PARTEA 4 — Mi-au scos lucrurile în saci din propriul apartament, iar când am apărut cu actele, soacra mea a început să tremure

PARTEA 4

— Cine vine? — am întrebat.

Mirela a coborât telefonul.

— Un reprezentant al creditorului lui Serghei. Se pare că documentele originale trebuiau predate la ora șapte, la atelier.

M-am uitat la ceas. Era șapte fără zece.

Serghei a făcut un pas spre mine.

— Sabina, nu te amesteca acolo.

— Tocmai de aceea merg.

— Nu înțelegi ce oameni sunt aceia.

— Înțeleg foarte bine ce ai făcut tu.

A vrut să-mi prindă brațul, dar Irina s-a așezat între noi.

— Dacă o atingi, pleci singur de aici.

Am coborât scările încet, cu mâna pe balustrada rece. Cusătura mă trăgea la fiecare pas, iar în buzunar simțeam cheia de rezervă a apartamentului. Nu mai era doar o bucată de metal. Era dovada că, oricât încercaseră să mă scoată din propria casă, cineva păstrase pentru mine un drum înapoi.

În fața blocului ne aștepta Dinu. Ținea chitanța într-un dosar transparent.

— Vin cu voi — a spus el.

— De ce?

— Pentru că am pus economiile familiei mele în mâna lui Serghei. Nu vreau să fiu victima lui, dar nici nu vreau să mai fiu mințit.

Olga a ieșit după noi, cu geanta pe umăr și cu cei doi copii lângă ea.

— Și eu vin.

Valentina a rămas în ușa apartamentului.

— Olga, unde te duci?

— Să aflu cât din povestea fratelui meu a fost adevărată.

Drumul până la atelier a durat douăzeci de minute. Era o clădire joasă, între un depozit de materiale și un service auto. Pe poarta ruginită atârna o firmă veche, iar în curte mirosea a ulei și metal încins.

La șapte și un sfert, un bărbat cu palton negru coborî dintr-o mașină albă. Lângă el era o femeie cu o geantă mare pentru acte.

— Domnul Munteanu? — a întrebat bărbatul.

Serghei a înghițit în sec.

— Da.

— Ați adus documentele originale?

M-am apropiat.

— Documentele sunt ale mele.

Bărbatul m-a măsurat din priviri.

— Dumneavoastră sunteți soția?

— Sunt proprietara apartamentului.

I-am întins copia actului și înștiințarea de la notariat. Mirela îi explicase deja situația la telefon. Bărbatul a citit, apoi a privit spre Serghei.

— Ne-ați spus că aveți dreptul să dispuneți de imobil.

— Aveam acordul ei — a răspuns Serghei.

— Nu era adevărat.

— Am spus că îl voi obține.

— După ce ați încasat banii?

Serghei a rămas lângă ușa atelierului. Înăuntru, pe un birou plin cu facturi, se afla o cutie de lemn. A deschis-o și a scos un dosar cu actele mele originale.

Am făcut un pas înainte.

— De când le ai?

— Le-am găsit în dulap.

— Nu. Le-ai luat din biroul meu.

Nu mi-a răspuns.

Dinu i-a smuls dosarul din mână.

— Ai spus că nu le ai încă!

— Aveam nevoie de timp.

— Aveai nevoie să mă înșeli.

Serghei s-a întors brusc către mine.

— Dacă nu făceam asta, pierdeam atelierul. Douăzeci de oameni rămâneau fără muncă. Credeam că vei înțelege.

— Ai fi putut să-mi ceri ajutorul.

— Și ce ai fi spus? Că am distrus totul? Că am împrumutat bani de la oameni cărora nu le puteam plăti? Că firma era deja îngropată?

— Aș fi spus adevărul.

El a râs amar.

— Adevărul nu salvează pe nimeni.

— Ba da. Îi împiedică pe oameni să fie folosiți.

În spatele nostru, Olga și-a lăsat geanta jos.

— Serghei, ce ai promis creditorilor despre apartament?

El a închis ochii.

— Că îl pot vinde.

— Și despre mine?

— Că vei locui acolo până la vânzare.

— Nu. Ce ai spus despre banii rămași după vânzare?

Serghei a tăcut.

Olga a înțeles înaintea tuturor.

— Nu exista nicio parte pentru mine, nu-i așa?

— Olga…

— Ai vrut doar să mă folosești ca să intri în apartament și să-i scoți lucrurile. Ai știut că Sabina va avea nevoie de timp să se ridice din pat. Ai contat pe rușinea ei.

Valentina a ajuns lângă noi cu respirația tăiată. Își pusese peste halat o haină subțire, iar în mâna dreaptă ținea cheia cea nouă.

— Fiule, spune-mi că nu este adevărat.

Serghei s-a uitat la ea.

— Dacă nu făceam asta, ne pierdeam atelierul și casa voastră.

— Casa noastră nu a fost niciodată a ta ca să o dai — a spus Valentina.

A aruncat cheia pe capota mașinii.

— Iar eu am crezut că îți ajuți sora.

Bărbatul cu paltonul negru și-a închis mapa.

— Fără documente valabile și fără consimțământul proprietarei, nu există nicio tranzacție. Dar banii împrumutați rămân datoria dumneavoastră.

Dinu și-a frecat fruntea.

— Cât îmi puteți restitui astăzi?

Serghei a privit atelierul. Mașinile, rafturile, sculele, biroul pe care își scrisese planurile timp de zece ani. Apoi și-a scos ceasul de la mână și l-a pus pe masă.

— Încep cu ce am.

— Nu ajunge — a spus Dinu.

— Atunci ia atelierul. Dar nu apartamentul ei.

A fost singura decizie corectă pe care l-am auzit luând în acea zi.

În după-amiaza aceea, am revenit la notariat. Mirela a întocmit declarația mea, Pavel a semnat ca martor, iar Olga a depus cheia și toate mesajele primite de la fratele ei. Valentina a venit cu noi și a recunoscut că îi ceruse lui Serghei să-mi ascundă situația cât timp eram internată.

— Am crezut că fac bine — mi-a spus pe coridor.

— Ați făcut ce era mai ușor pentru fiul dumneavoastră.

Ea și-a plecat capul.

— Știu.

Serghei nu a fost arestat și nu a existat nicio scenă de film. A fost obligat să restituie banii, să predea toate actele și să suporte pierderile provocate de încercarea lui de a vinde un apartament care nu-i aparținea. A renunțat la atelier pentru a-și achita datoria către Dinu. Oamenii care lucrau acolo au fost preluați de firma lui Dinu, fiindcă acesta avea nevoie de mecanici și nu voia să-i lase fără salarii.

Olga s-a mutat temporar într-un apartament închiriat de ea, cu banii strânși din vânzarea mașinii și cu ajutorul unei colege. Nu mi-a cerut să o iert.

A venit doar într-o dimineață, la intrarea blocului.

— Îmi pare rău că am intrat în casa ta — a spus.

— Știu.

— Dacă vei avea nevoie de martor, voi veni.

— Știu și asta.

Mi-a întins cheia nouă.

Am luat-o, dar nu am păstrat-o. I-am cerut lui Natalia Petrovna să o înapoieze administratorului și am schimbat toate încuietorile, nu din teamă, ci pentru că apartamentul trebuia să aibă din nou reguli clare.

Serghei a venit o singură dată, cu o cutie de carton. Înăuntru se afla pătura mea bej, împăturită cu grijă, și suportul de chei în formă de pește, rupt din perete.

— Am reparat suportul — a spus el.

Prinsese pește-le cu un șurub mic, argintiu. Vopseaua se cojea pe margine, dar lemnul nu mai era crăpat.

— Nu este pentru tine — am spus.

— Știu.

— Atunci de ce l-ai adus?

S-a uitat la obiect.

— Pentru că am vrut să existe măcar un lucru pe care să-l repar înainte să plec.

Nu l-am lăsat să intre. I-am luat cutia pe palier și am pus suportul înapoi lângă cuier, exact unde fusese. Nu ca să păstrez o amintire, ci ca să nu mai las pe nimeni să-mi mute viața în saci fără să observe.

În seara aceea, Natalia Petrovna a bătut la ușă și mi-a adus o farfurie cu supă. Irina a venit cu actele pentru separare, iar Olga mi-a trimis un mesaj scurt: „Mâine merg să caut o locuință mai aproape de școala copiilor.”

Am așezat telefonul lângă mapa cu documente și am privit suportul de lemn. Peștele strâmb ținea trei chei, nu una.

Atelierul lui Serghei dispăruse, banii lui Dinu se întorceau treptat, Olga își reconstruia viața fără să mai folosească apartamentul altcuiva, iar Valentina își ducea singură sacoșele pe scări.

Eu încă aveam dureri. Încă trebuia să mă vindec. Încă nu știam cum va arăta despărțirea după nouă ani de căsnicie.

Dar când am intrat în dormitor, am găsit pe pat pătura bej pe care o scoseseră în saci. Am întins-o peste cearșaf și am așezat lângă ea dosarul cu actele.

Apoi am luat de pe suport cheia apartamentului și i-am spus, încet, peștelui de lemn:

— De data asta, nimeni nu mai locuiește aici fără să fie chemat.