PARTEA 4 — Am acceptat să lucrez pentru șeful mafiei ca să-mi salvez mama, dar când a rostit numele ucigașului, zâmbetul lui a dispărut

PARTEA 4

Am strâns cheia până când marginea ei mi-a intrat în piele.

— Cine? am întrebat.

Antonio nu s-a uitat la Luca. S-a uitat la Dante.

Dante a făcut un pas înapoi.

— Nu.

Mama a închis ochii.

— Trebuie să afle.

Luca a râs scurt, dar râsul i s-a frânt imediat.

— Nu-l asculta. Antonio a trăit douăzeci și doi de ani din minciuni.

— Tu ai trăit douăzeci și doi de ani din banii oamenilor pe care i-ai îngropat, a răspuns Antonio.

Dante mi-a luat cheia din palmă și a privit-o sub lumina rece a depozitului. Pe capătul ei era gravată o literă: R.

— Este cheia de la biroul tatălui meu, a spus el.

— Ce înseamnă asta? am întrebat.

Dante și-a ridicat privirea.

— Înseamnă că tata știa.

Luca a izbucnit:

— Tatăl tău a fost un laș. A acceptat banii. A lăsat-o pe Elena să mintă și pe Antonio să fugă. A închis ochii ca să-și păstreze afacerea.

Fiecare cuvânt a căzut peste noi ca o bucată de fier.

Dante a rămas cu cheia între degete.

— Tu i-ai spus că îl vei proteja pe Mihai.

— I-am spus că voi rezolva problema. Nu am spus cum.

— Și ai plătit tratamentul mamei mele ca să nu vorbească?

Luca s-a uitat la mine.

— Am plătit primele facturi. Nu pentru tine. Pentru că Elena avea caietul și trebuia să rămână suficient de lucidă ca să-mi spună unde l-a ascuns.

Mama a început să tremure. Mi-am scos paltonul și i l-am pus pe umeri. Materialul mirosea a mentă și a fum de lemn.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o.

— Pentru că tu aveai nouă ani și îți era frică de orice bărbat care ridica vocea. Am crezut că dacă urăști un singur nume, nu vei ajunge să urăști lumea întreagă.

— M-ai lăsat să urăsc omul greșit.

Antonio și-a plecat capul.

— Eu am acceptat asta.

L-am privit.

— De ce?

— Pentru că după ce tatăl tău a murit, am găsit oameni care te căutau. Luca voia să dispari. Am lăsat să se creadă că eu eram ucigașul, apoi am plecat. Am trimis bani mamei tale printr-un fond ascuns. Nici ea nu știa de unde veneau.

— Tu ai plătit tratamentul?

— În ultimii ani, da. Nu am putut să mă apropii fără să te pun în pericol.

Am simțit furie, recunoștință și durere în același timp. Nu exista un loc în mine în care toate să încapă.

Dante s-a apropiat de Luca.

— Du-ne la biroul tatălui meu.

— Nu mai ai unchi, băiete.

— Nici tu nu mai ai club.

Luca a ridicat arma. Totul s-a petrecut într-o clipă. Matei a lovit mâna lui cu bastonul, iar glonțul a intrat într-un butoi. Vinul s-a revărsat pe podea, întunecat ca sângele.

Dante a smuls arma și l-a împins pe Luca peste masă.

— Ajunge!

Mama a tresărit la țipăt. Dante a observat și s-a oprit. A lăsat arma jos, apoi a chemat oamenii lui, nu ca să-l bată pe Luca, ci ca să-l țină departe de noi până când documentele aveau să ajungă la procuror.

În zorii acelei zile, ne-am întors la Obsidian. Clubul era gol, cu pahare sparte sub mesele de marmură și cu muzica oprită. În spatele fundației, Dante a folosit cheia de aramă. Un panou de lemn s-a desprins, iar din perete a căzut un caiet legat în piele.

Înăuntru se aflau plăți, nume, date și semnături. Erau acolo și ordinele pentru moartea tatălui meu, și transferurile pentru tratamentul mamei, și dovada că tatăl lui Dante acceptase banii lui Luca.

Dante a citit paginile fără să clipească.

— Clubul nu mai poate rămâne al meu, a spus el.

— Nu ai provocat tu toate astea.

— Dar am trăit din ceea ce a construit el. Dacă păstrez clădirea, caietul devine doar o altă poveste ascunsă într-un perete.

S-a întors spre Matei.

— Poți găsi fiica ta?

Bătrânul a început să plângă.

— A murit acum șase ani.

— Atunci voi găsi locul unde este îngropată. Și voi plăti tot ce Luca i-a făcut familiei tale.

Matei a clătinat din cap.

— Nu-mi cumpăra durerea.

— Nu încerc. Îți dau numele lui înapoi.

Mai târziu, la clinică, doctorul Reeves ne-a spus că tratamentul mamei putea continua. Datoria fusese anulată după ce Dante a transferat banii într-un fond independent, fără numele lui și fără condiții.

— De ce ai făcut asta? l-am întrebat pe hol.

— Pentru că oferta mea a început ca o protecție și s-a transformat într-o datorie. Nu vreau să-mi datorezi nimic.

— Iar Obsidian?

— Îl vând. Cu banii vom plăti tratamentul, angajații și despăgubirile oamenilor pe care Luca i-a folosit.

— Și tu ce vei face?

Dante a privit prin geamul ușii către mama mea. Ea dormea, cu cheia de aramă așezată pe noptieră.

— Voi spune tot ce știu.

— Chiar dacă pierzi totul?

— Atunci măcar ceea ce rămâne va fi al meu.

Antonio a apărut la capătul coridorului. Nu s-a apropiat de mama mea până când ea nu i-a făcut semn. El a intrat încet în salon, ca un om care se teme că orice pas ar putea rupe ultimii douăzeci și doi de ani.

— Elena, a spus el.

— Ai întârziat.

— Știu.

— Ai lăsat-o să creadă că ești ucigașul tatălui ei.

— Știu.

Mama s-a uitat la mine.

— Adriana, nu trebuie să-l ierți astăzi.

— Nu știu dacă îl voi ierta vreodată.

Antonio a încuviințat.

— Nu-ți cer asta.

Apoi a scos din buzunar o fotografie mică, îndoită la colțuri. Era tata, în atelierul lui, cu mâna pe umărul unui copil. Copilul eram eu, dar aveam în brațe un avion de lemn pe care nu mi-l mai aminteam.

Pe spatele fotografiei, tata scrisese: Pentru Adriana, când va fi destul de mare să întrebe.

Am întors fotografia spre lumină. Sub cuvintele lui, într-o cerneală mai veche, era o ultimă propoziție:

Dacă mi se întâmplă ceva, nu lăsați clubul să înghită adevărul.

Am înțeles atunci de ce Dante mă privise în fiecare seară la Obsidian. Nu mă urmărea ca pe o angajată. Încerca să afle dacă eu eram cheia pe care tatăl lui o ascunsese în povestea familiei.

Dar adevărul nu mai aparținea nici lui, nici lui Luca, nici lui Antonio.

Am dus fotografia la mama.

— Vreau să deschidem atelierul tatei, am spus.

Ea a zâmbit obosit.

— Nu mai există.

— Atunci îl reconstruim.

Dante a lăsat pe noptieră un dosar cu actele clădirii. Nu era un cadou. Era proprietatea tatălui meu, recuperată după ce documentele lui Luca fuseseră deschise.

— Asta îți aparține, a spus el.

Am răsfoit actele și am găsit, prins între două file, un mic șurub de alamă. Probabil căzuse din avionul de lemn pe care îl ținusem în brațe în fotografie.

L-am strâns în palmă.

În acea seară, când asistenta a venit să schimbe perfuzia, mama a întins mâna către cheia de aramă.

— Adriana, a întrebat ea, ce vom pune în vitrina atelierului?

M-am uitat la fotografia tatălui meu, la cheia care deschisese camera secretă și la șurubul mic, singurul lucru rămas din avionul meu de copil.

— Caietul lui Luca, am spus. Și fotografia asta.

— Ca să nu uiți?

— Ca nimeni să nu mai fie nevoit să întrebe.

Dante s-a oprit în prag.

— Iar pe firma atelierului ce vei scrie?

Am privit numele tatălui meu, încă vizibil pe fotografia îngălbenită.

— Mihai Parker. Reparații și obiecte salvate.

Antonio a zâmbit trist.

— Se potrivește.

Am pus șurubul de alamă în cutia cu fotografii, iar cheia a rămas în palma mamei.

Dincolo de geamul clinicii, primele autobuze își începeau traseul, ducând oameni spre locuri unde încă nu știau ce adevăr îi așteaptă.

Mama a închis degetele peste cheie și a spus:

— Tatăl tău ar fi știut ce să repare.

Am răspuns privind fotografia dintre noi:

— Atunci începem cu ceea ce a rămas.