PARTEA 4 — M-am întors mai devreme din spital și am auzit ce pregătiseră pentru mine; când ușa s-a deschis, Alexei a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Am răspuns cu degetele amorțite.

— Doamna Kovalenko? Sunt doctorul Radu Ionescu. Trebuie să vă spun ceva înainte să ajungă vestea la dumneavoastră din altă parte.

M-am uitat la inspectorul Dinu. El mi-a făcut semn să pun telefonul pe difuzor.

— Vorbiți.

— Analizele dumneavoastră au fost schimbate în sistem. Nu operația a fost cauza complicațiilor. În ultimele trei săptămâni ați primit doze mici dintr-un medicament care nu apărea pe foaia de tratament. Cineva a introdus ordinele folosind parola unei asistente.

Am închis ochii.

Până atunci crezusem că planul începuse în apartament, cu rochia mea și masa pentru două persoane. Nu începuse acolo. Începuse în salonul spitalului, printre perfuzii și halate albe.

— Cine a avut acces? a întrebat Dinu.

— Asistenta Mirela Stan. Dar parola ei a fost folosită de pe calculatorul din biroul administrativ.

— Cine are cheile?

A urmat o tăcere grea.

— Administratorul spitalului, a spus medicul. Și un consultant extern care se ocupă de contractele de asigurare.

Sorin a ridicat fotografia.

— Bărbatul din imagine este consultantul.

Dinu a mărit fotografia pe calculator. Îl recunoscusem. Îl văzusem de două ori pe holul spitalului, purtând un ecuson cu numele Pavel Mureșan.

Fratele Elenei.

Totul se lega.

Poliția a plecat imediat spre spital, iar eu am rămas în apartament cu Sorin și un agent. Telefonul lui Alexei suna fără oprire. Prima dată a fost avocatul lui.

— Nu mai răspundeți, mi-a spus Dinu.

— Vrea să-și salveze viața.

— Vrea să-și salveze planul.

După zece minute, Olga a început să sune de pe numere necunoscute.

— Marina, ascultă-mă, a spus când am răspuns din greșeală. Tot ce am făcut a fost pentru familie.

— Familia nu pune otravă în ceai.

— Nu voiam să mori. Doar să dormi și să semnezi.

— Cu ce scop?

— Alexei a spus că se va ocupa de toate.

Am simțit că furia îmi urcă în gât, dar vocea mea a rămas liniștită.

— Ai stat lângă patul meu când eram copil și mi-ai spus că ești mama mea.

— Pentru că erai fiica mea.

— Nu. Am fost copilul pe care l-ai dat altcuiva.

A tăcut.

— Cine este tatăl meu? am întrebat.

— Pavel.

Telefonul a căzut din mâna mea. Sorin l-a prins înainte să se lovească de podea.

În acea după-amiază, Elena a fost adusă la secție. Nu mai purta rochia mea. Avea o haină neagră, părul prins neglijent și fața fără machiaj. Pentru prima dată, am văzut-o așa cum era: o femeie speriată, nu o copie a mea.

— De ce ai venit la poliție? am întrebat-o.

A privit broșa de pe bluza mea.

— Pentru că mi-a spus că, după ce vei muri, mă va face să dispar și pe mine.

— Cine?

— Alexei. El a găsit actele noastre și mi-a spus că, dacă nu joc rolul tău, mă denunță pentru fals. Mi-a promis bani și o viață nouă. Apoi am aflat că Pavel îi furniza medicamentele și că Olga îl ajuta.

— Și tot ai venit la mine acasă.

— Mi-a fost rușine. Dar nu suficient cât să mă opresc.

A scos din buzunar un mic dispozitiv de înregistrare.

— Am înregistrat conversațiile. Nu pentru poliție. Pentru mine. Voiam o dovadă că nu sunt singura vinovată.

Dinu l-a luat și l-a pornit.

Vocea lui Alexei a umplut camera:

— După ce semnează, o ducem la clinica privată. Spunem că a avut o criză. Nimeni nu va verifica.

Apoi vocea Olgăi:

— I-am schimbat deja dozele.

Și, la final, Pavel:

— Dacă moare, asigurarea plătește în patruzeci și opt de ore.

Elena a început să plângă.

Eu nu am plâns.

Adevărul era mai rece decât frica, dar pentru prima dată îl puteam ține în mâini.

În aceeași seară, polițiștii i-au găsit pe Alexei și Pavel în parcarea spitalului. Alexei încerca să ajungă la avocatul său. Pavel avea asupra lui un al doilea set de documente și un bilet de avion.

Olga a fost reținută acasă.

Când Dinu mi-a spus, nu am simțit bucurie. Am simțit doar o oboseală uriașă. Șase ani de căsnicie, douăsprezece luni de minciuni și o viață întreagă furată de la început.

La audiere, Alexei a încercat să mă privească drept în ochi.

— Marina, spune-le că ai fost confuză. Spune-le că mă iubești.

— Te-am iubit, am răspuns. Dar nu te mai salvez.

— Fără mine nu ai nimic.

M-am uitat la el.

— Acum am adevărul.

Avocatul lui a cerut o pauză. Când a ieșit pe hol, nu i-a mai strâns mâna clientului. A spus doar:

— Nu mai pot susține că nu știați ce faceți.

Alexei a rămas singur lângă perete.

Mai târziu, anchetatorii ne-au pus să ascultăm înregistrările cap-coadă. Pentru Alexei, a fost prima dată când și-a auzit propria voce vorbind despre moartea mea. La început a clătinat din cap.

— Nu sună așa.

Dinu a oprit aparatul.

— Sună exact așa. Ați spus-o dumneavoastră.

Alexei s-a uitat la podea. În dreptul pantofului său se afla o pată de praf alb de la creta folosită pentru marcarea probelor.

— Eu doar am vrut să ies din datorii, a murmurat.

— Și pentru asta ai vrut să mă omori?

Nu mi-a răspuns.

După trei zile, am avut voie să mă întorc în apartament. Masa pentru două persoane fusese strânsă. Lumânările dispăruseră. Pe canapeaua din sufragerie rămăsese o singură fotografie de la nunta noastră, cu rama crăpată.

Am ținut-o în mână câteva secunde, apoi am pus-o într-un sertar.

În dormitor, dulapul era gol pe partea lui Alexei. Nu luase multe lucruri. Doar ceasul, două cămăși și o cutie cu acte. În locul unde îmi țineam hainele am găsit broșa în formă de frunză de tei. Se îndoise când am trecut balconul, dar nu se rupsese.

Am reparat-o singură cu un clește mic.

La proces, câteva luni mai târziu, înregistrările au fost ascultate în sala plină. Alexei a fost condamnat pentru tentativă de omor, fals și fraudă. Pavel a primit o pedeapsă pentru complicitate și manipularea documentelor medicale. Olga a recunoscut totul și a primit o sentință mai mică după ce a depus mărturie. Elena a fost condamnată pentru fals, dar instanța a ținut cont de cooperarea ei.

Apartamentul a rămas al meu.

Nu pentru că Alexei mi l-ar fi dăruit.

Pentru că era al meu dinainte să mă mintă.

După proces, am vândut locuința. Nu puteam să mai trăiesc în camerele în care el îmi turnase vin și hotărâse cât mai am de trăit. M-am mutat într-un oraș mai mic, lângă o clinică unde aveau nevoie de un farmacist atent la detalii.

În primele săptămâni, mă trezeam la fiecare zgomot de cheie.

Apoi am început să dorm.

Mi-am cumpărat o cană albă, fără flori și fără amintiri. În fiecare dimineață o umpleam cu ceai și o lăsam să se răcească înainte să beau. Nu mai acceptam nimic de la nimeni fără să verific.

Sorin venea uneori în weekend. A adus cu el o cutie de lemn pentru broșa mea.

— Ca să nu mai agăți hainele, mi-a spus.

— Încă o port.

— Știu.

Într-o duminică de noiembrie, Elena m-a sunat. Vocea ei era schimbată.

— Marina, am terminat pedeapsa cu muncă în folosul comunității. M-am angajat la o bibliotecă.

— Mă bucur pentru tine.

— Pot să te văd?

Am privit frunza de tei prinsă la guler.

— Nu încă.

— Poate într-o zi?

— Poate. Dar nu ca surori care repară trecutul într-o singură după-amiază. Ca două femei care învață să nu mai fie folosite de alții.

A tăcut, apoi a spus:

— Ai fost mai curajoasă decât mine.

— Nu. Doar nu mai aveam unde să fug.

În decembrie, primul viscol a acoperit trotuarele. La farmacie, o fetiță de vreo șapte ani a venit cu tatăl ei și mi-a întins un desen. Era o frunză aurie, prinsă de o casă cu ferestre galbene.

— Este pentru doamna care știe toate medicamentele, mi-a spus.

Am lipit desenul lângă casa de marcat.

Seara, când am ajuns acasă, aveam un mesaj de la Alexei. Își executa pedeapsa într-un penitenciar din alt oraș.

„Am înțeles tot. Îmi pare rău. Avocatul spune că pot cere revizuirea dacă depui o declarație că m-ai iertat. Te rog, fă-o. Nu pentru mine. Pentru ce am fost noi.”

Am citit mesajul de două ori.

Apoi am răspuns:

„Te iert pentru ca eu să nu mai port ce ai făcut. Dar nu voi minți pentru tine și nu voi deschide ușa pe care ai încercat să o închizi peste viața mea.”

Am șters conversația.

Nu am simțit triumf.

Doar liniște.

În dimineața următoare, am prins broșa în formă de frunză de tei pe halatul alb. Metalul reparat nu mai era perfect. Se vedea o dungă subțire acolo unde fusese îndoită.

Dar ținea.

Și eu țineam.

Când am ieșit în stradă, zăpada se așeza peste urmele pașilor mei.

Pentru prima dată, nu mai fugeam de nimeni.