PARTEA 4 — Cu șapte zile înainte de nuntă, mi-au stropit fața cu acid, iar când am deschis ochii, logodnicul meu a încetat să zâmbească

PARTEA 4

Directorul a scăpat telefonul pe podea, iar ecranul s-a spart sub pantoful lui. Pentru câteva clipe, nimeni nu s-a mișcat.

Apoi copilul a început să plângă pe coridor.

Nu era un plâns puternic. Era un sunet subțire, speriat, care trecea prin ușa subsolului și se lipea de pereți.

Natalia a intrat prima. Ținea de mână un băiețel cu o șapcă galbenă și cu un rucsac mic, în formă de avion. Avea obrajii roșii de la ploaie. În cealaltă mână strângea un dosar maro.

Andrei venea în urma ei.

Când m-a văzut sprijinită de dulap, cu bandajele pe față și registrul în mâna lui Denis, s-a oprit.

— Olena, a spus el.

Nu m-a întrebat dacă mă doare. Nu m-a întrebat dacă pot sta în picioare.

S-a uitat la dosar.

— Natalia, ce faci aici?

— Fac ceea ce tu n-ai avut curajul să faci niciodată. Spun adevărul înainte să-l îngropi.

Matei s-a ascuns după piciorul ei. Andrei a făcut un pas către copil.

— Vino la tata.

Băiatul nu s-a mișcat.

Natalia l-a tras mai aproape.

— Nu-l atinge.

Andrei a clipit.

— Este fiul meu.

— Este copilul meu, a răspuns ea. Iar tu ai încercat să-l transformi într-o piesă din nunta ta.

A scos din dosar un certificat și l-a pus pe masa de metal. Hârtia a alunecat până lângă cheia Marei.

— Mi-ai spus că, dacă accept să rămân ascunsă, vei recunoaște copilul după nuntă. Mi-ai spus că publicul nu trebuie să știe despre mine până când imaginea ta nu va fi protejată.

Andrei și-a întors privirea către mine.

— Nu este ceea ce crezi.

Am râs fără să vreau. Mișcarea mi-a tras pielea de sub bandaj și durerea m-a făcut să strâng din dinți.

— Nu mai există nimic de imaginat. Te-am auzit.

— Eram speriat. Am spus lucruri îngrozitoare.

— Ai plătit un om să-mi ardă fața.

— Nu voiam să mori.

Mara a făcut un pas înainte.

— Asta nu este apărare, domnule Rudenko.

Andrei a arătat către ea.

— Tu nu înțelegi nimic.

— Înțeleg registrele farmaciei. Înțeleg banii fundației. Și înțeleg de ce mi-ai cerut să mut dosarul în arhiva închisă.

Directorul clinicii a încercat să ia registrul de pe masă. Denis i-a prins încheietura.

— Nu mai atingeți nimic.

— Voi pierdeți contractele, a șuierat directorul. Toți.

— Eu mi-am pierdut trei copii, am spus. Contractele nu pot fi mai scumpe decât atât.

Andrei a venit către mine. Nu mai avea acea voce caldă cu care cânta despre iubire. Vorbea repede, aproape rugător.

— Am făcut totul pentru noi. Dacă te părăseam, presa te-ar fi distrus. Dacă spuneam că ești bolnavă, toată lumea te-ar fi compătimit. Aveam nevoie de o poveste controlată.

— Ai avut nevoie de o femeie dependentă.

— Te-aș fi îngrijit.

— După ce mi-ai luat copiii?

El a coborât privirea către burta mea, ca și cum acolo se afla o vină.

— Nu puteai să-i ai.

Mara a scos din buzunar un plic mic, sigilat cu bandă roșie.

— Ba putea. Analizele originale arată că Olena nu avea insuficiență hormonală. Dozele care i-au fost administrate au provocat pierderile.

Doctorul Kravciuk a făcut un pas înapoi.

— Nu am fost singurul responsabil.

Andrei s-a întors brusc spre el.

— Taci.

— Mi-ai spus că ea nu trebuie să aibă un copil înaintea lui Matei. Ai spus că nunta trebuie să pară perfectă.

Natalia a închis ochii. Matei și-a lipit fruntea de brațul ei.

— Mi-ai spus că, dacă mă opun, vei lua copilul prin oamenii tăi, a zis ea. De aceea am acceptat să stau în alt oraș. Dar acum nu mai am de ce să mă ascund.

Andrei a încercat să-i smulgă dosarul. Natalia s-a ferit, iar certificatul a căzut pe podea.

Băiatul s-a speriat și a strigat:

— Mamă!

Natalia s-a aplecat imediat lângă el.

Acela a fost momentul în care Andrei a pierdut tot ce încercase să controleze. Nu pentru că eu aveam bandajele pe față. Nu pentru că registrul exista. Ci pentru că Matei îl privea ca pe un străin.

Denis a scos telefonul.

— Am trimis deja copiile către trei redacții și către comisia medicală. Dacă cineva distruge registrul, documentele ajung publice.

Andrei s-a întors spre el.

— M-ai trădat.

— Nu, a spus Denis. Am încetat să te ajut să distrugi oameni.

Andrei a făcut un pas către ușă, dar Pavel i-a blocat drumul.

— Dă-te la o parte, a poruncit Andrei.

Pavel nu s-a mișcat.

— Nu mai lucrez pentru tine.

Andrei a rămas între ei, cu mâinile atârnând pe lângă corp. Omul care umplea săli întregi nu mai avea unde să fugă, pentru că fiecare ieșire era păzită de cineva pe care îl cumpărase cândva.

În aceeași noapte, comisia medicală a preluat registrul și copiile. Doctorul Kravciuk a semnat declarația fără să fie împins, după ce Mara i-a spus că va vorbi și ea. Directorul clinicii a încercat să nege, dar propria lui aprobare pentru mutarea dosarului se afla în mapa lui Andrei.

A doua zi, nunta nu a mai avut loc.

Andrei a pierdut contractele, emisiunile și fundația. Natalia a cerut custodie deplină pentru Matei și a refuzat banii pe care el îi oferise ca să păstreze tăcerea. Denis a depus mărturie și a plecat din echipa lui.

Eu am rămas în clinică pentru tratamentul feței. Nu știam ce va rămâne după vindecare. Nu știam dacă îmi voi recunoaște chipul.

Dar știam cine eram.

Într-o dimineață, Mara a venit cu o cutie de plastic. Înăuntru se afla telefonul vechi al bărbatului care mă atacase. Fusese găsit de Denis printr-un intermediar, împreună cu mesajele de plată.

— Nu trebuie să-l deschizi acum, mi-a spus ea.

Am privit ecranul crăpat.

— Nu. Vreau să-l deschid.

— De ce?

Mi-am atins bandajul cu vârful degetelor.

— Pentru că cinci ani am lăsat pe altcineva să-mi spună ce este adevărat despre viața mea.

Am apăsat butonul.

Primul mesaj era de la Andrei. Scurt. Rece. Fără iubire.

„Să nu ajungă la nuntă cu fața intactă.”

Am închis telefonul.

Nu am plâns. Nu pentru el.

La câteva zile după aceea, Matei a venit să mă vadă împreună cu Natalia. S-a oprit lângă pat și a privit bandajele.

— Te doare?

— Uneori.

A scos din rucsacul lui avionul de jucărie și l-a pus pe noptieră.

— Când te faci bine, îmi arăți cum era rochia?

Am zâmbit.

— Nu mai vreau rochia aceea.

— Atunci îți alegem alta.

Natalia s-a așezat lângă el.

— Nu trebuie să-i promiți nimic, Matei.

— Nu-i promit, mamă. O invit.

Am râs pentru prima dată după atac, iar pielea m-a durut. Durerea a fost reală. Râsul la fel.

Înainte să plece, Matei a luat de pe masă cheia minusculă a Marei.

— Ce deschide?

Mara a răspuns:

— O cameră cu lucruri pe care unii oameni au vrut să le ascundă.

Băiatul a privit cheia, apoi s-a uitat la mine.

— Atunci să nu o pierzi.

Am strâns cheia în palmă. Pe metalul ei rece se reflecta lumina de sub bandaj, iar pe noptieră avionul galben își ținea aripile întinse spre registrul care spusese, în sfârșit, tot adevărul.