PARTEA 4 — Mi-am hrănit fiica unui om temut la mii de metri altitudine, iar când a venit promisiunea lui, avocatul a încetat să zâmbească

PARTEA 4

În mai puțin de douăzeci de minute, cineva urma să vină după noi.

Andrei a reacționat primul.

— Toate mașinile pleacă acum.

— Unde mergem? am întrebat.

— Într-un loc în care Dima nu știe să ne găsească.

— Nu mai merg nicăieri fără să-mi spuneți adevărul.

S-a oprit în dreptul ușii avionului.

— Adevărul este că Radu a lucrat pentru mine ca să strângă dovezi împotriva lui Dima. Adevărul este că eu am crezut că pot controla oamenii pe care îi țineam aproape. Și adevărul este că am întârziat cu o singură zi.

— O singură zi în care familia mea a murit.

Andrei a închis ochii.

— Da.

Nu a încercat să se apere.

A fost primul lucru care m-a făcut să-l cred.

Am coborât într-o mașină blindată. Sofia era în brațele mele, iar pătura ei cu macul roșu mirosea a lapte cald și a detergent. Îmi țineam degetele peste cusătura desfăcută, de parcă aș fi putut opri prin ea toate lucrurile care se prăbușiseră peste viața mea.

La ora unsprezece și șapte minute, am ajuns într-o clinică privată de la marginea orașului.

Andrei a pus oamenii să închidă porțile, să verifice camerele și să schimbe telefoanele.

Apoi a intrat într-o cameră mică, unde avocatul a așezat dispozitivul pe masă.

— Trebuie să ascultați din nou înregistrarea, a spus el.

— De ce?

— Pentru că există un al doilea fișier.

Am simțit că nu mai am aer.

Andrei a apăsat un buton. De data aceasta, vocea lui Radu era mai aproape, ca și cum vorbea chiar lângă noi.

— Natalia, dacă auzi asta, înseamnă că băieții noștri au fost luați de lângă tine. Nu știu dacă voi mai apuca să-ți spun, dar vreau să știi ceva: copilul nostru cel mare a fost scos din mașină înainte să explodeze.

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Nu, am spus.

Avocatul m-a prins de cot.

Radu continua:

— Nu am reușit să-l găsesc. Dima l-a luat pentru a mă obliga să tac. Dacă a supraviețuit, nu înseamnă că este în siguranță. Nu-l căuta singură. Nu avea încredere în nimeni în afară de Andrei.

Am început să plâng fără zgomot.

Trei luni îmi repetasem că îmi văzusem amândoi copiii morți. Îmi amintisem trupurile acoperite, sirenele, ploaia rece de pe asfalt. Dar nu văzusem decât unul dintre scaune. Celălalt fusese învelit înainte să ajung eu.

Nu observasem.

Pentru că nu mai eram întreagă.

Andrei s-a întors către mine.

— Îl vom găsi.

— De ce ar trebui să te cred?

— Pentru că înregistrarea nu este singura dovadă.

A făcut un semn avocatului. Acesta a deschis cutia de metal și a scos cheia ruginită.

— Radu a închiriat un dulap la gara veche, a spus avocatul. Cheia era ascunsă în geanta Sofiei. Probabil a fost pusă acolo de mama ei, Elena, înainte să moară.

— Elena știa?

— Știa că soțul meu trăia? am întrebat.

Andrei a răspuns greu.

— Elena a aflat că Dima voia să pună mâna pe dovezi. A încercat să plece cu Sofia. A fost găsită otrăvită în hotelul în care se ascundea. Nu a fost o moarte naturală.

Am privit-o pe fetiță. Dormea într-un pătuț alb, cu pumnii strânși.

— Toți cei care s-au apropiat de adevăr au murit.

— De aceea trebuie să terminăm ce au început.

La douăsprezece fără un sfert, Andrei a plecat spre depozitul de pe chei.

— Nu mergi singur, am spus.

— Exact asta mi-a cerut.

— Și tu vei face ce îți spune?

— Nu. Dar trebuie să-l fac să creadă că încă are controlul.

Mi-a pus în palmă un telefon mic.

— Rămâi cu avocatul. Dacă auzi trei bătăi, pleci pe ieșirea din spate.

— Iar dacă nu aud?

— Atunci pleci oricum.

S-a oprit la ușă.

— Natalia, nu l-am salvat pe Radu. Dar nu te voi pierde și pe tine.

— Nu-mi promite lucruri pe care nu le poți ține.

— Atunci îți promit doar că voi încerca până la capăt.

La ora douăsprezece și treizeci, telefonul a început să transmită sunet.

Am auzit pași, uși metalice și vocea lui Dima.

— Ai venit singur?

— Da.

— Unde este femeia?

— Nu te privește.

— Tot ce ai este al meu.

A urmat o lovitură. Apoi Andrei a râs încet.

— Îți place să vorbești ca un rege, Dima. Dar ai uitat că oamenii își păstrează cuvintele.

În acel moment, avocatul a pornit înregistrarea conversației pe care Dima o credea privată. Își recunoștea vocea. Recunoștea plata șoferului. Recunoștea ordinul dat pentru Radu, pentru Elena și pentru copil.

Polițiștii așteptau în camerele alăturate.

Când Dima a înțeles, era prea târziu.

— Ai înregistrat totul, a spus el.

— Nu eu, a răspuns Andrei. Tu ai făcut-o.

Dima a fost arestat înainte să apuce să scoată arma.

În următoarele ore au urmat telefoane, sigilii și oameni care încercau să-și schimbe declarațiile. Inspectorul Mureșan a fost ridicat din biroul lui. Șoferul care provocase accidentul a fost găsit într-o casă de la munte. Dosarul lui Radu a fost redeschis.

Andrei a sunat trei avocați.

Primii doi au spus că nu îl pot reprezenta pe Dima.

Al treilea a refuzat înainte să audă oferta.

— Nu mai există bani suficienți pentru a acoperi ce a făcut, i-a spus.

Pentru prima dată, Andrei nu a încercat să cumpere tăcerea nimănui.

A lăsat legea să vorbească.

A doua zi, la ora nouă dimineața, am mers la depozitul din gara veche.

Am găsit acolo fotografii, registre și un aparat de înregistrare. Dar nu l-am găsit pe fiul meu.

În schimb, într-o fotografie veche, Radu ținea un băiețel de mână într-o curte de spital. Pe spatele ei scria: «Dacă nu ajungem la timp, întrebați la casa de copii Sfântul Luca.»

Am recunoscut puloverul copilului.

Avea pe piept un iepure cusut strâmb.

M-am prăbușit pe podea.

Andrei s-a așezat lângă mine, fără să mă atingă.

— Îl vom căuta, a spus.

— Nu-mi spune că îl vom găsi.

— Atunci îl vom căuta până când nu va mai rămâne niciun loc necercetat.

Și asta am făcut.

La trei zile după arestarea lui Dima, am mers la casa de copii Sfântul Luca. Directorul a deschis un registru vechi și a ridicat ochii spre mine.

— Copilul a fost adus cu un nume fals.

— Cum îl cheamă acum?

— Matei.

Mi-a arătat o fotografie.

Era mai slab decât mi-l aminteam, dar avea ochii lui Radu.

Când m-a văzut, nu m-a recunoscut.

Nici eu nu l-am recunoscut din prima.

Am stat la doi metri unul de altul, cu o masă între noi.

— Știi cine sunt? am întrebat.

Băiatul a strâns iepurele cusut de pe pulover.

— Doamna care a venit ieri?

Am zâmbit, deși în interiorul meu se rupea încă ceva.

— Sunt mama ta.

A făcut un pas.

Apoi încă unul.

— Mama mea a murit.

— Știu. Dar eu sunt aici.

Nu a alergat spre mine. Nu a plâns. Doar și-a pus palma peste a mea, cu grijă, ca și cum verifica dacă sunt adevărată.

Am rămas acolo până seara.

Andrei a așteptat pe hol, cu Sofia în brațe.

După câteva luni, casa mea nu mai semăna cu locul în care mă ascunsesem după moartea lui Radu.

Am deschis camera gemenilor.

Nu am aruncat nimic. Am spălat hăinuțele, am pus fotografiile într-o cutie și am lăsat o lampă aprinsă la fereastră.

Matei a început școala într-un oraș de coastă, departe de oamenii lui Dima. Eu am început să lucrez într-un cabinet pentru mame care își pierduseră copiii sau nu aveau pe nimeni să le ajute.

Sofia venea uneori cu Andrei.

Încă mă căuta când îi era foame.

Iar eu încă tresăream la primul ei plâns, dar nu mai era durere. Era viață.

Într-o dimineață de noiembrie, Matei mi-a desenat familia la masa din bucătărie. Eram eu, el, Sofia și Andrei. Deasupra noastră era un soare enorm, cu raze portocalii.

— De ce nu l-ai desenat pe tata? am întrebat.

Matei a apăsat creionul în hârtie.

— Pentru că tata ne privește de sus.

Am întors capul spre fereastră ca să nu mă vadă plângând.

În aceeași săptămână, Andrei mi-a trimis un mesaj.

«Am vândut firma. Tot ce rămâne din bani va merge către familiile celor pe care Dima i-a distrus. Dacă vrei, pot cumpăra apartamentul de lângă al tău, ca Sofia să nu fie departe.»

Am citit mesajul de trei ori.

Apoi i-am răspuns:

«Nu mai am nevoie să-mi cumperi siguranța. Dar poți veni la ceai duminică.»

A răspuns după câteva secunde.

«Duminică vin.»

Nu era o promisiune care să semene cu o sentință.

Era doar o invitație simplă, într-o viață simplă, pe care nu crezusem că o mai pot avea.

În prima zi cu zăpadă, Sofia a adormit pe canapea, învelită în păturica ei. Macul roșu era încă acolo, puțin desfăcut, iar firul galben ieșea din cusătură.

L-am prins cu acul și l-am întărit.

Matei stătea lângă mine și își făcea temele. Pe masă mirosea a pâine prăjită și scorțișoară. În camera gemenilor ardea aceeași lampă.

Telefonul a vibrat.

Era un ultim mesaj de la Andrei.

«Dacă într-o zi vei vrea să pleci, pot să te ajut.»

Am privit spre copii.

Apoi am scris:

«Dacă voi pleca, va fi pentru că aleg eu. Nu pentru că fug.»

Am închis telefonul.

Afară, zăpada acoperea urmele de pe trotuar.

Am luat păturica Sofiei și am așezat-o lângă lampă, cu macul roșu la vedere.

De data aceasta, nu mai ținea laolaltă o viață frântă.

Ținea laolaltă una nouă.

Și, pentru prima dată după mult timp, casa nu mai tăcea.