Mi-am ascuns sarcina de șeful mafiei, dar când m-a chemat la penthouse, omul de lângă el a început să tremure

În clipa în care Alfred a spus că găsise ceva în seiful lui, mi-am simțit copilul tresărind sub palma lipită de abdomen.

Stăteam sub copertina unei brutării din North End, cu ploaia curgându-mi de pe mâneci și cu telefonul strâns atât de tare, încât marginile lui îmi intrau în piele. La capătul străzii, un automobil negru aștepta cu motorul pornit. Geamul pasagerului era coborât doar câțiva centimetri.

— Vino la penthouse, Mina, repetă Alfred.

— Nu pot. Am o programare.

— Nu mă minți.

Vocea lui era calmă. Tocmai asta m-a speriat. Alfred nu ridica tonul decât atunci când voia ca toți din jur să știe că urmează să se întâmple ceva. Când vorbea încet, oamenii dispăreau.

— Despre ce ai găsit? am întrebat.

— Despre tine.

Mi s-au înmuiat genunchii.

Sub bluza largă purtam o centură subțire de lână, cumpărată cu două săptămâni înainte, ca să ascund rotunjimea care devenea tot mai greu de explicat. O cususem singură în baia biroului, cu un ac îndoit și o bucată de elastic desprinsă dintr-un dosar vechi. Mă zgâria la fiecare respirație, dar îmi oferea câteva ore în plus.

Patru luni lucrasem pentru organizația Costello. Patru ani contabilizasem bani murdari, depozite dispărute și transferuri pe care nimeni nu voia să le recunoască. Învățasem să nu pun întrebări când un om nu mai venea la serviciu și să nu privesc prea mult mâinile celor care îmi aduceau registrele.

Dar copilul meu nu avea să crească în mijlocul acelor oameni.

— Alfred, ascultă-mă, am spus.

— Ai treizeci de minute.

— Dacă vin, mă lași să plec?

Din automobil se auzi un foșnet scurt. Cineva își schimba poziția pe scaun.

— Depinde ce ai de spus.

Apelul s-a închis.

Am rămas nemișcată, cu gustul metalic al fricii în gură. Gara era la trei străzi distanță. Aveam banii ascunși într-un buzunar cusut în căptușeala genții și documentele false pe numele Sarah Jenkins. Trenul de dimineață m-ar fi dus departe de Massachusetts, de Alfred și de copilul pe care el nu știa că îl concepusem.

Mi-am ridicat geanta.

— Nu face asta, doamnă Mina, spuse o voce în spatele meu.

M-am întors. Lev stătea sub ploaie, fără umbrelă, cu o cicatrice albă tăindu-i bărbia. Îl văzusem de zeci de ori lângă Alfred, dar nu mă adresase niciodată direct.

— Nu știu despre ce vorbești.

— Știi foarte bine.

— Atunci spune-mi.

Lev privi spre automobil.

— Dacă Alfred te-a chemat, încă mai există o cale să ieși vie din povestea asta.

Inima mi-a izbit coastele.

— Iar dacă nu merg?

Lev zâmbi fără urmă de veselie.

— Atunci oamenii care te așteaptă la gară vor avea grijă să nu urci în tren.

Am privit către capătul străzii. Lângă intrarea gării, doi bărbați stăteau sub streașină, aparent preocupați de telefoanele lor. Unul purta o mănușă galbenă, pătată cu noroi. O recunoșteam. O văzusem în dimineața raidului de la depozit.

— Tu ai venit să mă sperii?

— Am venit să-ți spun că nu mai ai timp.

O durere ascuțită mi-a strâns abdomenul. Mi-am apăsat discret palma peste centura de lână și am respirat rar, în timp ce în minte îmi apărea imaginea plicului din seif: bancnote, acte pe numele Sarah Jenkins și ecografia de la douăsprezece săptămâni, împăturită într-un prosop alb.

Alfred nu știa de copil.

Sau cel puțin așa crezusem.

Lev făcu un pas spre mine.

— Intră în automobil, Mina.

— Dacă refuz?

— Atunci Alfred va afla de ce ai vrut să fugi înainte să apuci să-i explici.

Ușa din spate se deschise din interior. Lumina galbenă a plafonierei căzu peste banchetă, peste picăturile de ploaie și peste mâna mea care tremura pe mânerul genții.

Am făcut un pas.

Apoi încă unul.

Înainte să urc, am văzut pe banchetă o mapă din piele, iar peste ea, o cheie mică de alamă pe care o recunoșteam. Era cheia sertarului secret din biroul lui Alfred.

Lev întinse mâna către mine.

— Urcă. Și nu scoate niciun cuvânt până când el nu te întreabă.

Am atins mânerul portierei, iar în aceeași clipă telefonul lui Lev vibră. El privi ecranul, își schimbă expresia și șopti:

— A început deja…

M-am întors spre el.

— Ce a început?

Lev ridică ochii, dar nu apucă să răspundă. Din automobil se auzi vocea lui Alfred, rece și foarte aproape:

— Mina, intră acum. Înainte să afli ce se află în mapa aceea…

Mâna mea s-a întins spre ea…

PARTEA 2

…iar vârfurile degetelor mele au atins pielea rece a mapei.

Lev îmi prinse încheietura înainte să o pot ridica.

— Nu aici, șopti el.

— Dă-mi drumul.

— Dacă deschizi mapa pe stradă, nu mai ajungi nicăieri.

— Poate că exact asta vrei.

— Dacă aș fi vrut să dispari, nu te-aș fi avertizat despre oamenii de la gară.

M-am uitat la el. Picături de apă îi alunecau de pe păr până pe cicatricea de la bărbie. Pentru prima dată, Lev părea speriat. Nu de mine. De ceva ce se întâmpla în altă parte.

Am urcat.

Interiorul automobilului mirosea a piele udă și a mentă amară. Pe podea se afla o umbrelă pliată, cu mânerul rupt. Am observat imediat că în portiera din stânga era un fir subțire de cupru, prins între garnituri. Un detaliu mic, dar cunoscut mie: aceeași sârmă fusese folosită la ușa arhivei în seara când dispăruse registrul depozitului.

Lev se așeză lângă mine. Șoferul porni fără să întrebe unde mergem.

— Cine sunt oamenii de la gară? am întrebat.

— Oamenii lui Viktor.

Numele mi-a înghețat sângele. Viktor Sava era rivalul lui Alfred, un bărbat despre care se spunea că nu amenința niciodată. Trimitea doar dovada că putea ajunge la tine.

— De ce m-ar urmări pe mine?

Lev își frecă degetul mare de marginea unui inel de fier.

— Pentru că ai văzut cifre pe care nu trebuia să le vezi.

— Eu am văzut mii de cifre.

— Ai văzut și plățile către depozitul din port.

Mi-am strâns geanta la piept.

În ultimele trei săptămâni reconstruisem transferurile care fuseseră șterse din sistem. Banii plecau din conturile organizației și ajungeau la trei firme de transport inexistente. La capătul traseului apărea aceeași inițială: L.

Îi spusesem lui Alfred că era o eroare.

Nu-i spusesem că păstrasem copiile.

Automobilul opri în garajul subteran al clădirii. La ora trei și patruzeci și două de minute, luminile fluorescente pâlpâiau peste petele de ulei de pe ciment. Alfred ne aștepta lângă lift, fără haină, cu mânecile cămășii suflecate.

Privirea lui coborî o clipă spre abdomenul meu.

Am uitat să respir.

— Ai venit, spuse el.

— N-ai lăsat prea multe opțiuni.

— Ai avut o opțiune. Ai ales-o pe cea care te ține în viață.

— Unde este mapa?

— Sus.

— De ce ai chemat un automobil plin de oameni dacă voiai doar să vorbim?

Alfred se uită la Lev.

— Pleacă.

Lev nu se mișcă.

— Alfred, trebuie să-ți spun ceva.

— Nu acum.

— Acum e singurul moment în care mai putem repara asta.

Alfred făcu un pas spre el. Metalul cataramei de la ceasul său lovi ușor în butonul manșetei.

— Ai treizeci de secunde.

Lev își îndreptă spatele.

— Oamenii lui Viktor nu sunt la gară pentru Mina. Sunt acolo pentru cineva care a fugit din port în această dimineață.

— Cine?

— Dario Bellini.

Alfred se opri.

Am văzut cum i se încordează maxilarul. Dario fusese șoferul camionului care transportase registrele vechi. Dispăruse după raidul de la depozit.

— Dario este mort, spuse Alfred.

— Nu. Și a luat ceva cu el.

— Ce anume?

Lev își întoarse privirea către mine.

— Motivul pentru care Mina urma să fugă.

Mi-am simțit stomacul răsucindu-se.

— Nu am fugit din cauza lui Dario.

Alfred se apropie atât de mult, încât am simțit mirosul discret de tutun de pe gulerul lui.

— Atunci spune-mi de ce ai acte false pe numele Sarah Jenkins în geantă.

Am închis ochii o secundă.

— Pentru că voiam să plec.

— De ce?

— Pentru că nu mai voiam să trăiesc în lumea ta.

— Asta nu explică banii.

— Banii sunt ai mei. Salariul pe care nu l-am primit în ultimul an.

— Și documentele?

— Sunt asigurarea că nu mă găsești.

Alfred își trecu limba peste buza de jos, un gest pe care îl făcea când era rănit și nu voia să arate.

— Ai fi putut să-mi ceri să te las să pleci.

— Tu nu lași oamenii să plece. Îi protejezi până când devin proprietatea ta.

Pentru o clipă, niciunul dintre noi nu vorbi. În spatele meu, liftul coborî cu un huruit adânc. Copilul se mișcă, iar durerea aceea mică, secretă, mi-a amintit de ce eram acolo.

Alfred deschise ușa liftului.

— Sus vei afla cine a pus oamenii la gară.

— Și dacă nu vreau să urc?

— Atunci îți spun aici că toate transferurile din copiile tale au fost aprobate cu semnătura mea.

Am simțit cum lumea se înclină.

— Tu ai furat banii?

— Nu.

— Atunci cine?

Alfred îmi întinse mâna, dar nu l-am atins.

— Intră și îți arăt.

În penthouse, covorul persan era încă umed de la pașii cuiva. Ușa dormitorului se deschidea spre seiful ascuns sub podea. Alfred îngenunche, ridică marginea covorului și formă combinația.

Când ușa de oțel se deschise, am văzut plicul cu ecografia. Era la locul lui.

Dar lângă el se afla o fotografie pe care nu o mai văzusem niciodată: Dario, legat de un scaun, ținând în mâini o bucată de hârtie.

Pe spatele fotografiei, cineva scrisese cu cerneală roșie: „Dacă Mina află ce este în registru, copilul nu ajunge să se nască.”

Alfred îmi întinse fotografia.

— Acum înțelegi de ce te-am chemat?

Mi-am ridicat privirea spre el.

— Nu. Înțeleg doar că cineva știa de copil înaintea ta.

Telefonul de pe birou sună. Alfred răspunse.

O voce de bărbat se auzi prin difuzor:

— Dacă vreți să-l mai vedeți pe Dario, aduceți registrul la abatorul de pe strada Mercer. Singură, Mina. Și nu-l lăsa pe Alfred să vină…

Apelul s-a închis, iar pe ecran a apărut un mesaj cu o adresă și o oră: 18:00…

PARTEA 3

…mai erau două ore până la întâlnire.

Alfred rămase cu telefonul în mână. Pe ecran, fotografia lui Dario dispărea sub lumina albă a unei notificări noi.

— Nu mergi singură, spuse el.

— Tocmai asta au cerut.

— Iar tu vrei să-i asculți?

— Nu. Vreau să aflu de ce cineva amenință copilul meu.

Cuvintele au ieșit înainte să le pot opri.

Alfred nu se mișcă. În cameră se auzea doar bâzâitul frigiderului de vinuri și ploaia lovind geamul înalt. Am observat că mâna lui strângea fotografia atât de tare, încât hârtia se îndoise la colț.

— Copilul tău? întrebă.

— Copilul nostru.

Lev își întoarse fața. Șoferul, rămas lângă ușă, își făcu semnul crucii.

Alfred coborî privirea spre abdomenul meu, apoi spre plicul din seif.

— De cât timp?

— Cincisprezece săptămâni.

— Și ai ascuns asta de mine.

— Da.

— De ce?

— Pentru că te iubesc suficient cât să știu că iubirea ta poate deveni o cușcă.

El făcu un pas înapoi, ca și cum îl lovisem. Dar înainte să răspundă, se auzi soneria de la intrare.

Lev scoase pistolul. Alfred ridică o mână.

— Nu trage.

Ușa se deschise, iar în prag apăru o femeie în vârstă, udă până la genunchi, cu o eșarfă verde înfășurată în jurul gâtului. O recunoșteam. O văzusem în fotografia de familie de pe biroul lui Dario.

— Doamna Bellini, șopti Lev.

Femeia ținea o cutie metalică de biscuiți. Degetele îi tremurau pe capac.

— Fiul meu mi-a spus să vin la Mina, zise ea. Dacă până la ora șase nu ajung aici, să deschid cutia în fața ei.

Alfred se apropie.

— Unde este Dario?

— Viu. Dar nu pentru mult timp.

— Cine îl ține?

Femeia se uită la mine.

— Omul pe care îl numiți prieten.

Lev își coborî arma.

— Doamnă Bellini, nu știți ce spuneți.

— Ba știu. Fiul meu a auzit totul în noaptea raidului.

Ea deschise cutia. Înăuntru se afla un registru subțire, cu marginile arse și o pagină acoperită de semnături.

— A găsit registrul în cabina camionului. A văzut cine a ordonat transporturile și cine a plătit oamenii lui Viktor.

Alfred luă pagina.

— Semnătura mea este aici.

— Este copiată, spuse femeia. Dario a văzut mâna care a scris-o.

Lev izbucni:

— Ajunge cu minciunile astea!

A făcut un pas spre ea.

Eu am observat atunci o pată de cerneală roșie pe degetul lui arătător, aceeași nuanță ca mesajul de pe fotografia lui Dario.

— Nu te apropia de ea, am spus.

Lev se întoarse spre mine.

— Tu nu înțelegi nimic.

— Atunci explică.

— Alfred te-ar fi lăsat să pleci? Alfred lasă pe cineva să plece cu documente, bani și copilul lui? Trebuia să te opresc înainte să ajungi la gară.

Alfred rămase nemișcat.

— Tu ai pus oamenii la gară?

Lev își trecu mâna peste cicatrice.

— Eu am trimis oamenii. Dar Viktor i-a preluat. Asta nu trebuia să se întâmple.

— Tu l-ai luat pe Dario? întrebă Alfred.

— Dario a furat registrul.

— Răspunde.

Lev își pierdu controlul.

— Da! L-am luat. Pentru că el a văzut că plățile către firmele false plecau în conturile mele. Am folosit semnătura ta, am plătit oamenii lui Viktor și am făcut raidul să pară ordinul tău. Dacă Mina pleca, toate copiile ajungeau la rivalii noștri.

Doamna Bellini începu să plângă încet. Alfred își privi mâinile. Eu simțeam o greutate rece în piept, dar și o claritate pe care nu o mai avusesem de ani întregi.

— De ce ai păstrat plicul meu în seif? l-am întrebat pe Alfred.

El se uită la ecografie.

— Pentru că l-am găsit înaintea ta.

— Știai?

— Nu știam ce este. Am văzut numele clinicii și am înțeles că plănuiai să dispari. Am păstrat plicul ca să nu ajungă la Lev.

— Nu m-ai oprit?

— Nu. Am vrut să alegi singură.

Răspunsul lui m-a durut mai mult decât o amenințare.

Alfred întoarse pagina registrului. În partea de jos era o semnătură suplimentară, aproape ștearsă, sub numele unei firme de transport.

— Dario nu a văzut doar plățile, spuse doamna Bellini. A văzut și cine a primit ordinul să-l omoare pe Alfred.

Lev își schimbă brusc expresia.

— Nu…

Din buzunarul lui Alfred sună telefonul.

El răspunse.

— Vorbește.

Vocea șoferului se auzi, palidă și sacadată:

— Șefule, am găsit camionul lui Dario. Este gol. Iar pe scaunul din față era o scrisoare pentru Mina.

Alfred se uită la mine.

— Ce scrie?

— Că Dario nu a fost dus la abator. A plecat singur, ca să aducă pe cineva aici.

— Pe cine?

Șoferul înghiți cu greu.

— Pe Sarah Jenkins.

Numele mi-a tăiat răsuflarea.

Documentele din geanta mea purtau acel nume. Crezusem că era doar identitatea pe care urma s-o folosesc.

Dar Alfred îmi luă geanta, scoase actele și întoarse fotografia de identitate.

Sub poza mea, pe spatele documentului, era o ștampilă veche a unei clinici din Boston.

Data era de acum doisprezece ani.

— Cine este Sarah Jenkins? întrebă Alfred.

Am privit fotografia, iar memoria mi-a adus înapoi chipul unei fete pe care o crezusem moartă după incendiul din casa copilăriei mele.

Telefonul sună din nou.

De data aceasta, era numărul clinicii.

— Mina? spuse o voce de femeie. Sunt Sarah. Știu cine este tatăl copilului tău și trebuie să-ți spun ce a făcut Alfred înainte să-l ierți…

Alfred ridică ochii spre mine, iar Lev începu să se retragă către coridor…