PARTEA 4 — Mi s-a interzis să intru în camera copilului muribund, dar când m-a văzut hrănindu-l, Lorenzo Rossi a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Numele a ieșit din gura lui Lorenzo ca un glonț.

— Sofia.

Am rămas cu telefonul lipit de ureche, incapabilă să spun ceva.

Vocea femeii se auzea încă în mintea mea.

Vino singură.

— Cine este Sofia? am întrebat.

Lorenzo și-a coborât arma.

— Soția lui Matteo. A fost moașa particulară a Sophiei înainte de explozie.

Doctorul Valli a zâmbit, dar zâmbetul i s-a stins imediat când Enzo i-a smuls telefonul din buzunar.

— Nu pleacă nimeni, spuse Lorenzo.

— Dacă mergi singur, te ucid, i-am spus.

— Nu merg singur.

— Tocmai mi-au cerut să nu-ți spun.

— Și totuși mi-ai spus.

— Pentru că nu mai vreau să fug fără să știu de cine.

La ora unu și zece, conacul Rossi s-a umplut de telefoane care sunau. Avocații, oamenii de pază și directorii companiei se acuzau unii pe alții. Matteo nu răspundea.

Apoi a sunat avocatul principal al familiei.

— Domnule Rossi, nu pot continua să vă reprezint dacă țineți doctorul Valli închis aici.

— Nu este închis. Este reținut până vine poliția.

— Asta nu schimbă nimic. Dacă nu îl predați imediat, mă retrag.

— Retrage-te.

Lorenzo a închis telefonul.

În acel moment, am înțeles că pierdea controlul asupra imperiului său, dar pentru prima dată nu încerca să-l recupereze.

Încerca să-și găsească nepoata.

La ora unu și jumătate, am plecat spre vechea gară într-o mașină fără însemne. Eu stăteam în spate cu Leo, care dormea după ce fusese hrănit. Lorenzo stătea lângă mine, fără gardieni la vedere.

— Nu am fost niciodată căsătorită cu tatăl copilului meu, am spus.

— Nu te-am întrebat.

— Vreau să știi. Am fost singură când am născut. Valli a profitat de asta.

Lorenzo privea pe geam luminile ude ale orașului.

— Sophia mi-a spus că Valli era singurul medic în care avea încredere.

— Și tu ai crezut-o?

— Am crezut tot ce mi-a spus Sophia. A fost ultima persoană pe care am iubit-o.

Tăcerea dintre noi nu mai era amenințătoare.

Era obosită.

La două fără un sfert, am ajuns la gară. Șinele ruginite străluceau sub ploaie, iar vechiul ceas de pe clădire rămăsese blocat la șase și patruzeci.

Sofia ne aștepta lângă un automat de bilete.

Ținea copilul în brațe.

Pătura galbenă era udă la margine.

Am recunoscut imediat eticheta cu litera N.

Picioarele mi s-au înmuiat.

— Fetița mea, am șoptit.

Sofia a început să plângă.

— Îmi pare rău.

— Dă-mi-o.

— Cazador, ascultă-mă. Matteo a luat-o ca să-l șantajeze pe Lorenzo. A vrut să preia compania și să folosească dispariția copilului ca să-l distrugă.

— De ce ai venit acum?

Sofia se uită spre Lorenzo.

— Pentru că Matteo a decis să o mute în străinătate. Dacă aș fi tăcut încă o noapte, n-ai mai fi găsit-o niciodată.

Am întins brațele.

Fetița a scos un sunet mic și s-a lipit de mine.

Mirosea a lapte, a ploaie și a pudră de copii.

Am plâns fără să-mi pese cine mă vede.

Lorenzo a făcut un pas spre Sofia.

— Unde este Matteo?

— În apartamentul de deasupra depozitului din port.

— De ce să te cred?

Sofia a scos din geantă un dispozitiv mic de înregistrare.

— Pentru că aici este mărturisirea lui.

Am ajuns la depozit înainte de zori. Poliția fusese chemată de Enzo, iar de data aceasta Lorenzo nu a încercat să oprească pe nimeni.

Matteo a ieșit pe ușa din spate cu hainele ude și cu două valize.

— Frate, ai venit să negociezi? întrebă el.

— Nu.

— Atunci ai venit prea târziu.

Un polițist i-a pus mâna pe umăr.

Matteo a râs.

— Nu mă poți aresta pe baza cuvintelor unei femei speriate.

Enzo a pornit înregistrarea.

Vocea lui Matteo s-a auzit printre containere.

„Copilul va dispărea. Lorenzo va fi atât de preocupat să-l țină pe Leo în viață, încât nu va verifica niciodată cine a fost scos din incubator.”

Matteo a înghețat.

Apoi s-a auzit chiar vocea lui, clară, fără zgomotul ploii.

„Dacă Valli vorbește, Sofia dispare și ea.”

Matteo se uita la telefon ca și cum ar fi auzit un străin.

— Eu nu am spus asta.

— Ba da, spuse Lorenzo.

— Nu înțelegi. Am făcut-o pentru familie.

Lorenzo a râs fără bucurie.

— Ai răpit un copil pentru familie?

— Pentru imperiul nostru!

Cuvintele lui au rămas suspendate în aer.

Polițistul i-a răsucit brațele la spate.

Doctorul Valli a fost arestat în aceeași dimineață. În zilele următoare, anchetatorii au găsit registre falsificate, plăți ascunse și dovezi că explozia fusese comandată de Matteo pentru a-l elimina pe Lorenzo.

Lorenzo a predat toate înregistrările.

A predat și numele oamenilor lui.

Avocatul familiei a venit la conac în acea după-amiază.

— Dacă depuneți mărturie, compania va fi afectată grav.

— Compania este deja murdară, răspunse Lorenzo.

— Vă puteți pierde libertatea.

— Poate că trebuia să o pierd mai devreme.

Avocatul și-a strâns mapa.

— Nu vă mai pot proteja.

— Nu ți-am cerut să mă protejezi.

În aceeași seară, Lorenzo a venit în camera copilului. Eu o țineam pe fiica mea în brațe, iar Leo dormea într-un pătuț curat, cu aparatele reduse la minimum.

— Cum o cheamă? întrebă el.

— Nora.

A privit litera de pe pătură.

— Frumos nume.

— Nu trebuie să te apropii de ea.

— Știu.

— Și nici de mine.

— Știu și asta.

Pentru prima dată, nu am văzut un șef al mafiei în fața mea. Am văzut un bărbat care înțelegea că nu toate greșelile pot fi reparate cu bani sau frică.

— Îți voi oferi protecție, spuse el.

— Nu vreau protecția ta.

— Atunci îți voi oferi adevărul. Firma care te-a angajat nu a știut nimic. Poți pleca oricând.

— Plec mâine.

Lorenzo a înclinat capul.

— Îți mulțumesc că l-ai salvat pe Leo.

— Nu l-am salvat doar pe el.

A privit spre Nora.

— Știu.

Înainte să plece, și-a scos de la gât o cruciuliță mică de argint.

— Era a Sophiei. A vrut să o aibă copilul nostru.

— Leo o are deja pe mama lui.

— Atunci păstreaz-o pentru Nora, dacă vei considera vreodată că merită.

Nu am luat-o.

Lorenzo a lăsat-o pe masă și a ieșit.

A doua zi am plecat din conac într-un autobuz de dimineață, cu două genți, un scaun pentru copii și medalionul meu de alamă prins la gât. Nu m-am uitat înapoi.

Trei săptămâni mai târziu, Nora dormea într-un pătuț mic din apartamentul meu din Queens. Leo fusese mutat într-un spital pentru recuperare, iar Lorenzo îi plătea tratamentul printr-un fond controlat de medici, nu de el.

Eu începusem să lucrez la o creșă.

În fiecare dimineață, copiii mă întâmpinau cu mâinile ridicate și cu povești despre jucării pierdute. Era o muncă simplă.

Tocmai de aceea o iubeam.

Nora creștea încet. Îi plăcea să apuce medalionul de alamă și să-l lovească de marginea pătuțului.

Sunetul acela mic mă trezea noaptea.

Nu mai era un sunet al durerii.

Era dovada că era aici.

Într-o după-amiază de noiembrie, a venit primul îngheț. Nora a desenat cu creionul galben trei persoane sub un soare uriaș. Una avea părul meu. Una era foarte mică. A treia avea o linie lungă în loc de gură.

— Cine este el? am întrebat.

— Tati trist, a spus ea.

Am rămas nemișcată.

Nora nu-l întâlnise niciodată pe Lorenzo. Poate auzise numele. Poate copiii simt mai multe decât pot explica adulții.

În acea seară, telefonul meu a vibrat.

Era un mesaj de la Lorenzo.

„Procesul începe luni. Am depus mărturie. Dacă vrei să vii, ușa este deschisă. Dacă nu, voi respecta asta. Îmi pare rău.”

Sub mesaj era o fotografie cu Leo. Zâmbea pentru prima dată.

Am închis telefonul.

Nu eram pregătită să-l iert.

Dar nu mai eram nici furioasă.

Uneori, liniștea nu apare când celălalt este pedepsit.

Apare când nu mai simți nevoia să-l salvezi.

Luni, Lorenzo a fost audiat. Matteo și Valli au fost condamnați pentru răpire, falsificarea actelor medicale și tentativa de crimă. Lorenzo a acceptat să-și dizolve partea ilegală a imperiului și să coopereze cu anchetatorii.

Nu am mers la tribunal.

Am rămas acasă cu Nora.

În noaptea aceea, am primit încă un mesaj.

„Pot să vă văd măcar o dată?”

M-am uitat la fiica mea, care dormea cu mâna strânsă în jurul medalionului.

Am răspuns simplu:

„Pe Leo îl poți vedea prin medici. Pe Nora o voi proteja eu. Nu te urăsc, dar viața mea nu mai este un loc în care să intri când îți este dor.”

Am șters conversația.

Apoi am deschis fereastra.

Primii fulgi se așezau pe pervaz.

Medalionul de alamă lovea încet marginea pătuțului, în mâna somnoroasă a Norei.

Clinchetul acela mi-a spus tot ce aveam nevoie să știu.

Fiica mea era acasă.