PARTEA 4 — Soțul meu mi-a spus că apartamentul nu-mi aparține, dar când am pus dosarul pe masă, mama lui a înghețat

PARTEA 4

…Elena nu a mai așteptat să termine vibrația telefonului. A luat servieta și a coborât scările înaintea mea, iar eu am rămas în mijlocul sufrageriei, cu actul vechi în mână și cu glasul necunoscut încă apăsându-mi în urechi.

— Marina, a spus Andrei, nu pleca.

Am privit spre el.

— De ce? Ca să poți spune mâine că am dispărut singură?

— Nu am vrut să te rănesc.

— Ai mutat toate lucrurile mele din cameră.

— Eram speriat.

— Ai plătit un om ca să mintă despre mine.

— Eram dator.

— Ai încercat să vinzi apartamentul.

— Voiam să repar totul.

Nu mi-a fost milă. Dar nici satisfacție nu am simțit. În fața mea nu mai era bărbatul care mă aștepta cu flori la gară, ci un om strivit de propriile alegeri, care încă vorbea despre „reparat” ca și cum o viață putea fi refăcută cu o singură sumă de bani.

Mi-am pus actele într-o mapă roșie, aceea pe care o foloseam pentru certificatele de muncă. Degetele îmi tremurau, dar nu de frică. Tremurau de furia pe care o ținusem ascunsă prea mult.

Valentina s-a apropiat de mine.

— Marina, ascultă-mă. Eu nu am știut cât de mari sunt datoriile.

— Dar ați știut că vrea să mă scoată din casă.

— Mi-a spus că locuința este a mea.

— De ce l-ați crezut?

Ea a coborât privirea spre covor.

— Pentru că voiam să cred că fiul meu este încă omul pe care l-am crescut.

Acea frază m-a lovit mai tare decât orice justificare. Pentru că în ea era și rușine, și o urmă de adevăr.

Elena m-a așteptat la parter, lângă cutiile poștale. Becul de pe tavan pâlpâia, iar pe jos mirosea a praf umed.

— Am nevoie să-mi explicați documentul respins, am spus.

— Cererea depusă de soțul dumneavoastră pretindea că dumneavoastră ați renunțat la drepturile asupra apartamentului în schimbul unei datorii personale.

— Nu am semnat așa ceva.

— Tocmai de aceea a fost respinsă. Dar cineva a anexat o copie a unei declarații cu o semnătură imitată.

Am simțit că mi se înmoaie genunchii.

— A încercat să-mi falsifice semnătura?

— Nu pot spune încă cine a făcut-o. Pot spune doar că documentul a fost adus de el și că, atunci când i s-a cerut originalul, nu l-a mai prezentat.

În acel moment, Mihai a coborât și el. Ținea chitanța cu ambele mâini.

— Vreau să vă dau toți banii înapoi, a spus.

— Nu sunt banii problema.

— Știu. Dar trebuie să spun tot ce am făcut. Am văzut și oamenii care au venit să măsoare locuința. Unul dintre ei a fotografiat ușa dormitorului dumneavoastră. Celălalt a întrebat dacă aveți rude apropiate.

Elena s-a întors spre mine.

— Asta înseamnă că nu este doar o tranzacție ratată. Cineva pune presiune asupra familiei.

Telefonul lui Andrei a sunat din nou sus. De data aceasta, nu a răspuns nimeni. Sunetul a continuat mult timp, ascuțit, prin apartamentul în care îmi petrecusem jumătate din viață.

Am urcat înapoi.

Andrei stătea lângă masă, cu telefonul în palmă. Valentina își strânsese lucrurile într-o geantă mică.

— Plec, a spus ea.

— Unde?

— La sora mea.

Am privit-o atent.

— Nu trebuie să plecați ca să mă pedepsiți pe mine sau ca să-l protejați pe el.

— Nu mai știu ce trebuie să fac.

— Spuneți adevărul.

Valentina a inspirat tremurat.

— Andrei nu a început să joace după ce ne-am mutat aici. A început înainte de nuntă. Eu am acoperit primele datorii. I-am vândut bijuteriile. Apoi a promis că se oprește.

Andrei s-a întors spre ea.

— Mamă, nu acum.

— Ba acum. Pentru că Marina a plătit cu viața ei pentru rușinea noastră.

El a lăsat telefonul pe masă.

— Nu am vrut să te pierd.

Am râs fără veselie.

— M-ai pierdut când ai decis că locuința mea este soluția pentru greșelile tale.

— Dacă plec, oamenii aceia vin după tine.

— Dacă rămân, îmi distrugi și restul vieții.

Elena a intervenit calm:

— Există o cale să opriți presiunea imediată. Nu este nevoie să semnați nimic. Vă mutați temporar într-un loc cunoscut, păstrați toate actele, iar noi notificăm oficial că orice încercare de tranzacție este neautorizată. Mihai poate depune declarația lui. Doamna Valentina poate confirma cine a cerut schimbarea locuinței.

Andrei s-a uitat la mama lui.

— Ai face asta?

Valentina a strâns geanta la piept.

— Am făcut destul pentru a te acoperi.

— Mă trădezi.

— Nu. Îți las pentru prima dată greutatea în brațe.

Era aproape de miezul nopții când mi-am luat geanta. Am trecut prin fiecare cameră. În bucătărie, supa se răcise în oală. Pe frigider, desenul nepoatei mele era ținut de clema de lemn, ușor îndoită.

Nu am plâns.

În hol, Andrei m-a prins de cot.

— Spune-mi unde te duci.

— La sora mea.

— Vreau să știu că ești în siguranță.

— Siguranța mea nu mai poate depinde de omul care m-a scos din propria casă.

A lăsat mâna jos.

Am plecat cu Elena și cu Mihai, dar nu la sora mea. Am mers direct la biroul notarial, unde administratorul clădirii și-a scris declarația în fața mea. A povestit despre bani, despre măsurători și despre întrebările puse de cei doi necunoscuți. Când a terminat, și-a scos din buzunar telefonul.

— Mai am ceva, a spus.

Pe ecran era un mesaj primit de la Andrei cu trei zile înainte: „Spune că ea nu mai locuiește aici. Restul rezolv eu.”

Andrei negase că ar fi avut dovadă. Acum dovada stătea între noi, luminată de ecranul crăpat al telefonului lui Mihai.

Dimineața, Valentina a venit singură la birou. Nu purta geanta mică, ci un dosar vechi, legat cu o panglică galbenă.

— Aici sunt actele apartamentului meu, a spus ea. Și contractul prin care am promis să-l ajut pe Andrei cu vânzarea. Am semnat pentru că el mi-a spus că Marina nu mai are drepturi.

Elena a deschis dosarul.

— De ce ați adus asta?

Valentina s-a uitat spre mine.

— Pentru că am găsit printre hârtii ceva ce el nu știe.

Din dosar a scos o scrisoare veche, cu sigiliul băncii. În ea se arăta că apartamentul lui Valentina nu fusese reparat deloc. Fusese pus garanție pentru unul dintre împrumuturile lui Andrei. Dacă el nu plătea, și locuința ei urma să fie pierdută.

Am simțit cum furia mi se amestecă cu o oboseală adâncă.

Andrei nu încercase să o mute doar ca să-mi invadeze spațiul. Își adusese mama în apartamentul meu pentru a o transforma într-un scut. Dacă lucrurile mergeau prost, putea spune că vrea să-și protejeze mama. Dacă reușea vânzarea, ea ar fi primit o garsonieră, iar restul banilor ar fi dispărut în datorii.

Dar adevărul nu-l absolvea.

Doar îi arăta mai limpede frica.

În acea după-amiază, m-am întors pentru lucrurile mele. Andrei mă aștepta în sufragerie, fără geacă, cu cămașa mototolită. Pe masă era dosarul meu roșu.

— Nu l-am atins, a spus.

— Nu mai contează.

— Am făcut o înțelegere cu cei cărora le datorez bani.

— Ce fel de înțelegere?

— Le-am spus că nu pot vinde locuința. Le dau mașina și partea mea dintr-un teren moștenit de tata.

— Ai o parte dintr-un teren?

— Da.

— Și ai preferat să mă scoți pe mine din casă înainte să renunți la ea?

A închis ochii.

— Mi-a fost rușine.

— Rușinea nu îți dă dreptul să mă minți.

— Știu.

— Și nu îți dă dreptul să falsifici o semnătură.

— Nu eu am scris-o.

— Dar tu ai dus documentul.

A tăcut o clipă, apoi a spus:

— Mama a găsit un om care putea face asta. Eu doar am acceptat.

Valentina, care stătea în prag, a tresărit.

— Nu spune că am făcut-o pentru tine.

— Ai spus că, dacă Marina nu pleacă, vom rămâne fără nimic.

— Pentru că asta mi-ai spus!

Vocea ei s-a frânt.

— M-ai mințit și pe mine, Andrei. Mi-ai spus că actul era doar o procură.

El s-a așezat pe scaun. Lemnul a scârțâit sub greutatea lui.

Am luat dosarul de pe masă.

— Căsnicia noastră se termină aici.

A ridicat ochii.

— Chiar și după ce renunț la tot?

— Nu renunți la mine. Renunți la lucrurile pe care ai încercat să le iei.

Nu i-am cerut să plece imediat, fiindcă locuința era a mea și nu voiam să transform adevărul într-o altă umilință. I-am dat două zile să-și strângă lucrurile, cu condiția să nu atingă niciun act și să nu mai primească pe nimeni în apartament.

Valentina a plecat în aceeași seară la sora ei. Înainte să iasă, s-a oprit lângă dulapul pe care îl golise.

— Puloverele tale sunt în cutie, a spus.

— Le voi lua.

— Eticheta de la geantă s-a desprins. Am aruncat-o.

Am privit podeaua goală.

— Nu-i nimic.

Ea a dat din cap, dar nu a plecat.

— Marina, nu merit să mă ierți.

— Nu v-am promis că o voi face.

— Atunci ce pot face?

I-am întins o foaie.

— Să semnați declarația. Și să nu mai acoperiți niciodată o minciună a lui.

A semnat cu mâna tremurândă.

Când a terminat, a lăsat pixul jos și a spus:

— Asta este prima dată când fac ceva care nu-l salvează pe Andrei.

— Nu-l salvați nici pe el. Salvați ce mai puteți salva din dumneavoastră.

După ce au plecat, am rămas cu Elena în sufragerie. Dosarul vechi era deschis pe masă, iar semnătura mea de la cumpărarea apartamentului se vedea limpede, apăsată, neclintită.

— Veți rămâne aici? m-a întrebat ea.

Am privit spre camera mică, unde biroul meu stătea încă pe hol, acoperit de praf.

— Da. Dar nu pentru că Andrei mi-a spus că este casa mea.

Am intrat în cameră și am tras biroul înapoi lângă fereastră. Pe lemnul lui am găsit urma rotundă lăsată de o cană veche. Am pus acolo mapa roșie, actele și declarația lui Mihai.

Apoi am așezat pe masă zaharnița bunicii, pe care Valentina nu o aruncase, ci o ascunsese într-un sertar de jos. Avea încă aceeași fisură pe margine.

Telefonul meu a vibrat. Era un mesaj de la Andrei.

„Mâine îți aduc cheia de la cutia poștală.”

Am citit o dată, apoi am răspuns:

„Adu și toate scrisorile. De data aceasta le voi deschide pe toate.”

În camera mică, sub lumina galbenă a lămpii, actul care mă speriase patru luni a rămas întins lângă zaharnița crăpată — iar numele meu era singurul care nu putea fi șters.