PARTEA 4 — Soacra mi-a cerut toți banii după vânzarea apartamentului, iar când am refuzat-o, soțul meu a încetat brusc să zâmbească

PARTEA 4

— Există o cerere de partaj depusă de tine acum două zile, a spus Mara, privindu-l pe Alexei. Nina a cerut separarea bunurilor și anularea oricărei obligații semnate fără consimțământul ei.

Alexei a deschis gura, dar niciun sunet nu a ieșit.

În biroul acela mic, cu pereți acoperiți de dosare și cu miros de hârtie încălzită de calorifer, a înțeles că nu mai putea controla povestea.

Telefonul lui a început să sune.

O dată.

De două ori.

A treia oară, Zinaida Pavlovna a răspuns.

— Da?

A ascultat și s-a albit la față.

— Nu, nu puteți veni la locuință. Situația se clarifică.

Vocea de la celălalt capăt s-a auzit aspru, chiar și de la distanță.

— Vă rog, nu trimiteți pe nimeni, a spus ea. Fiul meu rezolvă.

Mara i-a luat telefonul din mână și l-a pus pe masă.

— Nu mai rezolvă nimic în numele Ninei.

Alexei s-a ridicat.

— Trebuie să vorbesc cu creditorul.

— Vorbește cu avocatul tău, i-am spus.

— Nina, te rog. Nu transforma o greșeală într-o tragedie.

— Ai falsificat o procură.

— Am încercat să salvez casa.

— Casa era deja pe cale să fie pierdută din cauza datoriilor tale.

A venit și avocatul lui, un bărbat înalt, cu o servietă lucioasă și un fular cu dungi aurii. A intrat grăbit, a răsfoit copiile și a cerut să vorbească singur cu Alexei.

După șapte minute, a ieșit în hol.

— Nu pot continua reprezentarea, a spus el.

Alexei l-a privit neîncrezător.

— Cum adică nu poți?

— Procură contestată, documente suspecte, înregistrare și conflict de interese. Nu mă puneți să apăr ceva ce nu pot justifica.

— Te plătesc.

— Nu este o problemă de bani.

Pentru prima dată, Alexei a părut cu adevărat singur.

La ora unu și zece, executorul a ajuns la apartament. Am mers cu toții acolo. Zinaida Pavlovna s-a așezat pe marginea canapelei, ținându-și poșeta în poală. Mâinile îi tremurau.

Executorul a citit notificarea, apoi a început să fotografieze obiectele.

Alexei s-a repezit spre el.

— Nu aveți voie să luați nimic de aici!

— Bunurile dobândite în timpul căsătoriei se verifică potrivit procedurii. Bunurile personale ale soției sunt exceptate, a răspuns acesta.

Am intrat în dormitor și am scos din sertar cutia mică de lemn în care păstram actele bunicii. Înăuntru era degetarul de aramă, cu floarea-soarelui gravată pe margine, și certificatul de moștenitor.

Executorul l-a văzut și a notat obiectul doar ca accesoriu personal, fără valoare de executare.

Alexei a râs scurt.

— Pentru asta faci totul? Pentru câteva hârtii și un degetar vechi?

M-am întors spre el.

— Nu. Fac totul pentru că tu ai decis că viața mea este o rezervă pentru greșelile tale.

Mai târziu, Mara a pus înregistrarea pe un calculator în camera de consiliu. Alexei trebuia să o asculte în prezența avocatului desemnat.

A stat pe un scaun metalic, cu coatele pe genunchi.

Vocea lui a pornit din difuzor.

„Nina nu va verifica.”

Alexei a tresărit.

„Îi spune mama că banii trebuie protejați.”

Și-a dus mâna la frunte.

„După ce intră în cont, plătim creditorul.”

— Opriți, a murmurat el.

Mara nu a oprit.

„Dacă întreabă, spunem că a fost pentru investiția familiei.”

Când înregistrarea s-a terminat, în cameră a rămas un bâzâit slab de la aparatul de aer condiționat.

— Eu am spus asta? a întrebat el.

Nimeni nu i-a răspuns.

— Eu chiar am spus asta?

— Da, a spus avocatul desemnat. Tu ai spus.

Alexei a început să plângă fără zgomot. Nu pentru mine. Pentru el, pentru casă, pentru banii care nu mai puteau fi atinși.

Procesul penal a început câteva săptămâni mai târziu. Expertiza a confirmat că semnătura de pe procură fusese copiată. Mesajele au fost recuperate din telefonul lui. Zinaida Pavlovna a încercat să spună că nu înțelesese ce semnează, dar înregistrarea o contrazicea.

Eu nu am cerut răzbunare.

Am cerut doar ca numele meu să fie curățat și banii să rămână acolo unde îi pusesem: într-un cont separat, protejat printr-un depozit pe care nimeni nu-l putea deschide în locul meu.

Apartamentul nostru a fost vândut pentru acoperirea unei părți din datorii. Eu am păstrat doar lucrurile bunicii și hainele pe care le puteam duce într-o singură mașină.

În seara plecării, dormitorul era gol. Pe perete rămăsese un dreptunghi mai deschis la culoare, acolo unde fusese fotografia noastră de la nuntă. Am luat fotografia, dar nu am aruncat-o. Am pus-o într-un sertar, cu fața în jos.

După trei luni, locuiam într-o garsonieră luminoasă, lângă un parc. Lucram la o firmă de administrare a proprietăților și învățam să verific contractele fără să-mi fie teamă că supăr pe cineva.

În fiecare dimineață, fiica surorii mele, Ilinca, venea la mine înainte de școală. Îmi desena case cu ferestre mari și oameni care se țineau de mână.

Într-o sâmbătă, când primii fulgi s-au lipit de balcon, m-a întrebat:

— Tu mai ești tristă după nenea Alexei?

Am pus două felii de pâine în prăjitor și am zâmbit.

— Uneori îmi amintesc. Dar nu mai sunt tristă pentru că am plecat.

— De ce ai plecat?

— Pentru că o casă nu este un loc în care cineva îți cere să te micșorezi ca să încapă el.

Ilinca a desenat o ușă galbenă.

— Asta e casa ta?

— Da.

— Și cine are cheia?

Am scos degetarul bunicii din buzunar. Îl purtam acum pe un șnur subțire, ca pe un mic medalion. Arama se încălzise de la pielea mea, iar floarea-soarelui gravată strălucea în lumina albă.

— Eu, am spus.

În acea seară, Alexei mi-a trimis un mesaj.

„Putem vorbi? Am înțeles tot. Mama nu mai vine. Mi-am plătit greșelile. Te rog, răspunde-mi.”

Am citit mesajul o singură dată.

Apoi i-am răspuns:

„Îți doresc să-ți repari viața. Dar nu mai este viața mea de reparat.”

Am blocat numărul.

Nu am simțit triumf.

Doar aer.

Afară, zăpada acoperea urmele de pe trotuar. În bucătărie, Ilinca își lăsase desenul lângă cana mea crăpată, iar casa mirosea a pâine caldă și portocale.

Am închis ușa, am verificat cheia și am atins degetarul de aramă de la gât.

De data aceasta, nu mai închideam pe nimeni afară.

Mă întorceam, în sfârșit, la mine.