M-am întors mai devreme din spital și am auzit ce pregătiseră pentru mine; când ușa s-a deschis, Alexei a încetat să zâmbească

Când am auzit-o pe soacra mea spunând că îmi pusese destul somnifer în ceai, mi-am ținut respirația și am rămas nemișcată în întuneric.

Cu câteva ore înainte, încă mai credeam că mă întorc acasă ca o soție iubită. Operația la fiere mă ținuse săptămâni întregi în spitalul municipal din Kiev, iar medicul îmi spusese că mă pot externa cu trei zile mai devreme. Eram slăbită, mergeam încet și țineam o mână apăsată peste rana de sub coaste, dar în geanta mea aveam o broșă veche în formă de frunză de tei, primită de la mama mea. O purtam la fiecare veste importantă. În ziua aceea o prinsesem pe bluza de spital, ca să-mi aducă noroc.

Nu l-am sunat pe Alexei. Am vrut să-i fac o surpriză.

Când am descuiat ușa apartamentului, am văzut masa pregătită pentru două persoane. Lumânări aprinse, două pahare și o sticlă de vin desfăcută. Pe farfurii erau felii de somon, exact mâncarea pe care o evitam de luni întregi.

— Poate chiar s-a schimbat, am șoptit.

Zâmbetul mi-a murit când am auzit cheia în broască.

M-am ascuns pe balcon, lipită de zidul rece. Alexei a intrat ținând o femeie de talie. Ea purta rochia mea crem, avea părul vopsit în aceeași nuanță și își conturase sprâncenele aproape identic. Nu semăna perfect cu mine. Semăna suficient cât să păcălească un funcționar obosit sau un vecin care o vedea de la distanță.

— În câteva zile, totul va fi al tău, Marișka, a spus Alexei.

— Mai întâi trebuie să punem mâna pe actele originale, a răspuns ea. Și omul nostru din spital trebuie să se asigure că nimeni nu pune întrebări dacă starea ei se înrăutățește.

Mi s-au răcit degetele pe balustrada balconului.

— Dacă se externează mai devreme?

Femeia a râs.

— Nu se va externa.

Geanta mea rămăsese în hol. Telefonul, actele, cardurile, totul era acolo. Am calculat distanța până la balconul vecinului. Mai puțin de un metru.

— Marina, nu face asta, mi-am spus în gând.

Dar în casă, Alexei turna vin în pahare.

Am trecut peste balustradă. Durerea mi-a tăiat respirația, iar broșa în formă de frunză de tei s-a agățat de mâneca bluzei. Pentru o clipă am crezut că voi cădea. Apoi am ajuns pe balconul vecin și am coborât pe scara de serviciu.

Am mers până la casa Olgăi, mama lui Alexei. Era aproape miezul nopții. Când a deschis ușa și m-a văzut, a dus o mână la piept.

— Marina? Credeam că ești încă în spital!

— Alexei vrea să mă înlocuiască și să mă omoare, am spus.

M-a strâns în brațe și mi-a pregătit o cameră. Zece minute mai târziu, mi-a adus ceai de mușețel. Am apropiat cana de buze și am simțit un miros chimic, amar.

Am lucrat doisprezece ani într-o farmacie. Știam prea bine ce înseamnă acel miros.

— Bea, draga mea, a insistat Olga.

— Imediat.

Când a ieșit, am vărsat ceaiul în ghiveciul de pe pervaz și m-am întins pe pat, prefăcându-mă adormită. După aproape o oră, am auzit-o sunând.

— Alexei, vino acum. Soția ta este aici.

A urmat o pauză.

— I-am dat deja destul somnifer. Când ajungi, scăpăm de ea. Mâine trebuie vândut apartamentul.

Mașina lui s-a oprit în fața casei. Am privit broșa desprinsă de mânecă, strălucind slab pe podea. Nu aveam telefon, acte sau bani. Dar aveam ceva ce ei nu știau.

Am deschis fereastra și am pus un picior pe scara metalică din spatele casei. Tocmai atunci, jos, s-a auzit cheia în ușa de la intrare. Olga a șoptit ceva, Alexei a răspuns, iar un al treilea glas a spus:

— Nimeni nu pleacă până când nu-mi arătați ce este în mapa aceea…

PARTEA 2

Glasul nu era al lui Alexei. Era calm, apăsat și atât de sigur, încât chiar și prin fereastra întredeschisă am simțit cum se schimbă aerul din casă.

Am rămas cu un picior pe scara metalică. Sub mine, curtea era udă de ploaie, iar fiecare treaptă scârțâia. Dacă coboram, mă puteau auzi. Dacă mă întorceam, trebuia să trec prin cameră și pe lângă ei.

— Cine ești? a întrebat Alexei.

— Sorin Petrescu. Farmacia de pe strada Hmelnițki.

Mi-am dus mâna la gură. Sorin era colegul meu și singurul om căruia îi povestisem că, în ultimele luni, cineva ridica medicamente puternice folosind copii ale rețetelor mele.

— Nu te privește ce facem în casa mea, a spus Olga.

— Ba mă privește, fiindcă am adus poliția și procurorul de serviciu. Și fiindcă femeia despre care vorbiți este vie.

Am coborât două trepte. Inima îmi bătea atât de tare, încât eram sigură că o aud și ei.

Prin ușa camerei am văzut holul. Alexei stătea lângă masă, cu fața albă. Olga ținea o mapă maro la piept. Lângă Sorin era un bărbat în uniformă și o femeie cu un aparat de înregistrare în mână.

— Marina nu este aici, a spus Alexei.

— Atunci de ce ai întrebat unde sunt actele ei? a replicat Sorin.

— Nu am întrebat.

Sorin a apăsat un buton. Din aparat s-a auzit vocea lui Alexei, limpede și aproape veselă:

— Unde sunt documentele originale? Mâine trebuie să semnăm vânzarea.

Mi s-au înmuiat genunchii. Nu știam când fusese înregistrat. Nu știam cât auzise Sorin.

— Este o înscenare, a strigat Olga.

— Atunci deschideți mapa, a spus femeia în uniformă.

În acel moment, broșa mea a alunecat de pe podea și a lovit caloriferul. Sunetul metalic a tăiat liniștea.

Alexei a ridicat privirea spre tavan.

— Ea e aici.

Am coborât repede, dar scara s-a smucit. Durerea din abdomen m-a făcut să mă opresc. Ușa din spate s-a deschis, iar Sorin m-a văzut primul.

— Marina!

Alexei a venit spre mine.

— Iubito, a spus el, ridicând mâinile. Ai înțeles greșit.

— Nu te apropia.

— Ești bolnavă și speriată. Femeia din apartament era doar o angajată.

— Purta rochia mea.

— Olga, spune-i!

Olga a început să plângă.

— Am vrut doar să te protejez, draga mea.

— De ce era somnifer în ceai?

Nimeni nu a răspuns.

Sorin m-a tras ușor în spatele lui. Mâna lui mirosea a mentă și a hârtie umedă.

— Marina, trebuie să plecăm la secție. Avem nevoie de declarația ta și de confirmarea medicului.

— Nu pleacă nicăieri, a izbucnit Alexei. Ea este instabilă. Are halucinații de la medicamente.

Femeia în uniformă a scos o fotografie. În ea, impostora stătea la tejgheaua farmaciei, ridicând un pachet de pastile cu rețeta mea.

— O cunoașteți?

— Este femeia din apartament.

— Numele ei este Elena Mureșan, a spus Sorin. Și a venit aici de șase ori în ultimele două luni.

Alexei a făcut un pas înapoi.

— Nu am auzit niciodată de ea.

Atunci telefonul lui a vibrat pe masă. Pe ecran a apărut un mesaj de la Elena: „Ai reușit să o adormi?”

Alexei a încercat să ia telefonul, dar inspectorul i-a prins încheietura.

— Nu atingeți nimic.

Pentru prima dată, soțul meu nu a mai părut furios. A părut speriat.

În secție, am povestit totul până în zori. Am descris masa, rochia, conversația și ceaiul. Sorin a adus registrele farmaciei. Medicul meu a confirmat că nu trebuia să primesc niciun sedativ fără acordul lui.

— Avem suficiente motive să verificăm apartamentul, mi-a spus inspectorul Dinu.

— Dar Elena?

— A dispărut înainte să ajungem.

Am simțit din nou frigul nopții în oase.

La ora șapte, Dinu a pus pe masă înregistrarea găsită în farmacia unde lucram. Înainte să apese butonul, m-a privit grav.

— Marina, înregistrarea nu arată doar că au vrut să te ucidă. Arată și de ce aveau nevoie de o femeie care să semene cu tine.

Aparatul a pornit.

Vocea Elenei s-a auzit prima:

— Dacă ea moare, cine moștenește legal apartamentul?

Alexei a răspuns, iar următoarele cuvinte mi-au făcut stomacul să se strângă…

PARTEA 3

— Dacă Marina moare fără copii, apartamentul trece la soțul ei, a spus Alexei în înregistrare. Iar după vânzare, Elena primește partea ei.

Am rămas privind aparatul. Pentru câteva secunde, nu am mai auzit nici ploaia, nici ventilatorul din tavan. Cuvintele lui pluteau între noi ca un miros greu.

— Ce înseamnă „partea ei”? am întrebat.

Sorin și inspectorul Dinu s-au uitat unul la altul.

— Asta trebuie să aflăm acum, a spus Dinu.

La ora nouă dimineața, am mers cu ei la apartamentul meu. Ușa era încuiată, dar în interior lumânările încă ardeau. Somonul se uscase pe farfurie, iar unul dintre pahare avea urma rujului Elenei. Am simțit o greață care nu mai avea legătură cu operația.

— Stați în spatele meu, mi-a spus Dinu.

În dormitor, sertarele erau răvășite. Dulapul meu era gol pe jumătate. Pe podea am găsit cutia în care țineam actele de proprietate. Certificatul de căsătorie lipsea, dar dedesubt se vedea o bucată de hârtie ruptă.

Sorin a ridicat-o cu mănuși.

— Este o copie a unui certificat de naștere.

Numele mamei era Olga Kovalenko.

Am simțit că zidurile se apropie.

— Olga nu este mama mea. Mama mea a murit când eram copil.

Dinu a desfăcut mapa recuperată din casa Olgăi. Înăuntru se aflau copii ale actelor mele, o procură falsificată și un raport medical cu antetul spitalului. Raportul susținea că aveam o boală incurabilă și că nu puteam lua decizii singură.

— Este fals, am spus.

— Știm. Dar mai este ceva.

Dinu a scos o fotografie veche. În ea, Olga ținea un bebeluș în brațe. Lângă ea stătea un bărbat pe care nu-l recunoșteam.

Pe spatele fotografiei scria: „Marina și Elena, 1989”.

Am făcut un pas înapoi.

— Nu.

Sorin mi-a atins cotul.

— Marina, citește documentul.

Pe certificatul de naștere apăreau două fete născute în aceeași zi. Eu fusesem adoptată la trei luni după naștere. Elena era geamăna mea, crescută de Olga. Alexei știa totul și se căsătorise cu mine după ce găsise vechile acte în casa mamei sale.

— De ce? am întrebat, deși începusem să înțeleg.

Dinu a răspuns:

— Pentru că, după moartea ta, Elena putea apărea ca sora ta și putea contesta orice moștenire. Iar Alexei ar fi avut controlul asupra tuturor documentelor.

— Nu doar atât, a spus Sorin. Au încercat să te declare incapabilă. Apoi Elena urma să semneze în locul tău.

Am simțit cum broșa în formă de frunză de tei îmi apasă pielea prin bluză. Am strâns-o în palmă.

Atunci telefonul lui Dinu a sunat. A ascultat fără să vorbească. Fața i s-a întunecat.

— Elena a fost găsită la autogară.

— A fugit?

— Nu. A venit singură la poliție.

— De ce?

Dinu a închis telefonul și m-a privit.

— Pentru că spune că Alexei a mințit și că ea nu a fost creierul planului.

Înainte să pot răspunde, a intrat un ofițer cu un plic sigilat.

— A fost găsit în dulapul Elenei. Spune că este pentru Marina.

Am deschis plicul cu mâinile tremurânde. Înăuntru era o singură fotografie: Alexei, Olga și un bărbat necunoscut în fața spitalului, cu o zi înainte de operația mea.

Pe spatele fotografiei, Elena scrisese: „Întreab-o pe Olga cine a plătit prima operație. Nu Alexei.”

În aceeași secundă, telefonul meu recuperat din apartament a început să sune. Pe ecran apărea numărul medicului care mă operase…