Am acceptat să lucrez pentru șeful mafiei ca să-mi salvez mama, dar când a rostit numele ucigașului, zâmbetul lui a dispărut

Când am intrat în salonul mamei, am găsit-o smulgând perfuzia din braț și șoptind că Dante Russo nu trebuia să-i spună niciodată acel nume.

Era aproape miezul nopții, iar lumina verzuie a spitalului îi făcea pielea să pară transparentă. Pe noptieră tremura un pahar de apă, prins într-un inel de plastic. Mama Elena își ținea mâna peste locul în care acul îi lăsase o picătură de sânge.

— Mamă, ce faci?

— Plecăm.

— Nu poți pleca. Doctorul Reeves a spus că trebuie să rămâi până dimineață.

Ea m-a privit de parcă nu mă recunoștea.

— Ce ți-a spus Dante Russo?

Am simțit contractul apăsându-mi coastele prin geantă. Cuvintele lui încă îmi răsunau în minte: Întreab-o pe mama ta despre Antonio Vega.

— De unde îi știi numele?

Mama a închis ochii. Degetele ei au strâns marginea cearșafului, iar brățara de hârtie de la încheietură s-a mototolit.

— Pentru că numele acela ne-a distrus viața.

— Antonio Vega l-a ucis pe tata.

— Asta ți-am spus eu.

Am făcut un pas spre pat.

— Ai spus că l-ai văzut cu pistolul în mână.

— Am spus multe lucruri în seara aceea.

În stomacul meu s-a deschis o răceală adâncă. Toată copilăria mea fusese construită în jurul acelei propoziții. Antonio Vega intrase în atelierul tatălui meu, îl împușcase și fugise. Mama mă luase de mână și mă ascunsese în dulapul cu pături. Asta îmi spusese de sute de ori.

— M-ai mințit?

— Te-am ținut în viață.

Pe coridor, un cărucior metalic a lovit peretele. Mama a tresărit atât de tare, încât perfuzia s-a clătinat.

— Nu mai spune numele lui aici, Adriana. Pereții acestui spital au urechi.

— Dante știe despre el. Știe despre tratamentul tău. Știe tot.

— Atunci nu este o ofertă de muncă. Este o capcană.

Am scos dosarul din geantă și l-am pus pe pătură. Cotorul lui negru a alunecat până lângă mâna ei.

— Mi-a oferit de două ori salariul, asigurare și un specialist. A plătit deja datoria spitalului.

Mama a privit cecul. Fața i s-a strâns.

— Nimeni ca Dante Russo nu plătește fără să ia ceva înapoi.

— Poate ia adevărul.

Pentru câteva secunde, auzim doar picurarea perfuziei. Apoi mama a ridicat privirea.

— Dacă accepți, nu te duci la biroul lui. Nu atingi sertarul din dreapta. Nu te urci niciodată singură în mașina lui. Și dacă apare un bărbat cu o cicatrice pe bărbie, fugi.

— Cine este?

Mama a întins mâna spre geanta mea, dar s-a oprit înainte să o atingă. Sub saltea, chiar sub șoldul ei, se vedea colțul unei hârtii îndoite.

— Trebuie să-ți arăt ceva ce trebuia să ard în urmă cu douăzeci și doi de ani.

Ușa salonului s-a deschis brusc. În prag stătea unul dintre paznicii lui Dante, ud până la guler, cu o mână apăsată pe cască.

— Domnișoară Parker, trebuie să veniți imediat.

— De ce?

El s-a uitat la mama mea, apoi la hârtia ascunsă sub saltea.

— Pentru că cineva a aflat că ați primit oferta.

Mama mi-a prins încheietura cu o putere neașteptată.

— Nu pleca fără să citești asta.

Am băgat mâna sub saltea, am apucat colțul hârtiei și am tras încet, în timp ce pe coridor se auzeau pași grăbiți apropiindu-se…

PARTEA 2

Hârtia a ieșit cu un foșnet uscat, iar în clipa următoare pașii s-au oprit chiar în fața salonului. Am ținut plicul lipit de piept. Nu era vechi și îngălbenit, cum mă așteptasem, ci acoperit cu o peliculă subțire de ceară roșiatică, ștampilată cu o emblemă pe care nu o mai văzusem.

Paznicul a pus degetul la buze.

— Închideți geanta.

— Cine este pe coridor?

— Nu știu.

— Minți.

Bărbatul și-a încordat maxilarul. Mirosea a ploaie și a metal încins. Apoi telefonul lui a vibrat.

— Domnul Russo spune să nu deschideți plicul aici.

Mama a râs scurt, fără bucurie.

— Dante vrea mereu să aleagă încăperea în care aflăm adevărul.

— Mamă, ce este înăuntru?

— Dovada că tatăl tău nu a murit din cauza lui Antonio.

Mi s-au muiat genunchii.

— Atunci de ce ai spus că l-a ucis?

— Pentru că bărbatul care a intrat în atelier avea chipul lui Antonio. Pentru că mi-au pus pistolul la tâmplă. Pentru că te ascundeai în dulap și eu auzeam cum plângeai fără să scoți un sunet.

Pe coridor, o umbră a trecut prin fanta de sub ușă. Paznicul a stins lumina. Camera a rămas luminată doar de aparatul care număra bătăile inimii mamei.

— Dacă intră cineva, stați în spatele meu, a șoptit el.

— Nu mă ascund iar, am răspuns.

Umbra s-a oprit. Apoi telefonul din buzunarul meu a sunat. Era Dante.

— Răspunde, a spus paznicul.

— De unde știe că sunt aici?

— Știe întotdeauna.

Am apăsat butonul verde.

— Unde ești? a întrebat Dante.

— În salonul mamei.

— Ieși prin scara de serviciu.

— De ce?

— Pentru că Luca a trimis oameni acolo.

Numele mi-a fost necunoscut, dar paznicul a devenit palid.

— Cine este Luca?

Dante a tăcut o clipă.

— Unchiul meu.

Mama și-a dus mâna la gură. În aceeași secundă, clanța s-a mișcat.

— Dante, mama mea spune că Antonio Vega nu l-a ucis pe tata.

Respirația lui s-a auzit limpede în telefon.

— Știu.

Mi s-a strâns gâtul.

— De unde?

— Pentru că tatăl meu a murit în aceeași noapte. Și pentru că am căutat adevărul douăzeci și doi de ani.

— Atunci de ce m-ai angajat?

— Nu ca să lucrezi pentru mine. Ca să te țin departe de omul care te caută.

Clanța s-a apăsat până la capăt. Paznicul a împins un dulap mic în fața ușii.

— Adriana, a spus Dante, ascultă-mă. În plic există o semnătură. Dacă o vezi, nu o atinge și nu o fotografia. Spune-mi doar al cui este numele.

Ușa a început să se deschidă cu un scârțâit lent.

— Cine a semnat? am întrebat.

— Asta încerc să aflu.

Un bărbat a împins ușa cu umărul. Paznicul s-a aruncat înainte, iar sticla perfuziei s-a legănat peste capul mamei. Eu am strâns plicul și am alergat spre baia salonului.

— Adriana! a strigat mama.

Am închis ușa și am rupt ceara cu unghia. Înăuntru era o fotografie, o pagină dintr-un registru și o declarație datată cu o zi înainte de moartea tatălui meu.

Fotografia îl arăta pe tata lângă Antonio Vega. Între ei stătea un bărbat mai tânăr, cu aceeași cicatrice pe bărbie despre care mama îmi spusese să fug.

Pe pagina din registru, lângă suma plătită pentru uciderea lui Mihai Parker, apărea un nume pe care îl cunoșteam din copilărie.

Înainte să-l pot citi cu voce tare, cineva a bătut în ușa băii.

— Domnișoară Parker, a spus o voce calmă. Mama dumneavoastră nu mai este în salon.

Am înghețat.

— Cine sunteți?

— Omul care a fost prezent când tatăl dumneavoastră a fost împușcat.

Am privit din nou fotografia. Cicatricea de pe bărbia lui era vizibilă chiar și în lumina slabă.

— Deschideți, domnișoară. A venit timpul să aflați ce a făcut mama dumneavoastră după ce a căzut primul glonț…

PARTEA 3

Am deschis ușa doar cât să văd mâna bărbatului. Avea un deget lipsă și ținea un baston cu mâner de alamă. Cicatricea îi tăia bărbia în diagonală, exact ca în fotografie.

— Numele meu este Matei Ionescu, a spus el. Am fost contabilul lui Luca Russo.

— Unde este mama?

— În camera de tratamente. Vie. Deocamdată.

Am ieșit, cu pagina din registru ascunsă în mânecă. Salonul era răvășit, iar paznicul zăcea pe podea, cu sânge la sprânceană. Matei a arătat spre lift.

— Nu avem timp.

— Nu plec fără mama.

— Atunci luați-mă cu dumneavoastră.

La ora unu și douăzeci, am ajuns într-un depozit de vinuri deținut de Dante. Butoaiele reci de stejar umpleau aerul cu miros de lemn umed. Dante ne aștepta lângă o masă, ținând o lanternă în mână.

— Unde este Elena?

— Luca a dus-o la camera de tratamente, a spus Matei. Dar nu pentru a o omorî. Vrea să știe unde este a doua parte a registrului.

Dante s-a întors spre mine.

— Arată-mi pagina.

Am desfăcut mâneca și am pus hârtia pe masă. Deasupra sumei era scris: Plata pentru Mihai Parker. Sub ea, cu cerneală neagră, apărea semnătura: Luca Russo.

Dante a rămas nemișcat.

— Unchiul tău, am spus.

— Știu semnătura lui.

— Mama a spus că Antonio a tras.

Matei și-a sprijinit ambele mâini pe baston.

— Antonio a ajuns după primul glonț. Tatăl dumneavoastră încă trăia. A încercat să-l ducă la mașină. Luca a apărut cu doi oameni și l-a obligat pe Antonio să fugă. Eu am văzut totul din camera de arhivă.

— De ce ai tăcut douăzeci și doi de ani?

— Pentru că Luca ținea fiica mea într-un internat din străinătate și îmi trimitea, în fiecare lună, o fotografie cu ea. Când am încercat să vorbesc, a trimis o fotografie în care fata mea avea gura acoperită.

Mi s-a făcut greață. Dante și-a strâns pumnul pe lanternă.

— Iar mama mea?

Matei a scos din haină o copie împăturită.

— Elena a semnat declarația falsă. A spus că l-a văzut pe Antonio împușcându-l pe Mihai. Luca îi ținea pistolul la cap și vă amenința pe amândouă. Dar înainte să plece, tatăl dumneavoastră i-a dat mamei dumneavoastră un caiet cu conturile lui Luca.

— Unde este caietul?

— În locul unde nimeni nu caută niciodată: în fundația clubului Obsidian. Antonio l-a ascuns acolo înainte să dispară.

Ușa depozitului s-a izbit de perete. Luca a intrat singur, într-un palton crem, cu mănuși din piele. În spatele lui, doi oameni o țineau pe mama mea de brațe.

— Ai crescut frumos, Adriana, a spus el. Păcat că ai moștenit curiozitatea tatălui tău.

Dante a făcut un pas înainte.

— Las-o.

— Tu încă te prefaci că ești diferit de mine.

— Nu mă prefac.

Luca a zâmbit și i-a aruncat mamei o privire.

— Spune-i unde este caietul.

Mama a ridicat capul. Buza îi sângera.

— Nu mai trebuie să-i spun eu.

Din spatele butoaielor a ieșit un bărbat cu părul alb și o cicatrice pe obraz. Îl știam din fotografie. Antonio Vega.

— Caietul este deja la locul potrivit, a spus el.

Luca s-a întors brusc. Pentru prima dată, frica i-a trecut peste chip.

În aceeași clipă, telefonul lui Dante a vibrat. El a privit ecranul, iar expresia i s-a schimbat.

— Ce este? am întrebat.

— Clinica a sunat. Doctorul Reeves spune că mama ta nu mai poate primi tratamentul. Cineva a cumpărat datoria spitalului și a cerut externarea ei în zori.

Antonio a făcut un pas spre mine.

— Nu acesta este cel mai rău lucru, Adriana. În caiet există un nume pe care Luca l-a protejat toată viața.

A scos din buzunar o cheie mică, de aramă, și a pus-o în palma mea.

— Iar numele acela este al omului care a plătit pentru tratamentul mamei tale în toți acești ani…