ei, iar banii pe care îi strânsese pentru a-l salva au fost folosiți pentru datoriile fundației și pentru plata familiilor care pierduseră alimente. Nu am cerut despăgubiri pentru fiecare greșeală. I-am cerut doar să repare ceea ce putea fi reparat.

La câteva zile după aceea, am găsit-o în cantină.

Stătea lângă o oală, curățând cartofi. Nu purta brățara de aur. Mâinile îi erau roșii, iar sub unghii avea pământ.

— Nu trebuie să faci asta pentru mine, i-am spus.

— Nu o fac pentru tine.

A pus un cartof pe tocător.

— O fac pentru că, dacă plec, iarăși va rămâne cineva flămând în urma mea.

Am lăsat-o să lucreze.

Nu ne-am împăcat atunci. Unele lucruri nu se repară cu o cină și nici cu o scuză. Dar în ziua aceea Catalina a servit prima farfurie unei fetițe pe care o făcuse să se simtă hoț.

Inés a primit bolul cu ambele mâini.

— Mulțumesc, doamnă Catalina.

Catalina a îngenuncheat în fața ei.

— Eu îți mulțumesc că ai venit.

Din buzunarul meu am scos panglica vișinie. O găsisem printre actele de la depozit, prinsă de mapa care dezvăluise totul. Am legat cu ea caietul nou al cantinei, în care fiecare familie își nota mesele pentru săptămână.

Mateo a scris primul rând.

„Luni: pui. Pentru toți.”

Apoi a ridicat pixul spre mine.

— Tata, scriem și pentru marți?

Am privit în jur: oala aburea, Lucía împărțea pâinea, Pavel verifica registrele, iar Catalina ținea farfuria unei fetițe cu mâinile încă tremurânde.

— Scriem pentru fiecare zi, am răspuns.

Pe prima pagină a caietului, sub rândul lui Mateo, a apărut o singură propoziție:

„Masa începe abia când nimeni nu mai este lăsat să mănânce singur.”