PARTEA 4 — M-am ridicat împotriva unei directoare care umilise un bătrân, iar când a intrat directorul general, zâmbetul ei a dispărut

PARTEA 4

Telefonul lui Alexei continuă să vibreze pe masa clinicii.

O dată.

De două ori.

A treia oară, Eugen îl opri cu palma.

— Nu răspunde încă.

— Trebuie să știu ce se întâmplă.

— Nu. Mai întâi trebuie să știi cine are de câștigat.

Avocatul deschise calculatorul și verifică transferurile. Banii plecaseră în trei tranșe către o firmă care nu avea angajați, sediu sau activitate reală. Aprobarea fusese înregistrată de la biroul lui Alexei, însă parola fusese folosită într-o perioadă în care el se afla la spital, lângă bunicul său.

— Cine a avut acces la birou? întrebă Eugen.

— Eu, răspunse Alexei. Secretara mea. Veronica. Roman, până ieri.

Am simțit cum mi se răcește ceafa.

— Veronica a întrebat astăzi unde sunt arhivele vechi.

Alexei mă privi.

— Și ți-a trimis vreun mesaj?

— Nu mie.

Avocatul ridică ochii din ecran.

— Mesajul ei către Roman a fost recuperat de pe serverul intern.

Alexei închise ochii.

„Ajută-mă să distrug fata asta.”

Cuvintele rămăseseră acolo, înregistrate cu ora și numărul de telefon.

Veronica nu încercase doar să mă sperie. Încercase să mă transforme într-o angajată instabilă, să provoace concedierea mea și să folosească scandalul pentru a-l ține pe Alexei departe de audit.

— Sun-o, spuse Eugen.

— Dacă știe că am aflat, va șterge tot.

— Atunci las-o să creadă că încă nu știm.

Alexei o sună pe difuzor.

— Veronica, vino la clinică.

— Acum? se auzi vocea ei. Este ceva urgent?

— Foarte urgent.

— Pot ajunge în douăzeci de minute.

— Vino singură.

A închis.

Avocatul se ridică.

— Am trimis deja copiile către auditorul extern și către bancă. Nu mai poate fi retras niciun ban fără verificare. De asemenea, am cerut suspendarea accesului tuturor persoanelor implicate.

Alexei își trecu mâna peste față.

— Roman știa?

— Mesajele arată că el a creat conturile false, spuse avocatul. Veronica a folosit relațiile din consiliu ca să le ascundă.

Eu priveam fotografia udă de cafea. Două siluete cu măști medicale. Două semnături. O căsnicie care nu fusese niciodată o căsnicie adevărată.

— Vreau să plec, am spus.

Alexei se întoarse spre mine.

— Nadia…

— Nu-mi spune așa ca și cum numele meu ar schimba ce s-a întâmplat. Pentru tine am fost un contract. Pentru mine, ai fost un necunoscut căruia i-am încredințat banii, sănătatea bunicii și liniștea ultimului an.

— Ai dreptate.

Nu se apără. Asta m-a durut mai mult decât dacă ar fi ridicat vocea.

Veronica ajunse la clinică la ora șase și cinci minute. Purta același sacou alb din ziua în care mă umilise, dar acum îl ținea strâns peste piept.

— Alexei, ce se întâmplă?

— Stai jos.

— Nu-mi place tonul acesta.

Avocatul porni o înregistrare audio. Se auzi vocea lui Roman, înregistrată în biroul lui cu o zi înainte.

— Dacă o facem să pară instabilă, Alexei o va concedia. După aceea, transferurile vor trece prin consiliu fără să le mai verifice nimeni.

Vocea Veronicăi răspunse:

— Iar dacă află despre contract, o vom prezenta ca pe o femeie care s-a apropiat de el pentru bani.

Veronica deveni albă.

— Este o înregistrare falsă.

Alexei apăsă alt buton. Pe ecran apăru filmarea din coridor, apoi intrarea ei în camera de arhivă, apoi mesajele trimise lui Roman.

— Au fost camere peste tot, spuse el.

— Tu nu înțelegi. Am ținut compania aceasta în picioare când bunicul tău era bolnav.

— Ai furat din ea.

— Am făcut ceea ce trebuia ca să nu pierdem controlul.

— Nu. Ai făcut ceea ce ai vrut.

Veronica se uită la mine.

— Totul este din cauza ei.

— Nu, am spus. Totul este din cauza alegerilor voastre.

A doua zi dimineață, poliția economică veni la sediul companiei. Roman fusese reținut în parcarea subterană, cu un dosar plin de contracte false în portbagaj. Veronica nu fu arestată în birou, dar ordinul de percheziție îi aștepta pe masă, lângă parfumul scump.

Când văzu documentul, mâna îi tremură.

— Alexei, putem rezolva asta.

— Nu mai pot rezolva eu consecințele pentru tine.

— M-ai lăsa să cad după tot ce am făcut pentru familia ta?

— Nu te las eu. Te-ai împins singură până aici.

În sala de audiere, două zile mai târziu, Veronica ceru să fie ascultată fără avocat pentru câteva minute. Credea încă că își poate recâștiga controlul.

— Eu doar am spus că fata trebuie îndepărtată, zise ea. Nu am ordonat nimănui să fure.

Procurorul ridică privirea.

— Atunci ascultați ce ați spus dumneavoastră.

Înregistrarea porni.

„Dacă află despre contract, o vom prezenta ca pe o femeie care s-a apropiat de el pentru bani.”

Veronica auzi propria voce din afara ei.

Pentru prima dată, nu mai putu să o transforme în explicație, glumă sau plan strategic. Era vocea ei. Cuvintele ei. Intenția ei.

Își lăsă capul în mâini.

Eu am aflat totul de la avocat, nu din presă. Nu am mers la audiere. Nu aveam nevoie să o văd pedepsită ca să încep să mă vindec.

La trei săptămâni după prima zi la Karpenko Grup, contractul meu de căsătorie ajunse la termen.

Am semnat actele de divorț într-un birou mic, cu ferestre spre un parc.

Alexei stătea vizavi de mine. Nu mai purta costumul impecabil de la primul interviu. Avea cămașa șifonată și cearcăne adânci.

— Îmi pare rău, spuse el.

— Știu.

— Aș fi vrut să te cunosc altfel.

— Și eu.

— Pot să-ți ofer un post permanent în departamentul de design. Nu ca soție. Nu ca datorie.

M-am uitat la el.

— Dacă accept, va fi pentru munca mea?

— Pentru munca ta.

Am acceptat, dar nu în direcția lui. Am ales departamentul de ambalaje, unde puteam lucra la proiectul meu pentru reducerea plasticului.

Eugen își făcu operația câteva zile mai târziu. Când l-am vizitat, bastonul cu mâner de alamă era sprijinit lângă pat.

— Încă îl păstrez, spuse el.

— Bastonul?

— Și amintirea zilei în care o fată speriată a hotărât că frica ei nu era mai importantă decât durerea mea.

Am zâmbit.

— Eram foarte speriată.

— Știu. Tocmai asta a contat.

Lunile au trecut încet, apoi din ce în ce mai repede.

Bunica Ecaterina își lua medicamentele la aceeași oră în fiecare seară. Eu lucram într-un birou cu ferestre mari, desenam ambalaje reciclabile și învățasem să nu mai tresar când cineva ridica vocea pe coridor.

Într-o dimineață de noiembrie, primul omăt s-a așezat pe balustrada balconului nostru. Bunica își înfășură șalul în jurul umerilor, iar eu îi pregăteam ceaiul.

— Ești fericită? m-a întrebat.

Am privit cana veche cu soarele galben. Raza ciobită era încă acolo.

— Nu în fiecare zi.

— Este suficient?

— Este adevărat.

În acea seară, un mesaj de la Alexei apăru pe telefonul meu.

„Am vândut apartamentul în care locuiam. Dacă vrei, îți pot lăsa partea ta din bani. Și dacă vreodată vei dori să vorbim fără contracte între noi, voi fi aici.”

Am citit mesajul de două ori.

Nu mai eram furioasă. Asta a fost surpriza.

I-am răspuns simplu:

„Păstrează banii pentru tratamentul lui Eugen. Iar pentru restul, îți doresc să înveți să fii sincer înainte să pierzi oamenii.”

Am apăsat trimitere și am pus telefonul cu fața în jos.

A doua zi, Alexei mi-a lăsat pe birou un plic. Nu l-am deschis imediat. Înăuntru era fotografia de la starea civilă, curățată și restaurată. Chipurile rămâneau neclare, dar pe spate scrisese cu cerneală neagră:

„Îmi pare rău că te-am întâlnit atât de târziu.”

Am păstrat fotografia într-un sertar, nu ca promisiune, ci ca dovadă că uneori oamenii pot ieși dintr-o poveste fără să se distrugă unul pe altul.

În după-amiaza aceea, bunica mă aștepta lângă fereastră. Pe masă era ceaiul, iar lângă el, cana cu soarele galben și raza ciobită.

— Nadia, vino să vezi zăpada.

M-am apropiat de geam.

Afară, orașul se acoperea încet cu alb. Pentru prima dată după mult timp, nu simțeam că trebuie să fug, să explic sau să salvez pe cineva.

Am lăsat cana în mâna bunicii și am deschis fereastra.

Aerul rece a intrat în cameră.

Și eu am rămas.