PARTEA 4 — Am vărsat două găleți peste câinele șefului mafiei, iar când am vrut să plec, el a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Numărul tatălui său mort de trei ani…

Matteo nu a răspuns.

Telefonul a sunat până când apelul s-a închis singur.

Apoi a sunat din nou.

În pivniță, nimeni nu mai respira normal. Bruno stătea între mine și scară, cu blana încă umedă și cu ochii fixați asupra telefonului.

— Poate cineva a clonat numărul, a spus Luca.

— Răspunde, am zis.

Matteo s-a uitat la mine.

— Dacă este o capcană?

— Atunci trebuie să știm cine o întinde.

A apăsat pe buton.

— Cine este?

La început s-a auzit doar un zgomot de vânt. Apoi o voce de bărbat a spus:

— Fiul meu, ai găsit camera.

Matteo a încremenit.

Bianca și-a dus mâna la gură.

— Nu se poate, a șoptit Luca.

Vocea a continuat:

— Nu te obosi să cauți răspunsul în trecut. Întreab-o pe femeia care a intrat în casă acum șase zile.

Apelul s-a închis.

Toate privirile s-au îndreptat spre mine.

— Nu am știut că există camera, am spus.

— Dar ai știut de câine, a răspuns Bianca. Ai venit aici pentru el.

— Am venit pentru slujbă.

— Ai venit pentru răzbunare.

Matteo a ridicat o mână.

— Destul.

S-a întors spre Luca.

— Închide porțile. Sună-l pe avocat. Și cheamă poliția.

— Dacă intră oamenii lui Victor înainte să ajungă poliția?

— Atunci îi primim aici.

Luca a urcat scările în fugă.

Eu am rămas lângă Bruno, cu pieptenele de aramă strâns în palmă. În mintea mea se deschidea o ușă pe care o ținusem încuiată ani întregi.

Noaptea accidentului, tatăl meu venise acasă cu mâinile murdare de vopsea albă. Îmi spusese să nu deschid niciodată ușa dacă un bărbat cu inel de argint întreabă de el. Apoi plecase din nou.

Nu se mai întorsese.

— Clara, mi-a spus Matteo, tu ai văzut ceva în noaptea aceea?

— Am văzut camionul.

— Ce camion?

— Unul cu cuști. Și pe Bianca lângă el.

Bianca a scos un sunet ascuțit.

— Erai copil. Nu puteai vedea clar.

— Aveai un fular crem și o pată de vopsea pe mânecă. Țin minte pentru că ai ridicat mâna spre tata și i-ai spus să tacă.

Matteo s-a uitat la ea.

— Ai jurat că nu ai fost implicată.

— Am mințit ca să supraviețuiesc.

— Tatăl meu te-a protejat?

— Tatăl tău m-a cumpărat.

Deasupra noastră s-a auzit o lovitură puternică. Apoi alta.

Porțile.

Matteo a scos arma, dar a ținut-o în jos.

— Clara, urcă în camera de siguranță.

— Nu fără Bruno.

— Bruno vine cu tine.

— Și dumneavoastră?

— Eu am de terminat o discuție.

Bianca a încercat să se strecoare spre scară. Matteo i-a prins brațul.

— Tu rămâi.

— Matteo, nu înțelegi. Dacă poliția găsește înregistrarea, toți vom fi distruși.

— Nu, Bianca. Doar cei care au construit totul pe minciună.

Ușa de sus s-a deschis cu zgomot. În curte au intrat trei polițiști și avocatul lui Matteo, doamna Radu. În spatele lor, doi oameni au fost încătușați lângă fântână.

Femeia avocat a ridicat o tabletă.

— Am verificat înregistrările din noaptea accidentului. Doctorul Hail le-a trimis automat unei adrese protejate înainte să fie atacat.

— Ce se vede? a întrebat Matteo.

— Tatăl dumneavoastră nu a murit în accident. A fost scos viu din camion de oamenii Biancăi. Iar mașina a fost împinsă ulterior în râpă.

Bianca a început să plângă.

— Eu nu am dat ordinul.

— Dar ai semnat plata, a spus doamna Radu.

A pus pe masă factura găsită în cutie.

Înregistrarea, carnetul și imaginile au fost suficiente. Polițiștii au luat-o pe Bianca, iar Matteo nu a încercat să o oprească.

Când a trecut pe lângă mine, ea s-a oprit.

— Tu ai distrus totul.

Am privit-o fără să simt triumf.

— Nu. Tu ai făcut asta cu mult înainte să mă angajez.

În zilele următoare, telefonul lui Matteo nu s-a mai oprit. Oamenii lui Victor au încercat să preia depozitele, conturile și rutele ascunse. Unii au fugit. Alții au încercat să-l convingă că tăcerea ar fi mai sigură.

Avocatul a refuzat primul ordin primit de Matteo.

— Nu mai pot ascunde nimic, i-a spus ea. Dacă vreți protecție, trebuie să predați toate registrele.

— Îmi ceri să-mi distrug familia.

— Familia dumneavoastră a fost distrusă de cei care au folosit-o ca pe o afacere.

Matteo a predat registrele.

Apoi a venit momentul în care a trebuit să audă propriile cuvinte.

În sala de audiere, la trei săptămâni după noaptea din pivniță, anchetatorul a redat o înregistrare de la camerele domeniului. Era conversația din curte, în prima mea zi cu Bruno.

Vocea lui Matteo se auzea rece:

— Îndepărtează-te de câinele meu.

Apoi vocea mea:

— Încerc.

Matteo a lăsat capul în jos.

Nu-și amintea doar amenințarea. A auzit și tremurul din vocea lui Bruno, pe care îl ignorase ani întregi.

— Am crezut că îl protejam, a spus el.

— Îl protejai de oameni sau de adevăr? a întrebat anchetatorul.

Matteo nu a răspuns.

După audiere, am intrat singură în camera de toaletaj. Prosoapele erau împăturite, soba era stinsă, iar pe podea rămăsese eșarfa mea. Nu mai mirosea a lavandă. Mirosea a blană udă și a fum rece.

Bruno fusese mutat într-o clinică, pentru operația la șold.

În locul lui rămăsese doar zgarda veche, agățată de un cui.

Am luat-o și am plâns pentru prima dată după moartea tatălui meu.

Nu pentru Matteo.

Pentru câinele care fusese martor fără să poată vorbi.

Două luni mai târziu, locuiam într-un apartament mic din Brașov. Lucram la un centru pentru animale și începeam fiecare dimineață cu aceeași cană ciobită, aceeași cheie ruginită și aceeași listă de tratamente scrisă de mână.

Bruno se recupera într-o curte mare din spatele centrului. Încă șchiopăta, dar se ridica singur când mă vedea. Nu mai tresărea la zgomotul cataramelor.

Într-o sâmbătă, un băiat de opt ani a desenat un câine uriaș lângă o femeie cu părul galben.

— Asta ești tu, Clara, mi-a spus el.

— De ce țin ceva în mână?

— Pentru că tu repari lucrurile.

Am zâmbit, deși pieptul mi s-a strâns.

Matteo fusese condamnat pentru falsificarea registrelor și pentru complicitate la ascunderea transporturilor. Nu pentru moartea tatălui meu, fiindcă dovezile arătau că ordinul venise de la Victor și Bianca, dar mărturia lui deschisese întregul dosar.

Victor a fost găsit într-un port din sud, grav bolnav și fără oamenii care îl protejaseră. Bianca a primit ani grei de închisoare.

Matteo și-a desființat rețeaua.

A vândut domeniul și a donat o parte din bani adăpostului din strada Văii, unde tatăl meu lucrase.

Nu am mers la ceremonia aceea.

Într-o seară de noiembrie, după ce Bruno adormise lângă calorifer, am primit un mesaj de la Matteo.

„Am găsit fularul tatălui tău în camera veche de la domeniu. Dacă vrei, ți-l pot trimite.”

Am privit ecranul mult timp.

Apoi am răspuns:

„Trimite-l centrului. Poate fi folosit pentru păturile animalelor.”

A urmat un alt mesaj.

„Mai există ceva ce îți datorez?”

Am închis telefonul.

A doua zi, am primit un colet. Înăuntru se afla fularul, spălat și împăturit, împreună cu o scrisoare scurtă.

„Îmi pare rău că te-am făcut să te temi de mine când tu încercai să-mi salvezi câinele.”

Am citit-o o singură dată.

Nu i-am răspuns.

Seara, am ieșit în curte. Primii fulgi se topeau pe gard, iar Bruno își ridicase capul din culcuș.

Am scos din buzunar pieptenele de aramă cu cei trei dinți îndoiți și l-am lăsat lângă bolul lui.

Bruno l-a mirosit, apoi și-a sprijinit botul peste mâna mea.

De data aceasta, nimeni nu mi-a spus să plec.

Și nici eu nu mai aveam unde să mă întorc.