Tatăl meu m-a vândut unui șef mafiot imobilizat, iar la prima gală publică zâmbetul lui Matteo a dispărut

În clipa în care Carmine DeLuca a râs de scaunul lui Vincent, toate conversațiile din sala de bal s-au oprit ca tăiate cu un cuțit.

— Împing scaunul lui pentru că poartă pe umeri un imperiu de milioane, am spus. Un imperiu mult mai mare decât al dumneavoastră, din câte știu.

DeLuca a clipit. Paharul de șampanie i s-a oprit la jumătatea drumului spre buze. În jurul nostru, femeile în rochii strălucitoare și bărbații cu ceasuri scumpe prefăceau că nu ascultă, dar nimeni nu mai respira normal.

Vincent nu s-a mișcat. Mâna lui stătea pe roata scaunului, iar metalul rece îi apăsa degetele. Eu îi simțeam tensiunea din apropiere, ca pe căldura unei sobe ascunse într-un perete.

— Ai o limbă curajoasă pentru o fată cumpărată cu patru milioane, a spus DeLuca.

Cuvintele lui au lovit mai tare decât ar fi trebuit. Nimeni nu știa că, în fiecare noapte, mă trezeam cu senzația că inelul de pe deget îmi strânge pielea ca o cătușă. Nimeni, în afară de mine, nu știa cum tatăl meu îmi spusese la telefon: „Fă ce-ți cere. Altfel ne îngroapă pe toți.”

Vincent și-a ridicat privirea spre DeLuca.

— Repetă.

Vocea lui era joasă.

— Nu te-am auzit.

DeLuca a zâmbit, dar zâmbetul nu i-a mai ajuns la ochi.

— Spuneam doar că soția dumitale pare foarte devotată.

— Nu sunt devotată, am intervenit. Sunt atentă.

În secunda aceea, Matteo Rossi a scăpat paharul. Cristalul s-a spart pe podeaua de marmură. A fost un sunet mic, însă l-am auzit mai clar decât orchestra.

Matteo m-a privit. Pentru prima dată de când intrasem în conacul Moretti, nu mai părea amuzat.

Vincent și-a întors scaunul către mine.

— Anna, mergem.

— Acum?

— Acum.

Pe drumul spre ieșire, un chelner s-a împiedicat lângă noi. Tava lui s-a înclinat, iar sub șervețelele albe am zărit pentru o clipă marginea neagră a unui pistol. Vincent a observat și el. A apăsat un buton de pe brațul scaunului, iar doi oameni din garda lui au apărut din mulțime.

— Nu trageți, a ordonat. Încă nu.

În mașină, ploaia desena linii tremurătoare pe geam. Vincent stătea în fața mea, cu chipul reflectat în întuneric.

— De unde știai despre porturile din Jersey?

— Am citit ziarele.

— Nu era în ziare.

Mi-am privit mâinile. Sub unghia degetului mare aveam o urmă verde de la buchetul de crini pe care îl aranjam când Matteo intrase în biroul lui.

— Tatăl meu m-a învățat să citesc bilanțuri înainte să mă învețe să conduc.

Vincent a rămas tăcut.

Când am ajuns la conac, luminile din hol s-au stins una câte una. Leo Bianchi ne aștepta lângă ușa biroului, cu sprânceana tăiată de cicatrice și cu o mapă sub braț.

— Avem o problemă, șefule.

Vincent a înaintat.

— Matteo?

— A plecat acum șapte minute. A luat cheia de la arhivă și a încuiat oamenii de la poarta de nord.

Mi s-a făcut frig.

Vincent s-a uitat la mine.

— Tu ai văzut ceva la gală?

Înainte să pot răspunde, de la etaj s-a auzit un zgomot greu, urmat de o ușă trântită.

Leo și-a scos arma.

Vincent și-a prins roțile cu ambele mâini.

— Anna, în spatele meu.

— Nu.

— Ce ai spus?

Am arătat spre mapa lui Leo.

— Dacă Matteo a luat cheia de la arhivă, nu caută bani. Caută ceva ce nu trebuie să ajungă la tine.

Vincent m-a privit câteva secunde, apoi a deschis mapa. Înăuntru era o fotografie veche cu tatăl meu, Philip Hastings, stând lângă un bărbat pe care îl recunoșteam: Matteo Rossi.

Pe spatele fotografiei, cu cerneală roșie, era scrisă o singură dată.

Ziua atentatului asupra lui Vincent.

De la etaj s-au auzit pași. Leo s-a lipit de perete, iar Vincent a întins mâna către sertarul ascuns al biroului.

Eu am văzut însă altceva: pe podea, lângă ușa arhivei, o dâră subțire de sânge și o cartelă de acces ruptă în două.

Vincent a apucat mânerul sertarului, iar eu m-am repezit spre mapa rămasă deschisă. Degetele mele au atins documentul ascuns sub fotografie chiar în clipa în care ușa de la capătul coridorului s-a deschis…

PARTEA 2

Degetele mele au atins documentul ascuns sub fotografie chiar în clipa în care ușa de la capătul coridorului s-a deschis.

O femeie în uniformă de menajeră a intrat cu ochii larg deschiși și cu o mână apăsată peste umăr. Printre degete i se scurgea sânge.

— M-au prins la arhivă, a șoptit ea. Matteo mi-a cerut cheia. Am refuzat.

Leo a ajuns lângă ea în două salturi.

— Cine mai este în casă?

— Trei bărbați. Poate patru.

Vincent nu a ridicat glasul.

— Închideți toate ușile. Nimeni nu pleacă.

— Poate ar trebui să pleci tu, am spus.

Privirea lui s-a întors spre mine.

— Unde?

— În camera de supraveghere. Dacă Matteo a intrat în arhivă, cineva trebuie să vadă ce face.

— Nu știi să folosești sistemul.

— Tatăl meu îmi trimitea rapoarte despre camere și trasee de bani când credea că nu îl ascult. Știu mai multe decât crezi.

Mi-am auzit propria voce și m-am mirat că nu tremura. În interior însă, inima îmi lovea coastele atât de tare, încât aproape mă durea.

La ora douăzeci și trei și douăzeci, ne-am strecurat în camera de supraveghere. Monitoarele albastre luminau pereții, iar ventilatorul din tavan scotea un huruit sacadat. Leo a introdus cheia de acces. Pe ecran au apărut coridoarele conacului.

Un bărbat în costum negru cobora scările. Altul deschidea dulapurile din arhivă. Matteo nu era printre ei.

— Unde este? am întrebat.

— În biroul lui Vincent, a spus Leo.

Am mărit imaginea de pe hol. Matteo a apărut din umbră, ținând o cutie metalică. S-a oprit în fața biroului și a privit direct spre camera ascunsă.

A zâmbit.

Apoi a scos telefonul și a trimis un mesaj.

Telefonul lui Vincent a vibrat în buzunar.

El a citit ecranul și chipul i s-a înăsprit.

— Ce spune? am întrebat.

— „Soția ta poate fi schimbată cu tatăl ei.”

Mi s-au înmuiat genunchii.

— Tata este aici?

Vincent a închis telefonul.

— Nu.

— Atunci de ce a scris asta?

— Pentru că vrea să credem că are mai multe cărți decât are.

Un foc de armă a bubuit la parter. Menajera a țipat. Leo a apucat pistolul, dar Vincent l-a oprit.

— Nu cobori. Protejează-o pe Anna.

— Și tu?

Vincent și-a îndreptat scaunul spre ușă.

— Eu am să-mi recuperez casa.

L-am prins de umăr.

— Nu singur.

M-a privit ca și cum tocmai îi vorbisem într-o limbă uitată.

— De ce faci asta?

— Pentru că, dacă mori, tatăl meu nu mai este singura persoană pe care o urăsc.

Pentru o secundă, aproape a zâmbit. Apoi ușa camerei s-a cutremurat sub o lovitură.

Ne-am retras pe coridorul îngust din spatele bibliotecii. Acolo mirosea a praf, lemn ceruit și cabluri încălzite. Vincent a apăsat cu palma pe un raft, iar o porțiune de perete s-a deschis.

— Ai o ieșire secretă, am spus.

— Am o casă în care oamenii au încercat să mă omoare de prea multe ori.

— Și totuși ai lăsat-o să fie infiltrată.

— Nu am lăsat-o. Am fost trădat.

Cuvântul a rămas între noi.

În tunel, luminile se aprindeau slab sub roțile scaunului. După aproape un minut, am ajuns într-o încăpere subterană plină de dosare, casete și calculatoare vechi. Pe o masă se afla aceeași fotografie cu tatăl meu și Matteo, dar lângă ea era un reportofon mic, cu carcasa zgâriată.

Vincent a rămas nemișcat.

— Unde ai găsit asta?

— Nu eu. Tu ai ascuns-o.

— Am găsit-o după atentat. Nu am putut deschide fișierul.

Am luat reportofonul. Pe spate era lipită o etichetă cu scrisul tatălui meu. Îl recunoșteam imediat: litere înalte, înclinate spre dreapta.

„Pentru Anna. Dacă mă obligă să tac.”

Mi s-a tăiat respirația.

— De ce nu mi-ai spus că ai asta?

Vincent și-a plecat capul.

— Pentru că nu știam dacă tu ai venit aici ca soție sau ca mesager.

Am apăsat butonul. Aparatul a pâlpâit, apoi a redat o voce întreruptă de bruiaje.

Vocea tatălui meu.

„Dacă au găsit înregistrarea, înseamnă că Matteo a făcut pasul. Anna, ascultă cu atenție. Datoria nu este ceea ce ți-am spus. Banii au fost mutați prin…”

Un zgomot metalic a acoperit restul. Vincent s-a apropiat, iar privirea lui a coborât spre etichetă.

Deodată, telefonul din încăpere a sunat. Nu era conectat la nicio linie pe care o cunoșteam.

Vincent a răspuns.

— Moretti.

La celălalt capăt, o voce de bărbat a spus:

— Dacă vrei să afli ce s-a întâmplat cu Philip Hastings în seara asta, vino la clinica Saint Jude înainte de miezul nopții. Singur.

Linia s-a închis.

Vincent a privit ceasul de pe perete. Mai erau treizeci și șapte de minute.

Apoi reportofonul a pornit singur din nou, iar vocea tatălui meu a șoptit o frază pe care niciunul dintre noi nu era pregătit să o audă…

PARTEA 3

Apoi reportofonul a pornit singur din nou, iar vocea tatălui meu a șoptit o frază pe care niciunul dintre noi nu era pregătit să o audă.

„Vincent nu a fost ținta adevărată. Eu am fost.”

Am simțit că podeaua se înclină sub mine.

— Nu înțeleg, am spus.

Înregistrarea a continuat, cu respirația lui Philip sacadată.

„Matteo a folosit conturile mele ca să finanțeze atacul. A vrut să-l înlăture pe Vincent și să preia sindicatul. Dar oamenii lui au aflat că eu păstrasem copiile tuturor transferurilor. De aceea m-a obligat să declar că am pierdut patru milioane la jocuri.”

Vincent s-a apropiat de masă. Roțile scaunului au scârțâit pe beton.

— Pornește din nou.

Am apăsat butonul. Vocea s-a întors, tremurată, dar limpede.

„Anna, nu ai fost dată pentru o datorie. Ai fost trimisă în casa lui Vincent pentru că Matteo știa că el nu are încredere în nimeni. Credea că te va putea folosi ca să găsească dosarul original. Nu l-am mai putut ascunde. Dacă îl asculți, să știi că nu am vrut să te vând. Am încercat să te țin în viață.”

Am închis ochii. Tatăl meu nu ceruse iertare. Poate că tocmai asta m-a durut cel mai mult.

— Este adevărat? am întrebat.

Vincent a rămas tăcut.

— Vincent, este adevărat?

— Da.

Răspunsul lui a venit atât de repede, încât m-a lovit.

— Știai?

— Bănuiam că datoria a fost umflată. Nu știam că tatăl tău a păstrat dovada.

— Dar știai că Matteo te-a trădat.

— Știam că cineva din interior a comandat mașina-capcană. Nu știam cine.

— Și m-ai adus aici oricum.

Chipul lui s-a strâns.

— Te-am adus ca să te protejez.

— Nu. M-ai adus pentru că aveai nevoie de mine.

Cuvintele mele au tăiat încăperea mai adânc decât orice armă.

Vincent și-a frecat degetele peste cicatricea mică de pe încheietură.

— La gală, când ai vorbit despre porturi, am înțeles că nu ești fata speriată pe care a descris-o tatăl tău.

— Nu sunt fata nimănui.

— Știu.

Pentru prima dată, în glasul lui nu era poruncă.

Am conectat reportofonul la calculatorul vechi. Pe ecran au apărut copii ale registrelor bancare, date, numere de cont și fotografii ale unor întâlniri. Într-una dintre ele, Matteo îi întindea unui funcționar o geantă maronie. În alta, Philip stătea la aceeași masă, cu chipul alb ca varul.

Leo a intrat în încăpere, cu pistolul în mână.

— Casa este din nou sub control. Am găsit doi oameni ai lui Matteo. El a fugit.

Vincent a privit fotografiile.

— Nu a fugit. Ne-a lăsat să găsim asta.

Telefonul meu a vibrat. Număr necunoscut.

Am răspuns.

— Anna Hastings?

— Cine sunteți?

— Doctorul Pavel Ionescu, de la clinica Saint Jude. Tatăl dumneavoastră a fost adus aici acum două ore. Este rănit, dar conștient.

Mi s-au umplut ochii de lacrimi.

— Pot să vorbesc cu el?

La capătul liniei s-a auzit o mișcare, apoi vocea tatălui meu.

— Anna, nu veni la clinică.

— Tată?

— Matteo nu vrea dosarul. Vrea să te ducă pe tine acolo. A pus oameni la intrare.

Vincent a ridicat imediat privirea.

— Unde este pacientul? a întrebat el, apropiindu-se de telefon.

Philip a tăcut câteva secunde.

— În subsolul clinicii. Dar ascultați-mă. Matteo nu acționează singur. Cineva din familia Moretti i-a deschis toate ușile.

Linia s-a întrerupt.

În aceeași clipă, calculatorul a afișat o nouă imagine. O cameră de supraveghere din clinica Saint Jude. În cadru, Matteo stătea lângă patul lui Philip.

Iar lângă el se afla o femeie pe care o recunoșteam.

Mama lui Vincent.

Vincent a văzut imaginea și a devenit livid.

— Mama mea a murit acum opt ani, a șoptit.

Pe ecran, femeia s-a întors spre cameră. A zâmbit și a ridicat o foaie pe care scria adresa mea.

Atunci am înțeles că adevărata capcană nu era clinica. Era chiar casa în care ne aflam…