Mi-am hrănit fiica unui om temut la mii de metri altitudine, iar când a venit promisiunea lui, avocatul a încetat să zâmbească

În clipa în care am ridicat copilul flămând de pe scaunul din fața avionului, unul dintre oamenii înarmați ai lui Andrei Kovalenko mi-a pus mâna pe umăr.

— Nu vă apropiați.

Vocea lui era joasă, dar degetele îi strângeau materialul hainei mele atât de tare, încât am simțit cusătura apăsându-mi clavicula.

În brațele asistentei de zbor, fetița plângea fără putere. Nu mai avea glasul acela ascuțit al unui copil furios. Scotea doar niște gemete mici, întrerupte, care îmi sfâșiau pieptul.

— Copilul nu este bine, am spus.

— Și tot nu e treaba dumneavoastră, a răspuns omul.

Din partea din față a cabinei s-a auzit glasul lui Andrei.

— Las-o să treacă.

Paznicul s-a retras imediat.

Andrei Kovalenko era genul de bărbat despre care oamenii vorbeau în șoaptă, chiar și în restaurantele pline. Avea umeri lați, un costum negru fără nicio cută și o cicatrice sub bărbie. Dar în clipa aceea nu arăta ca un om care putea cumpăra tăcerea unei întregi țări.

Arăta ca un tată speriat.

Pe măsuță se aflau trei biberoane neatinsă, un prosop ud și o pătură crem, pe care era brodat un mac roșu. Fetița își mișca buzele în gol, iar fiecare secundă în care nimeni nu o ajuta îmi amintea de camera pe care nu o mai deschisesem de trei luni.

Camera gemenilor mei.

Corpurile mele încă produceau lapte, deși copiii mei nu mai erau. Medicii îmi spusese că va trece. Nu trecuse.

— Pot să o hrănesc eu, am spus.

Avionul a intrat într-un curent de aer și podeaua a tresărit sub tălpile mele. Andrei s-a ridicat atât de repede, încât un pahar a căzut și s-a spart lângă scaunul lui.

— Dumneavoastră?

— Dacă vreți să trăiască liniștită următoarea oră, da.

Asistenta s-a uitat la el. Paznicii s-au uitat la asistentă. Iar eu am simțit cum îmi bate inima în gât.

— Cum vă numiți? a întrebat Andrei.

— Natalia.

— Natalia cum?

— Șevciuc.

Pentru o secundă, chipul lui s-a schimbat. Nu mult. Doar o încordare a maxilarului.

Apoi mi-a întins copilul.

Fetița a găsit sânul după câteva încercări și, aproape imediat, plânsul s-a oprit. Am auzit doar respirația ei grăbită și propriul meu suspin, pe care încercam să-l ascund.

Andrei a rămas în picioare, cu mâinile lipite de marginea mesei.

— O cheamă Sofia, a spus el.

Am privit fața mică, roșie de foame.

— Este frumoasă.

— Mama ei a murit acum șase săptămâni.

Nu am pus întrebări. Nu trebuia. În ochii lui am văzut aceeași încăpere întunecată în care trăisem și eu.

Când Sofia a adormit, Andrei s-a apropiat și mi-a întins un plic subțire, prins între două degete.

— Nu vreau bani, am spus.

— Nu sunt bani.

— Atunci ce este?

— O avertizare.

Înainte să pot deschide plicul, avionul a început coborârea. În difuzoare s-a auzit vocea pilotului, iar luminile din cabină au pâlpâit.

Andrei a luat plicul înapoi.

— Îl veți citi după ce aterizăm.

— De ce?

S-a aplecat spre mine. Mirosea a fum rece și a lemn ars.

— Pentru că, dacă îl deschideți aici, oamenii care vă urmăresc vor ști că l-ați primit.

Am strâns-o pe Sofia la piept.

— Cine mă urmărește?

Andrei nu a răspuns. A luat geanta copilului de pe scaun și a pus-o lângă mine. Pătura cu macul roșu ieșea puțin din fermoar.

— M-ați ajutat când fiica mea murea de foame, a spus el. De acum, nicio problemă nu va ajunge la dumneavoastră înaintea mea.

Nu a sunat ca o mulțumire.

A sunat ca o sentință.

La aterizare, trei mașini negre așteptau lângă pistă. Eu voiam doar să plec, să mă întorc în apartamentul meu gol și să uit că îl întâlnisem pe acest om.

Dar când am coborât scările avionului, am observat un bărbat în uniformă care nu privea către Andrei, ci către mine. Avea o fotografie în mână.

Apoi a dus-o repede la buzunar.

Andrei l-a văzut.

— Închideți ușa, a spus el.

Un paznic a încuiat accesul spre pistă. Altul mi-a luat geanta. Din interior s-a auzit un clinchet metalic.

Andrei a întors capul spre avocatul care tocmai urca în avion.

— Deschide dosarul, a poruncit.

Avocatul a pus servieta pe masa pliantă, a desfăcut cataramele și și-a întins mâna către prima mapă, în timp ce eu țineam copilul adormit și nu mai reușeam să respir…

PARTEA 2

Degetele avocatului au prins colțul mapei exact când Sofia s-a mișcat în brațele mele.

— Nu o speriați, am spus.

— Nu pe ea vreau să o sperii, a răspuns Andrei. Pe dumneavoastră vreau să vă fac atentă.

Avocatul a scos o fotografie și a așezat-o pe masă. Era intrarea blocului meu, fotografiată noaptea. În imagine, un bărbat cu șapcă stătea lângă cutiile poștale.

Am recunoscut imediat geamul crăpat de la ușa de la intrare.

— Când a fost făcută?

— Azi-noapte, a spus avocatul.

Am simțit cum mi se răcesc degetele.

— Eu am fost acasă.

— Știm, a zis Andrei.

— Cum adică știți?

El a pus o a doua fotografie peste prima. Pe ea se vedea ușa apartamentului meu. Broasca era forțată, iar pe lemn apărea o zgârietură lungă, albă.

Mi-am amintit de zgomotul auzit la trei dimineața. Crezusem că vântul trântea ușa vecinului.

— A intrat cineva?

— Nu știm încă, a spus avocatul.

— Atunci de ce m-ați adus aici?

Andrei și-a coborât privirea către Sofia. Copila dormea cu obrazul lipit de bluza mea, iar mânuța ei strângea marginea păturii cu macul roșu.

— Pentru că omul care a intrat în casa dumneavoastră căuta ceva.

— Eu nu am nimic.

— Soțul dumneavoastră avea.

Numele lui Radu m-a lovit ca o palmă.

— Nu îl amestecați pe Radu în asta.

— El a lucrat pentru mine.

Am ridicat capul.

— Radu era contabil la o firmă de transport.

— Firma era a mea.

Cuvintele au rămas între noi, grele și murdare.

Radu murise într-un accident rutier, împreună cu băieții noștri. O mașină intrase pe contrasens într-o seară ploioasă. Poliția spusese că șoferul era beat. Eu acceptasem explicația fiindcă aveam nevoie să accept ceva, orice, ca să pot supraviețui.

— Radu nu mi-a spus niciodată că lucra pentru dumneavoastră.

— Pentru că încerca să vă țină departe.

— De cine?

Andrei a făcut un semn către unul dintre paznici. Bărbatul a adus o cutie de metal, mică, zgâriată pe capac.

— În biroul lui Radu am găsit asta după moartea lui, a spus Andrei.

— De ce nu mi-ați dat-o?

— Pentru că nu știam dacă cineva vă urmărește deja.

Am râs scurt, fără bucurie.

— M-ați urcat într-un avion cu oamenii dumneavoastră și îmi spuneți că încercați să mă protejați?

— Dacă voiam să vă rănesc, Natalia, nu v-aș fi cerut voie să țineți copilul meu.

Tonul lui nu era amenințător. Tocmai de aceea m-a speriat.

Avocatul a desfăcut cutia. Înăuntru se afla o cheie ruginită, un telefon vechi și o foaie împăturită de patru ori.

Pe foaie era scrisul lui Radu.

«Dacă mi se întâmplă ceva, nu căutați adevărul în dosarul poliției. Căutați-l la Kovalenko.»

Mi s-a tăiat respirația.

— Asta nu înseamnă nimic, am șoptit.

— Înseamnă că soțul dumneavoastră știa că era în pericol, a spus Andrei.

— Și totuși a murit.

Pentru prima dată, chipul lui Andrei s-a frânt.

— Da.

Sofia a început să plângă. Am ridicat-o, iar păturica i-a alunecat de pe umăr. Macul brodat s-a prins într-un fermoar și s-a desfăcut puțin, lăsând să se vadă o cusătură groasă dedesubt.

Andrei a observat.

— Geanta aceea nu era a mea, a spus el.

— Cum adică?

— Mama Sofiei a cumpărat-o înainte să moară. Eu nu am verificat-o niciodată.

A întins mâna, apoi s-a oprit.

— Pot?

Am desfăcut fermoarul. Printre scutece, lapte praf și haine mici se afla o bucată de material cusută în căptușeală.

Avocatul a scos-o cu un cuțit subțire. Înăuntru era un dispozitiv mic, negru, cu o lumină verde.

— O înregistrare? am întrebat.

Andrei a privit dispozitivul ca și cum tocmai își văzuse dușmanul.

— Probabil.

— Ce se aude pe el?

— Nu știu.

A conectat aparatul la telefonul vechi. În cabină s-a făcut liniște. Chiar și paznicii au încetat să privească pe geam.

Andrei a apăsat butonul.

Din difuzor s-a auzit mai întâi un fâșâit, apoi vocea lui Radu, răgușită și grăbită.

— Dacă ascultă Natalia, înseamnă că am eșuat. Iar Andrei încă nu știe cine a apăsat pe trăgaci…

PARTEA 3

Vocea lui Radu a continuat din difuzor, iar eu am simțit că scaunul de sub mine se îndepărtează.

— Andrei, ascultă până la capăt. Nu am furat banii. I-am urmărit. Sunt transferuri făcute prin compania lui Dima Stancu, omul pe care îl consideri aliatul tău. El a plătit șoferul care ne-a urmărit.

Andrei a încremenit.

— Oprește înregistrarea, a spus avocatul.

— Nu, am răspuns. Las-o să meargă.

Radu respira greu, ca și cum înregistra ascuns într-o mașină.

— Natalia nu știe nimic. Am ținut-o departe pentru că, dacă află, va fi prima țintă. Dacă eu și copiii dispărem, nu o lăsa singură. Nu pentru că ai nevoie de ea. Pentru că ea este singura persoană în care mai am încredere.

Mi-am dus mâna la gură.

— Nu, am șoptit. Nu poate fi adevărat.

— Accidentul nu a fost accident, continua Radu. Frânele au fost tăiate. Copiii erau în mașină. Dima știa că voi vorbi cu procurorii și a vrut să închidă totul odată cu mine.

Andrei a lovit masa cu pumnul. Telefonul a sărit, iar Sofia a început să plângă.

— Cine a verificat mașina? a întrebat el.

Avocatul a albit.

— Inspectorul Pavel Mureșan. Dar raportul a dispărut din arhivă.

Vocea lui Radu s-a auzit din nou.

— Am ascuns copiile în geanta Sofiei, pentru că nimeni nu caută dovezi în lucrurile unui copil. Dispozitivul conține transferurile și o conversație. Dacă Andrei o protejează pe Natalia, poate ajunge la adevăr înainte ca Dima să afle.

Înregistrarea s-a oprit.

Nimeni nu a vorbit.

Eu priveam păturica Sofiei. Macul roșu era desfăcut într-o parte, iar din el ieșea un fir galben de lână. Îl răsuceam între degete ca să nu tremur.

— Radu a știut că va muri, am spus.

— A încercat să vă salveze, a răspuns Andrei.

— Nu l-ați salvat dumneavoastră.

— Nu.

A spus-o fără să se apere.

— Și de ce să am încredere în dumneavoastră acum?

Andrei s-a uitat spre fetița lui.

— Nu trebuie să aveți. Trebuie doar să rămâneți în viață suficient timp cât să alegi singură.

În acel moment, telefonul vechi a început să sune.

Pe ecran nu apărea niciun număr.

Avocatul a făcut un pas în spate.

— Nu răspundeți.

Andrei a ridicat receptorul.

— Cine este?

La început s-a auzit doar un râs scurt.

Apoi o voce calmă.

— Ai găsit geanta, Andrei. Mă întrebam cât îți va lua.

Andrei a închis pumnul.

— Dima.

— Femeia este lângă tine?

Eu am simțit că Sofia își înfige degetele în bluza mea.

— Nu știi despre ce vorbești, a răspuns Andrei.

— Ba știu. Știu și că Natalia încă poartă verigheta lui Radu. Știu unde locuiește. Știu ce cameră din casa ei nu deschide niciodată.

Mi s-a oprit inima.

— Dacă vrei să afli cine a dat ordinul, continuă vocea, vino singur la depozitul de pe chei. Dacă aduci poliția, femeia va primi aceeași veste pe care a primit-o în noaptea accidentului.

Andrei a dus telefonul mai aproape de ureche.

— Dacă te atingi de ea, te distrug.

— Nu trebuie să mă ating de ea. Ea va veni singură când va afla ce mai este ascuns în casa ei.

Linia s-a întrerupt.

Andrei a rămas cu telefonul la ureche.

Avocatul a deschis gura să vorbească, dar, înainte să apuce, pe telefonul meu a apărut un mesaj de la un număr necunoscut.

Era o fotografie cu ușa apartamentului meu.

Sub ea scria: «Fiul tău cel mare nu a murit în mașină.»

Am scăpat telefonul pe podea.

Andrei s-a aplecat să îl ridice, iar fața lui a devenit pentru prima dată cu adevărat lipsită de culoare.

— Natalia, nu deschide ușa casei tale când te întorci, a spus el.

Dar în aceeași clipă, telefonul vechi a primit un al doilea mesaj.

O adresă.

Și o oră.

În mai puțin de douăzeci de minute, cineva urma să vină după noi…