PARTEA 4 — Am refuzat să-mi mai las fiica singură la socrii mei, iar soțul meu a încetat brusc să mai zâmbească

PARTEA 4

…iar în mesaj apărea un singur nume: al meu.

Elena a sunat imediat la notariat.

— Bună ziua, sunt jurista Elenei Marinescu. Vă rog să suspendați orice procedură legată de doamna Natalia Petrescu până la verificarea semnăturilor.

A ascultat câteva secunde.

— Nu, nu este o neînțelegere de familie. Vă trimit chiar acum dovada falsificării.

Serghei stătea în picioare, cu mâinile atârnând pe lângă corp.

— Trebuie să merg acolo — a spus.

— Nu mergi nicăieri singur — i-a răspuns Elena.

— Natalia, lasă-mă să repar.

Am ridicat ochii spre el.

— Ai avut opt ani să repari. De fiecare dată când mama ta mă umilea, ai ales să spui că nu e mare lucru.

— Nu am știut cât de departe a mers.

— Ai știut destul ca să o duci pe Alisa fără să-mi spui.

Galina a început să plângă. Nu erau lacrimi zgomotoase, ci picături mici care îi cădeau pe gulerul hainei.

— Eu am vrut să protejez familia.

— Familia nu este un loc în care unul minte, iar ceilalți trebuie să tacă — am spus.

Telefonul lui Serghei a sunat din nou. De data aceasta era avocatul firmei.

— Nu pot veni — a spus el după ce a răspuns. — Ce înseamnă că nu mă mai reprezentați?

A ascultat.

— Dar sunteți avocatul nostru de zece ani!

Vocea de la celălalt capăt trebuie să fi fost rece, fiindcă Serghei a lăsat telefonul jos fără să mai spună nimic.

— A refuzat să ne reprezinte — a murmurat el. — Spune că nu poate apăra documente despre care știe că sunt false.

Elena a luat dosarul.

— Mergem la notariat, dar Natalia nu va semna nimic. Doar va depune declarația și copiile dovezilor.

— Eu nu vreau scandal — am spus.

— Nu tu l-ai creat.

Am îmbrăcat haina. Brățara Alisei s-a prins din nou de mânecă. Mărgeaua mică în formă de lună a trosnit ușor de fermoar.

La notariat, ceasul de pe perete arăta șase și douăzeci. În sala de așteptare mirosea a hârtie, lemn lustruit și ploaie adusă pe pantofi.

Un bărbat cu o servietă maro s-a ridicat când ne-a văzut.

— Sunt trimis să ridic documentele originale.

— De cine? — a întrebat Elena.

— De domnul Serghei Petrescu.

— Nu le veți primi.

Notara, o femeie cu ochelari subțiri și părul prins la ceafă, a ieșit din birou.

— Doamnă Petrescu, am primit deja documentele de la domnul Serghei. Din cauza neconcordanțelor, am suspendat procedura.

Serghei a făcut un pas înainte.

— Nu am știut că semnătura este falsă.

— Dar ați prezentat documentul ca fiind valabil.

El a coborât privirea.

Elena a pus aparatul de înregistrare pe masă.

— Înainte de orice altceva, cred că domnul Petrescu trebuie să audă ce a spus în propria lui casă.

— Nu — a șoptit Galina.

— Da — am spus eu.

Elena a apăsat butonul.

Vocea lui Serghei s-a auzit prin încăpere:

— Dacă Natalia află de facturi, pierdem tot. Mama, trebuie să o faci să pară instabilă.

Serghei a tresărit.

Apoi s-a auzit vocea Galinei:

— Alisa este cheia. Cu copilul și cu semnătura ei, îl vom convinge pe oricine.

În sala de așteptare s-a făcut o liniște grea.

Serghei și-a dus palmele la față.

— Eu am spus asta?

— Da — am răspuns.

— Nu-mi amintesc.

— Dar eu îmi amintesc fiecare dată când m-ai făcut să cred că exagerez.

Notara a închis dosarul.

— Voi transmite imediat o informare oficială. Documentele nu vor fi autentificate, iar copia declarației va fi păstrată pentru verificare.

A doua zi, anchetatorii au venit la firmă. Nu au fost scene spectaculoase. Doar uși deschise, calculatoare sigilate și cutii cu acte scoase din dulapuri.

Tatăl lui Serghei a recunoscut că nu verificase facturile. Galina a refuzat să răspundă la început, apoi a cerut să vorbească singură cu fiul ei.

Serghei a refuzat.

— Nu mai pot minți pentru tine — i-a spus.

A fost prima dată când a ales să nu o salveze.

Câteva săptămâni mai târziu, în camera Alisei a rămas un pătrat curat pe perete, acolo unde fusese fotografia noastră de nuntă. O luasem jos în ziua în care am plecat din apartament.

Camera lui Serghei era goală. Doar o cană crăpată rămăsese pe birou și un fir de praf se mișca pe marginea ei când trecea tramvaiul.

Alisa s-a oprit în prag.

— Mami, aici o să fie camera mea în casa nouă?

— Da.

— Pot să pictez luna pe perete?

— Poți să pictezi ce vrei.

Ne-am mutat într-un oraș mai mic, aproape de parc și de școala unde nimeni nu o cunoștea pe Galina Petrovna. Am început să lucrez la o firmă de contabilitate, de data aceasta cu numele meu pe ușa biroului.

Diminețile aveau miros de pâine caldă. Seara, Alisa își făcea temele la masa din bucătărie, iar eu verificam documentele fără să-mi mai fie teamă că cineva îmi folosește semnătura împotriva mea.

În prima săptămână de iarnă, a nins.

Alisa a lipit pe frigider un desen nou. Eram doar noi două, sub un soare mare, cu mâinile unite. Deasupra desenase o lună portocalie.

— Uite — mi-a spus. — Acum echipa noastră are și cer.

Am râs, iar râsul meu nu mai suna vinovat.

Serghei a sunat după trei luni.

— Natalia, vreau să te văd.

— Poți să o vezi pe Alisa prin programul stabilit.

— Nu despre ea vreau să vorbesc. Despre noi.

Am închis ochii.

— Noi nu mai există în forma în care ai lăsat-o.

— Am greșit.

— Știu.

— Poate să ne mai dai o șansă?

Am privit brățara de pe mâna mea. Firele portocalii se decoloraseră, dar mărgeaua în formă de lună era încă prinsă bine.

— Nu pot să mă întorc într-un loc din care a trebuit să-mi salvez copilul.

A fost liniște.

— Mă urăști? — a întrebat el.

— Nu. Dar nu te mai salvez de urmările alegerilor tale.

După ce am închis, Alisa a venit lângă mine cu o foaie în mână.

— Mami, vrei să vezi ce am desenat?

Era o casă cu două ferestre luminoase. La ușă atârna o lună mică, asemenea mărgelei de la brățara noastră.

Am prins desenul pe perete.

Apoi am scos brățara și am așezat-o lângă el.

Pentru prima dată, luna nu mai era un semn că trebuie să rezistăm.

Era semnul că ajunseserăm acasă.